21-05-2011, 10:38 PM
Multumesc mult pentru comenturi şi pentru corectări. Postez acum un capitol mic şi data viitoare ajungem la personajul nou. Vor fi mai multe personaje şi nu, Chris şi Alex - nu se bagă nimeni între dânşii, cel puţin acum. Doar nu va fi interesant dacă vă spun, nu?
Capitolul 18 - Alex
Când am văzut cum Chris se ridică din bancă şi iese din cabinet, am rasuflat uşurat şi l-am urmat la rândul meu. Toţi colegii, de parcă nu aveau ce face, ne priveau pe noi doi. Ah, de-ar ştii ei adevărul! Ar fi un subiect numai bun de bârfă pentru mult timp încolo.
Dar într-un sfârşit am scăpat de privirile lor curioase şi am rămas absolut singuri. Păşeam în tăcere pe coridorul pustiu şi la un moment dat Chris s-a oprit şi s-a întors spre mine. Şi-a încrucişat mâinile la pipet şi a rostit cât putea de incolor:
- Te ascult.
Mi-am îndreptat spatele şi i-am răspuns, privindu-l insistent în ochi:
- Vreau să-mi cer iertare pentru tot răul pe care ţi l-am făcut. Ştiu că e greu pentru tine, dar aş da orice numai să mă ierţi!
Chris mă privea puţin mirat. Dar la ce se aştepta? Să îl ignor sau să râd de el?
- Am nevoie de tine ca niciodată, Chris, şi...
- Te-am iertat, Alex.
Am tăcut îndată şi l-am privit uimit peste măsură.
- Ce?
Credeam că nu am auzit bine.
- Te-am iertat demult.
Am păşit spre el şi l-am îmbrăţişat strâns, lăsându-mi capul pe umărul lui stâng. Simţeam o aromă foarte plăcută de mango. Probabil acest fruct divin era componentul principal al gelului său de duş. Dumnezeu mi-e martor că înainte nu mă gândeam la aşa ceva când îmi îmbrăţişam prietenul.
Dar totul nu era aşa perfect cum mi s-a părut la început. Chris deveni foarte încordat şi nu mi-a răspuns la îmbrăţişare... dar nici nu s-a ferit. Nu ştiam ce să cred, dar mi-am dat seama foarte repede.
- Scuze, i-am spus cu părere de rău şi m-am ferit.
A ridicat din umeri, dorind să pară indiferent ca o stană de piatră, dar eu am sesizat alarma din privirea sa.
- Scuze, nu mi-am dat seama că dacă te voi atinge...
Nu am reuşit să termin vorba, căci el m-a întrerupt:
- Nu vreau să mă înţelegi greşit. Pot să-ţi jur că vreau să fiu prietenul tău în continuare, dar relaţia noastră nu va mai fi ca înainte, nu putem fi cei mai buni prieteni, înţelegi?
Avea note de disperare în voce, dar cu toate astea a rostit acele cuvinte blestemate pe care nu doream să le aud sub nici un chip. M-am aşezat pe un pervaz şi mi-am rezemat fruntea de geam. Nu doream sa vadă durerea din ochii mei.
- S-au întâmplat prea multe. Amintirile vor roi prin mintea noastră mereu şi asta ne va împiedica să fim ca mai înainte. Dar trebuie să încercăm, eu unul nu vreau să te pierd.
M-am întors spre el să văd dacă nu râde de mine, dacă nu minte. Ultima frază pe care a rostit-o m-a dat gata. Acele cuvinte au fost atât de intime, personale, sincere... nimeni nu mi-a zis aşa ceva niciodată. Chris nu doreşte să mă piardă, dar ce să mai zic de mine?
- Nici eu nu vreau, Chris, nu vreau să te pierd! Eu... eu... Chris...
M-am oprit înainte să rostesc acele trei cuvinte, deoarece era prea devreme. Chris nu trebuia să ştie despre sentimentele mele. Nu voiam să mă urască.
- Alex? întrebă el neînţelegător.
"Dar trebuie să încerci! Dacă nu faci acum asta, îţi va părea rău toată viaţa ta!" îmi şopti o voce în minte.
- Dacă nu putem fi prieteni, hai să încercăm să...
Iar m-am oprit. Am închis ochii pentru o clipă şi nu îmi venea să cred că eram gata să îi spun aşa ceva lui Chris, tocmai lui.
- Alex, spune odata! mă îndemnă el puţin nervos.
Am sărit de pe pervaz şi am întins mâna, făcându-i semn să mă lase să o ating pe a sa. S-a încordat iar, dar m-a apucat de mână. I-am strâns-o şi mi-am ridicat privirea la ochii săi neînţelegători, rostind:
- Dacă nu putem fi prieteni, hai să încercăm să fim iubiţi. Nu te voi grăbi în nimic şi tu vei lua toate deciziile, doar să fii lângă mine.
- Alex, şopti Chris cu neîncredere.
- Nu spune nimic acum, nu vreau să te pierd. Eu te iubesc, i-am zis şi i-am lăsat mâna liberă.
M-am întors cu spatele la el şi am închis ochii.
Pe de o parte eram fericit că am avut curajul să zic asta, mă simţeam uşurat, dar pe de altă parte nu ştiam care va fi reacţia lui şi asta mă punea pe jar. Dacă avea de gând să mă respingă - avea să mor.
