Paleta de culori

[Erdna]

Nu stiu, cred ca este al doilea fic pe care il postez pe un forum, deci sunt incepatoare. Lucrez la el cam de doua luni si sper ca ideea abordata sa fie originala, iar in legatura cu titlul,cred ca va veti prinde voi mai incolo. Textul a fost original scris cu diacritice, eu le-am eliminat, dar nu sunt sigura de faptul ca au "disparut" toate. Am citit textul de cateva ori si sper ca nu mai sunt greseli de tastare. Ceea ce mai trebuie mentionat este faptul ca va fi cu vampiri.
Succes la citit.

Varsta minima: -
Gen: Romance, fantasy, slice of life, tragedy, action.
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Simpla/Avansata, cum doriti.

Din perspectiva Adelindei

Capitolul I

„Viata este asemeni unui carusel”, asa imi spunea in zilele ploioase de toamna, in timp ce citea o carte luata din biblioteca prafuita, sau pur si simplu se uita pe fereastra, admirand gradina cu flori de liliac. „ De ce ?”, intrebarea simpla pe care i-o puneam din cauza curiozitatii ce ii apartinea varstei fragere pe care o aveam. Ofta prelung, ma aseza pe genunchii sai, ma privea si ma saruta dulce pe frunte, in timp ce-mi tinea strans mainile micute intr-ale sale. „De fiecare data cand mergeai cu tati la balci, te distrai tragandu-te intr-un carusel, nu ?”; printr-o miscare simpla a capului de sus in jos, aprobam. „La inceput te distrezi intr-insul, dar, sa stii, pentru a functiona ii trebuie ulei, energie electrica si altele. In viata, ai nevoie de dragostea persoanelor pentru a putea supravetui. Aceste fiinte drag, carora le acorzi o parte din inima ta, iti dau putere pentru a lupta si a trai in continuare. Chiar si cei mai singuratici oameni tanjesc dupa iubire, o cer cu mare disperare, iar cand nu o primesc, se pierd... toti uita de ei, ca si cum nu ar fi existat, iar dansii trec printre acei „toti”, asemeni fantasmelor...”, iar lacrimile i se ivesc, stergandu-le imediat, nevrand sa ma sperie. Ma privea, pe fata mea putandu-se citi ca nu intelegeam nimic din ce imi povestea. Schita un zambet trist, dupa care imi spunea : „Mai bine du-te si te culca. Este destul de racoare, nu vreau sa racesti.”, iar atmosfera isi revine. Ma dadeam jos de pe genunchii ei, il luam pe domnul Mormaila, ursuletul primit de la tata pe care il adoram, si bucatica de ciocolata de pe masa, ascunzand-o pe dupa jucaria de plus. ,,Fara ciocolata! Stii ca nu iti face bine!”, nu se putea fara asa ceva din partea unei mame, nu ? Fac o fata de catel, gen „macar de data aceasta...”, dar nu reusesc sa ii induplec inima, sau asa credeam eu la acea vreme. De fapt, se gandea doar la sanatatea mea, dar eu nicioadata nu am putut observa asta, sau nu am vrut niciodata sa vad. Incepeam sa urc scarile, ce scartaiau sub greutatea mea, tarandu-l pe ursulet, pana ce ajungeam in fata unei usi mari de lemn ce ii apartinea camerei mele. O deschideam si...

Dar oare ce faceam? Nu imi pot aminti... Oare ma duceam la rezerva secreta de dulciuri si mancam de acolo? Sau ma culcam direct, fara a-mi pune, din cauza oboselii acumulate, pijamaua verde cu modele florale. Imi amintesc clar faptul ca il puneam pe domnul Mormaila in patul sau, ce se afla langa al meu, pentru a ma proteja de spiridusii, elfii, dragonii, nimfele si strigoii „rai”, dupa denumirea atribuia de tata cand imi spunea povesti inainte de somn. Existau seri cand scapam de privirile mamei, iar doamna Katherine, o femeie in varsta, dar draguta, ne servea cu fursecuri coapte in cuptorul in care, iarna, puneam mere din camara pentru a se coace, apoi urmand sa fiu certata de domnul Aurelio, sotul celei pomenite mai sus, tot el alintandu-ma apoi, eu incepand sa plang cu lacrimi de crocodil.

