25-02-2012, 09:35 PM
Joan, iti multumesc de comentariu; apreciem mult faptul ca te-ai deranjat sa-ti lasi opinia scrisa aici.
Andy, danke de opinie, multumim ca citesti. :] Promitem sa nu va dezamagim niciodata; daca insa se va intampla asta, va rog sa ne iertati. :D
Iar acu', dragii mei dragi *diriga*, sa vedem ce mai fac Eric si Michelle.
Trecusera multe zile de la incidentul cu Anna care mi-a provocat un mai mare dezechilibru sufletesc. Orele zburau prin fata ochilor mei fara niciun rost, iar zilele, odata cu ele. Am ramas fixat pe aceasta idee nebuna cum ca am gresit enorm, am refuzat sa vad dincolo de asta si am inceput sa ma autocondam intr-un mod care ma rodea pe interior si care ma distrugea cu fiecare minut care se scurgea. Nu stiu de ce traiam toate astea, sau mai bine zis, de ce atat de mult timp, insa ceva din subconstientul meu inca plangea, plangea dupa iertarea unei persoane care nici nu parea a fi suparata pe mine, pentru simplul fapt ca nu stia nimic de cele trecute. Am ajuns sa traiesc intr-o stare urata, paradoxala, in care sunt mereu impotriva mea, si dupa ce infaptuiesc ceva, mi se-ntampla deseori sa regret amarnic totul, sa vreau sa schimb acel lucru, sa ma blestem chiar, pentru ca n-am fost capabil sa realizez asta de la inceput. Desigur ca in cadrul acestui principiu nimic nu pare logic, totul se contrazice la un momentdat, iar precedentul gand sau precedenta decizie pare o prostie pe langa ce urmeaza, pe langa felul meu nou de a vedea lumea. Am avut si inca am impresia ca devein paranoic fara sa-mi dau seama neaparat, si tare mi-e frica ca am sa innebunesc inainte sa-mi pot duce juramantul la capat. Trebuie sa ma pastrez in limita unei decente schioape, asta daca vreau sa-mi continui viata alaturi de ea. Va trebui fie sa-i marturisesc povara asta, fie sa o devorez total inauntru.
Desi incercam sa uit de toate acestea privind pe un geam inghetat bocna de la zilele geroaose prin care treceam, nu puteam sa ma dezcotorosesc nicicum de problemele care ma afundau tot mai tare intr-o ceata reprezentand nesiguranta, semnele imense de intrebare care imi invaluiau viata, si totodata frica de a nu mai deschide ochii si urmatoarea zi. Acea crunta lovitura din momentul in care am prins-o pe asistena parca a taiat din zilele mele, ca si cum m-ar fi condamnat la o moarte sigura. Trupul meu pe dinauntru era gol, cel putin asa il vedeam acum; o imensa clepsidra c-un nisip incins care se scurgea tot mai rapid, parca, si care in clipa in care va fi terminat de cazut, atunci aveam sa ma duc si eu.
Am refuzat cu convingere sa recunosc ca ma doare cumplit spatele, ca fiecare inspiratie imi condamna trupul si mai tare. Lumea care ma inconjoara acum e neagra, e plina de tristete, fiecare cu grijile lui, fiecare c-o cruce pe care o poarta mai greu sau mai usor pe spate, fiecare ocupat cu propria viata, pana la urma. Am decis, poate ca printr-o nebunie imensa, sa tac pentru totdeauna si sa sper ca ma voi vindeca singur, ca trupul va sti ce sa faca. Insa pe masura ce timpul trecea si durerile se mareau, realizam dezamagit ca mult am gresit. De recunoscut nu mai puteam, era oricum prea tarziu.
Rareori mai dadeam cu privirea pe hol de Anna; acum eram mai mult distanti, cu toate ca-i citeam disperarea din ochi. Ne comportam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, a fost ca si cum ne-am inteles telepatic ca asa avea sa se rezolve totul, intr-un mod cat mai bun.
- Cum te mai simti, Eric? ofta intreband.
- Uite, astept sa-si revina Michelle si sa plecam de aici. Cat despre mine... cred ca ma simt bine, trupesc. Insa sufletesc sunt blestemat.
- Sa stii ca nu te cred.
Pupilele mi se dilatara.
- Cum adica nu ma crezi? De ce ai impresia ca te-as minti, Anna?
- Pentru ca ai un suflet prea bun ca sa ii ingrijorezi pe ceilalti cu povtara ta, de aia cred asta.
Fata termina rapid raspunsul si pleca in graba de langa mine, astfel ca sa nu am niciun drept la vreo replica. Insa destinul ma ajuta, iar aceasta scapa proasoapele pe care le cara cu ea. Desi se grabi sa le adune, tot nu scapa de-o blestemata de intrebare.
- Regreti ceva? am intrebat-o, c-un aer mai mult a nesimtire.
Fata nu-mi raspunse nimic, si-n momentul in care mi-am dat seama ca nu m-am purtat asa cum trebuia, i-am adresat alta nedumerire, sperand sa-mi spal repede pacatele.