Şi atunci i-am auzit vocea tremurândă.
***
Capitolul 18 - Alex
Când am văzut cum Chris se ridică din bancă şi iese din cabinet, am rasuflat uşurat şi l-am urmat la rândul meu. Toţi colegii, de parcă nu aveau ce face, ne priveau pe noi doi. Ah, de-ar ştii ei adevărul! Ar fi un subiect numai bun de bârfă pentru mult timp încolo.
Dar într-un sfârşit am scăpat de privirile lor curioase şi am rămas absolut singuri. Păşeam în tăcere pe coridorul pustiu şi la un moment dat Chris s-a oprit şi s-a întors spre mine. Şi-a încrucişat mâinile la pipet şi a rostit cât putea de incolor:
- Te ascult.
Mi-am îndreptat spatele şi i-am răspuns, privindu-l insistent în ochi:
- Vreau să-mi cer iertare pentru tot răul pe care ţi l-am făcut. Ştiu că e greu pentru tine, dar aş da orice numai să mă ierţi!
Chris mă privea puţin mirat. Dar la ce se aştepta? Să îl ignor sau să râd de el?
- Am nevoie de tine ca niciodată, Chris, şi...
- Te-am iertat, Alex.
Am tăcut îndată şi l-am privit uimit peste măsură.
- Ce?
Credeam că nu am auzit bine.
- Te-am iertat demult.
Am păşit spre el şi l-am îmbrăţişat strâns, lăsându-mi capul pe umărul lui stâng. Simţeam o aromă foarte plăcută de mango. Probabil acest fruct divin era componentul principal al gelului său de duş. Dumnezeu mi-e martor că înainte nu mă gândeam la aşa ceva când îmi îmbrăţişam prietenul.
Dar totul nu era aşa perfect cum mi s-a părut la început. Chris deveni foarte încordat şi nu mi-a răspuns la îmbrăţişare... dar nici nu s-a ferit. Nu ştiam ce să cred, dar mi-am dat seama foarte repede.
- Scuze, i-am spus cu părere de rău şi m-am ferit.
A ridicat din umeri, dorind să pară indiferent ca o stană de piatră, dar eu am sesizat alarma din privirea sa.
- Scuze, nu mi-am dat seama că dacă te voi atinge...
Nu am reuşit să termin vorba, căci el m-a întrerupt:
- Nu vreau să mă înţelegi greşit. Pot să-ţi jur că vreau să fiu prietenul tău în continuare, dar relaţia noastră nu va mai fi ca înainte, nu putem fi cei mai buni prieteni, înţelegi?
Avea note de disperare în voce, dar cu toate astea a rostit acele cuvinte blestemate pe care nu doream să le aud sub nici un chip. M-am aşezat pe un pervaz şi mi-am rezemat fruntea de geam. Nu doream sa vadă durerea din ochii mei.
- S-au întâmplat prea multe. Amintirile vor roi prin mintea noastră mereu şi asta ne va împiedica să fim ca mai înainte. Dar trebuie să încercăm, eu unul nu vreau să te pierd.
M-am întors spre el să văd dacă nu râde de mine, dacă nu minte. Ultima frază pe care a rostit-o m-a dat gata. Acele cuvinte au fost atât de intime, personale, sincere... nimeni nu mi-a zis aşa ceva niciodată. Chris nu doreşte să mă piardă, dar ce să mai zic de mine?
- Nici eu nu vreau, Chris, nu vreau să te pierd! Eu... eu... Chris...
M-am oprit înainte să rostesc acele trei cuvinte, deoarece era prea devreme. Chris nu trebuia să ştie despre sentimentele mele. Nu voiam să mă urască.
- Alex? întrebă el neînţelegător.
"Dar trebuie să încerci! Dacă nu faci acum asta, îţi va părea rău toată viaţa ta!" îmi şopti o voce în minte.
- Dacă nu putem fi prieteni, hai să încercăm să...
Iar m-am oprit. Am închis ochii pentru o clipă şi nu îmi venea să cred că eram gata să îi spun aşa ceva lui Chris, tocmai lui.
- Alex, spune odata! mă îndemnă el puţin nervos.
Am sărit de pe pervaz şi am întins mâna, făcându-i semn să mă lase să o ating pe a sa. S-a încordat iar, dar m-a apucat de mână. I-am strâns-o şi mi-am ridicat privirea la ochii săi neînţelegători, rostind:
- Dacă nu putem fi prieteni, hai să încercăm să fim iubiţi. Nu te voi grăbi în nimic şi tu vei lua toate deciziile, doar să fii lângă mine.
- Alex, şopti Chris cu neîncredere.
- Nu spune nimic acum, nu vreau să te pierd. Eu te iubesc, i-am zis şi i-am lăsat mâna liberă.
M-am întors cu spatele la el şi am închis ochii.
Pe de o parte eram fericit că am avut curajul să zic asta, mă simţeam uşurat, dar pe de altă parte nu ştiam care va fi reacţia lui şi asta mă punea pe jar. Dacă avea de gând să mă respingă - avea să mor.
Şi atunci i-am auzit vocea tremurândă.
***