Pun pixul inapoi in penar, si ma las pe spate, pe pernele pufoase. Prin geamul intredeschis intra caldura specifica verii, ce ajunge pana la mine, pe pat. Ridic caietul si il privesc. Oare ce este acest sentiment ce il am acum? Dor... ? Tristete... ? Dorinta... ? Dar oare ce imi doresc? Sa pot retrai acele momente din nou, doar ca de aceasta data sa ii rasplatesc pe toti pentru ce au facut pentru mine? Poate... Cine stie? Mereu am avut impresia ca nimeni nu ma intelege. Poate pentru ca eu am un caracter mai dificil, sau pentru ca sunt ceea ce sunt? Poate... Dar nu am nici cea mai vaga intentie sa renunt la acele amintiri pretioase sau la viata pe care o am acum. Cu siguranta ca aceasta poveste data ca tema la ora de romana va ajunge si la urechile ei daca o voi scrie.

Rup foaia din caiet, iar apoi o maruntesc in bucatele ce cad, asemeni frunzelor smulse de un vant tomnatic din copaci, pe suprafata moale a cearsafului albastrui.

- Imi pare rau, domnule profesor, dar nu imi pot trada una dintre cele mai scumpe amintiri, chiar daca asta inseamna ca va trebui sa stau toata seara pentru a-ti scrie o lucrare demna de un zece.

Strang in pumni micile bucati de hartie. Oare ce ar spune daca m-ar vedea acum? Probabil ca ar rade de mine. Doar asa este el... Imi ridic privirea si privesc tavanul, de un alb pur, iar apoi peretii ce au fost pictati de mine cu zeci de desene, majoritatea reprezentand liliacul, floarea pe care o adoram de mica. Mereu m-am intrebat ce imi placea la ea. Probabil ca acest sentiment mi-a fost transmis de mama, pentru ca si ea simtea la fel. Aceasta avea pe langa casa o gradina cu aceste flori, ingrijita de ea insasi.
- Este clar acum! Ad a innebunit! Mama! Vorbeste singura! Trebuie dusa degraba la un psihiatru! Repede chiar! Nu mai vreau sa stam sub acelasi acoperis! Cine stie ce poate face?! Mama!
Imi intorc brusc capul, iar privirea mea o gaseste pe a lui, de un caprui intens. Statea in pragul usii, iar lumina ce patrundea in incapere ii lumina chipul pe care se afla un zambet dulce. Parul blond ii era ciufulit si purta doar o perece de blugi albastri si un tricou maro. Corpul ii era bine facut, nefiind nicio mirare din patea lui, ce alerga cate cinci kilometri in fiecare dimineata.

- Pleaca odata, Leonard! Nu am nimic! Nu stii ca nu ai voie in camera unei fete? Unde iti sunt manierele? Stai! Tu nu ai maniere! Ce persoana ciudata! Cum poate avea un asemeanea zambet si un umor atat de acru?
- Crezi ce vrei. Vezi ca te cheama mama. Si uite un sfat: du-te la psiholog! Sa fii sigura ca nu ai probleme! Eu ma duc pana la teatru.
- Ha-ha! Amuzant! Foarte amuzant! Macar daca ai avea ceva talent la actorie.
- Dar sunt un actor innascut, si isi trece mana de o culoare maslinie prin par, doar ca nu poti intelege asta! Se spropie de mine, o mana si-o pune la inima, iar cealalta pe umarul meu stang. Imi pare atat de rau ca nu esti actrita pentru a ma putea intelege!
- Ia-ti mana de pe mine si stergeti zambetul de pe fata! Stii ce parere am despre asta.

Ma dau jos de pe pat si pornesc pe scari in jos, Leonard urmandu-ma cativa pasi mai in spate. Corpul imi era acoperit doar de pijamalele portocalii din bumbac, iar parul saten,ondulat, era prins intr-o coada dezordonata. Picioarele lungi si albe lasau amprente pe suprafata maronie a parchetului lucios, nou-nout. Ne-am mutat in aceasta casa cam de patru luni: eu, Adelinda, actorul cel fara de talent, Leonard, si mama sa, doamna Anabella, o femeie trecuta de o varsta, ramasa vaduva dupa ce sotul ei a murit intr-un accident la locul de munca.

