Joker

[Leontina]

Vârsta minimă: 12
Gen: Science Fiction, aventură
Limba: Română
Observații cu privire la conținut: -
Tipul de comentariu solicitat: Simplu/Avansat, cum doriți, orice fel de critică este binevenită.

Cum am reușit să termin un fic, am decis să încep altul :]] Sper să vă placă :D



Prolog



Oamenii ăștia...
Am momente când îi urasc. Sunt atât de ocupați cu a fi "normali" încât îmi provoacă greață uneori. Parcă i-ar omorî cineva, dacă ar încerca să fie mai... originali. Dacă nu s-ar mai stradui atât de mult să se conformeze la ceea ce ei numesc "viață normală".
Exagerez, din nou, sunt conștientă de asta. Știu mult prea bine că nu este în întregime vina lor. Dar am momente când nu mă pot abține. Ceea ce fac ei mi se pare prostesc uneori. Parcă ar fi trași la indigo. Fac aceleași lucruri aproape în fiecare zi, dacă nu apare vreo urgență neprevazută la un moment dat bineînțeles, de parcă acea rutină plictisitoare ar fi cel mai interesant lucru din viața lor. Desigur, sunt prea puține lucruri în acest oraș care să zguduie puțin această rutină și să facă lucrurile mai interesante. Sau cel puțin asta cred ei. Sau asta vor să creadă.
Dar eu știu adevarul. Știu tot ceea ce se întâmplă în acest oraș, toate acele lucruri pe care ei le vad rar, asta deoarece, de cele mai multe ori, nu sunt lasați să le vadă. Se mai întâmplă ca autoritățile să scape lucrurile de sub control, iar atunci totul o ia puțin razna. Dar, trebuie să recunosc, că acele rare momente sunt cele pe care le aștept eu cel mai mult. Îmi place când apele se tulbură puțin, sau mai mult, și mai ales când totul le scapă de sub control, așa numitelor, autorități, cei care se presupune că trebuie să mențină liniștea și pacea în jur.
În momentul acesta cred că vă par o rebelă, o persoană careia îi place să-și bată joc de liniștea publică și să provoace scandaluri, probabil fară vreun motiv întemeiat. În parte, este adevarat. Dar nu vă grabiți să mă judecați pentru asta. Nu mă cunoașteți, nu îmi știți povestea. Dacă aș putea trai viața liniștită a multora din acest oraș aș face-o. Aș fi chiar fericită dacă aș putea să o fac. Însă acesta este doar un vis al meu care nu va deveni niciodată realitate. De asta sunt sigură. De ce? Raspunsul este simplu. Eu nu sunt ceea ce toți ceilalți ar numi o persoană normală. Într-un fel se poate spune că eu sunt o parte din motivul pentru care ei se straduiesc atât de mult să fie normali. Să aibă o viață cât mai liniștită, fară tulburari prea multe.
Acum câțiva ani acest lucru mă facea să mă simt vinovată, să nu fiu împacată cu mine însami. Însă acea perioadă din viața mea s-a terminat demult. Acum nu îmi mai pasă. Și oricum, nu e ca și când acestor oameni le-ar strica câte o mică smucitură din când în când care să-i facă să-și amintească că viața la care visează ei nu va fi posibilă. Nu atâta timp cât cei ca mine vor fi prin preajmă.
Ce-i drept, într-un fel îmi pare rau pentru ei. Dintre toți eu știu destul de bine cum este atunci când visele tale sunt facute bucățele. Știu cum e atunci când știi că nu ai nicio putere pentru a schimba asta. Atunci când, oricât de mult ai încerca și ți-ai dori, nu poți să aduni acele bucățele și să le lipești la loc, sperând că la un moment dat visul tau va deveni realitate. E trist... Dar viața merge mai departe, iar noi trebuie să mergem odată cu ea. E simplu. Sau cel puțin mie așa mi se pare acum.
A trecut mult timp de când am încetat să am regrete pentru faptul că nu sunt ca ei, pentru că nu sunt o persoană obișnuită. Acum nu mai simt nimic când mă gândesc la cine sunt și la ceea ce am facut până acum. Nimic care să mă doară cel puțin. Doar un mare vid din când în când. Atât.
Mă ridic de pe banca pe care stateam de ceva timp și priveam lumea care se perinda grabită prin fața mea. Îmi pun geanta pe umar oftând din greu, fară să știu de ce.
Oricum, nu mai contează.
Îmi înghesui mâinile în buzunarele hanoracului după care o iau din loc. Nu am nici cea mai vagă idee încotro mă poartă pașii, dar nu am chef să mă gândesc la asta acum.