- Ai idee cand ar trebui sa iasa din spital?
- Daca lucrurile decurg atat de bine, in vreo doua sau trei zile o vei putea lua acasa. Insa s-ar putea sa apara complicatii, si nu ma sfiesc sa-ti zic asta. Se pare ca si-a atins un vas important de sange cand s-a taiat, iar noi inca nu suntem siguri daca are vreo infectie sau nu in sange. Rana in sine e vindecata, insa, vezi tu, vrem sa ne asiguram ca nu va reveni aici peste scurt timp cu alte probleme, mult mai grave decat asta.
Fata isi dadu drumul la glas, si pe masura ce se apropie de mine si-mi zicea totul, am simtit cum a lasat inhibitiile trecutului deoparte.
- Inteleg, cred ca asa e cel mai bine, ii raspund satisfacut, totusi simtind din nou o intepatura in piept; incercam sa nu las ca durerea sa se transpuna pe fata mea.
Inainte sa plece, aceasta se intoarce inca o data la mine, parca pentru ultima data:
- Sa nu uit, s-ar putea sa aiba nevoie de consiliere psihologica daca testele dovedesc asta, si faptul asta ar putea prelungi statul la pat, implicit in spital.
- Stai linistita, ii replic pe-un ton putin mai ascutit, nu va avea nevoie de asa ceva, ma are pe mine.
Anna zambi de fatada, mai mult rece, si isi relua mersul, iar in momentul in care a ajuns la camera unde dorea sa intre, a trantit usa, aruncandu-mi o privire scurta totodata.
Incercam sa fiu tare pentru Michelle, mai ales ca acum avea nevoie cel mai mult de mine, de prezenta mea langa acel pat. Aflasem niste detalii de care eram sigur ca ea nu aflase, asa ca am decis, din nou, ca e mai bine sa nu i le comunic; as putea sa o ingrijorez si mai tare. Totusi, acel gand ca in cateva zile as putea s-o iau cum doresc in brate ma inveseleste enorm. Pe toata perioada asta in care fata a zacut am simtit inima mea marindu-se numai din cauza ei, din cauza situatiei si, totodata, din cauza faptului ca mi-am dat seama ca un om apreciaza cu adevarat ceva numai in momentul in care e pe punctul de a-l pierde.
Refuzam totusi sa cred ca exista mai mult de-o legatura din aceasta speciala, una frateasca. Ma consolam cu ideea ca dorinta mea de a o vedea sanatoasa si pe picioare, cu parul fluturand in bataia vantului si cu atitudinea ei nepasatoare de cele mai multe ori – intr-un cuvant, a mea-, avea sa dispara cand totul va fi revenit asa cum era si inainte. Atunci trebuia s-o iau si la intrebari, atunci aveam sa obtin mult doritele explicatii care sa opreasca focul care-mi facea interiorul sa clocoteasca a neliniste.
Perioada care a urmat a fost, cu adevarat, una deciziva pentru viitorul apropiat al fetei. Asistentele mi-au cominicat mai tarziu ca Michelle avea sa iasa din spital peste doar cateva zile, iar cum eu am reusit sa-i conving ca nu are nevoie de consultari psihologice, perioada de asteptare s-ar putea reduce oricum. Am hotarat ca-n zilele care i-au mai ramas de stat acolo sa o fac fericita, sa uite de cei patru pereti intre care se afla, sa se deconecteze de amarul in care se scalda de atata vreme. Tocmai de aceea, gandul mi-a zburat la a-i face cate o vizita in fiecare zi ramasa, sa o indulcesc si s-o scot si la o plimbare prin curtea spitalului, daca era cu putinta. Vremea in ultima perioada se mai calmase, iar iarna isi ascundea dintii, insa doar pentru putin timp. Aveam sa profit total de acest lucru.
Inainte sa-mi pun planul in aplicare si sa parasesc spitalul pentru a merge acasa, mi-am fixat in minte sa mai trec odata pe la Michelle pentru a-mi lua ramas bun de la aceasta. Era sfarsitul unei alte obositoare zile petrecute tot la spitalul „1 Octombrie”, in care raul nu ma lasa nicicum. Imi era nespus de dor de casa, de familie si de camera mea, de toate lucrurile care-mi apartineau si de care nu m-am mai atins de multa vreme. Ultimele saptamani le-am petrecut mai mult prin spitale si magazine, fie fugind dupa ceva, fie dupa cine stie ce altceva.
Personalul pleca si el, urmand ca institutia sa intre in starea de hibernare, cu pacietii suferinzi si cu asistentele si medicii de garda care aveau grija de ei in permanenta.