- Nu uita! Ora unsprezece, la cafeneaua lui Antonio!
Paseste inaintea mea, si iese din casa pe usa de la intrarea principala. Pentru o clipa lumina solara inunda casa, facandu-ma sa imi acopar ochii cu mana. Si cum se puteam sa uit? Mi-ai spus asta de zeci de ori pana acum. Voi fi acolo, stai calm. Este doar ora noua. Intru in bucatarie si un miros inecacios imi inunda narile. Probabil ca de la painea din cuptor.
- Adelinda, ce s-a intamplat? De ce te numea nebuna? spuse doamna Anabella, in timp ce imi pregatea cerealele.
- Nimic important. Doar imi reamintea prin felul sau de a fi ca trebuie sa ma trezesc.

Cu mainile mici inconjor bolul alb cu modele rosiatice si ma indrept spre masa din living. Ma asez pe singurul fotoliu ce se afla in incapere, savurand incet micul-dejun. Camera nu este inca amenajata, ci doar varuita intr-o nuanta de verde crud, iar pe tavanul alb se afla un model de floare, probabil gardenie. Se poate observa doar conturul albastru, neterminat inca. Prin fereastra deschisa il vad pe Amato, cainele lui Leo. Blana alba, uda, sclipea in soare. Probabil ca Amaria a fost pe aici. Amato este ud. Dormea pe burta, cu capul pe labele din fata. Urechea dreapta, cu cateva pete de maro, ii era pusa peste ochi. Oare cum de nu m-a observat inca? Aaa, da, corect. Trebuie sa ma opresc si pe la biblioteca, apoi la Amalia pentru a o ajuta cu fratele sau...

Ma ridic alene si pornesc desculta, traversand holul si urcand scarile, pana am ajuns in camera. Privesc ceasul de pe perete ce arata fix ora noua si treisprezece minute. Deschid garderoba si imi aleg o esarfa de matase naturala, portocalie cu reflexe de albastru, si o rochie pana la genunchi, alba, dantelata, cu modele florale. Intru in baie, dau drumul apei sa curga in chiuveta si ma spal pe fata, care, la varsta de cincisprezece, este destul de copilaroasa, ovala si foarte alba. Buzele imi sunt rosii, pline, iar genele dese si lungi. Rareori folosesc luciu de buze sau rimel. Niciodata nu prea mi-a pasat ce spunea lumea despre mine, necontand cine erau sau ce faceau pentru a-mi arata ce credeau.
- „Esti alba exact ca si branza! De ce nu te bronzezi putin?”,parca asa a spus Leo cand ne-am intalnit prima data. De atunci a mai pomenit asta de cateva ori, dar a vazut ca nu il bag in seama si a renuntat.
Dar nu mai conteaza acum aceasta afirmatie. A avut dreptate, iar eu am gresit atunci, criticandu-l. Acesta este unul dintre cele doua motive pentru care am acceptat sa il ajut cu proiectul propus de directorul teatrului. Al doilea era ca ei vor fi acolo, avand locuri rezervate. Acei ei ce m-au ajutat in momentul cand am ramas fara nimic din ceea ce imi era drag, cand am cazut in cea mai adanca disperare. Mi-au atins o mana de ajutor, si m-au tras afara.

Imi dau jos pijamaua de pe mine si imi imbrac rochia si esarfa, inconjurand-o o data in jurul gatului. Parul il pieptan si il las sa imi curga in valuri pe spatele drept, ajungand doar pana la coate. Iau blocul de desen ce era pregatit de aseara, cu tot cu schitele realizate cu mare grija pentru spectacol.
In cateva secunde sunt in fata usii de la intrare, gata incaltata cu o pereche de sandale albe, cu talpa joasa. Cand o deschid lumina ma izbeste cu putere. Vantul imi risipeste cateva suvite, ridicandu-le in aer. Ochii incep sa ma usture, si mi-i acopar cu mana drepta. Si aceasta durere este probabil din cauza a ceea ce sunt. Probabil ca nu voi putea scapa de acest lucru niciodata, necontand ce voi face... Continui sa merg tot inainte spre cafenea si astept sa se intample ceva... Ceva ce va putea sa imi ia acest sentiment suparator numit nostalgie, care este mult mai puternic decat deobicei. O simt ca si cum ar vrea sa imi sparga inima in mii de bucatele si sa le arunce departe, fara a putea fi gasite de cineva...

_____________
Imi cer scuze pentru sfarsitul cam grabit, dar chiar nu am stiut cum sa il fac altfel.