Am patasit-o pe fata pentru a merge la baie sa ma spal pe fata si sa ma revigorez, doar pentru ca sa ma reintorc mai apoi la ea. In timp ce paseam prin linistea holului catre baia mult mai tacuta, am simtit un junghi in partea dreapta a abdomenului care aproape m-a rapus la pamant. Am inceput sa tusesc incontrolabil, distrugand linistea care invaluia totul. Cu toate acestea, incercam din rasputeri sa maschez acest lucru, cu speranta arzatoare in suflet de a nu ridica suspiciuni si a nu pune personalul medical pe urma mea. Insa soarta facea ca tusea sa nu se mai termine, iar durerea sa devina tot mai acuta, astfel ca m-am izbit de perte fara sa am de ales, si nu a durat mult pana ce sa cad jos. Baia era doar la cativa metrii in fata mea, asa ca, dupa lungi minute de agonie in care am incercat sa ma ridic, am pornit din nou spre locul dorit.
O asistenta care a trecut pe langa mine si m-a vazut intamplator, s-a oprit si m-a intrebat mai mult nelinistita:
- Sunteti bine, domnule?
- Nu am nimic, multumesc, va rog nu ma ingrijorati, vedeti-va de treaba.
Asistena nu insista si pleca mai departe, iar eu abia ce am reusit sa deschid usa baii ca m-a reapucat tusea oribila. Spre teroarea mea am observat cum oglinda in fata careia stateam s-a umiplut cu aicaturi de sange, niste picaturi care imi zguduiam psihicul in cel mai crunt mod posibil. Am sters sticla cu maneca de la bluza si am pornit rapid apa, iar dupa ce mi-am dat de cateva ori pe fata cu ea, inevitabilul s-a produs din nou. De data aceasta insa a fost mut mai rau, iar sentimentul pe care l-am avut m-a facut sa cred ca mi s-a rupt inima in doua, mai bine zis, plamanul si tot spatele.
Dupa cateva zeci de minute in care am reusit intr-un final sa ma potolesc, am ridicat fata din pamant si m-am privit dezamagit in oglinda, mi-am zarit astfel fata plina de disperare, parul ravasit si ochii care nu mai exprimau altceva decat acel strigat interior de ajutor, o pierduta voce care se razvratea inauntrul meu si care putea fi observata doar in ochii mei. Aveam lacrimi pe marginea acestora de la cat m-am fortat, iar la nas picaturi de sange care se scurgeau usor, unele pe buze, altele pe marginea acesotra, patandu-mi tricoul care miroasea asa de bine. Am ezitat sa ma spal, tocmai pentru a ma privi, pentru a vedea un chip de ucigas, un chip al unui monstru nocturn care tocmai si-a racolat si omorat ultima victima, insetat inca fiind de alte placeri. Insa nu eram asa, ci doar infatisarea care-mi sugera intr-un mod cat de poate de raspicat, aceasta infricosatoare imagine. Buzele imi erau imbibate in propriul sange care deja se scurgea si el pe gat in jos.
Insa oroarea care crestea cu fiecare secunda m-a determinat sa ma curat si sa indepartez si sangele de pe chiuveta, oglinda si peretele din imprejurimi. Avea sa iasa un scandal imens daca vreo femeie de serviciu observa acest lucru; personal nu mai aveam nevoie de alte necazuri care sa ma abata si mai mult de la viata si asa imposibila pe care o aveam acum.
Mi-am amintit dupa ca trebuia sa ma intorc de-data la Michelle, spitalul cred ca se inchisese de mult timp. Pe coridor am avut surpriza sa ma vad din nou cu Anna, care era de garda in acea seara in spital.
- Ce faci aici, Eric? Trebuia sa pleci de mult timp, spitalul s-a inchis publicului acum zece minute.
- Acum vin de la baie, vreau sa-mi iau ramas bun de la Michelle inainte sa plec. E ok daca mai pierd putin vremea? Ai putea sa ma deschizi tu?
- Cred ca pot, dar va trebui sa ne asiguram ca nu ne vede cineva, nu vreau sa-mi pierd slujba si asa greu obtinuta.
- Nu-ti face griji, nu se va intampla asa ceva, o linistesc.
- Ce Dumnezeu ai in coltul gurii, se repede aceasta chiar inainte sa-mi reiau calea spre salonul in care statea Michelle.
Cuprins de spaima, am mintit-o; speram totutsi sa nu-si dea seama.
- Mi-am muscat buza din greseala si inca mai curge putin sange, dar voi fi bine. Probabil ca nu m-am spalat complet la baie.
- Ah, bine, sa ai girja de tine. Acum te las, cand vrei sa pleci sa vii la mine, sunt in camera in care ma stii tu ca stau.
Dupa ce-am aprobat-o din priviri am plecat in pasi grabiti spre locul unde voiam sa ajung de atat de multa vreme. Rapiditatea cu care ma deplasam crea in jurul meu vant, o revigornata briza de aer care imi racorea fata si care ma facea parca sa plutesc.
M-a cuprins o stare de neliniste interioara cand am vrut sa apas pe clanta, asa ca am ezitat cat se poate de mult de sa intru. Picioarele mi s-au inmuiat cand m-am gandit la ce-am patit in baie, insa gandul la Michelle m-a blocat sufleteste pentru cateva momente.
Curaj am avut intr-un final si m-am strecurat in salonul ei atat de linistit, cu jealuzele netrase, cu lumina orasului si a lunii care invadau printre ramurile unor brazi care se leganau incet in bataia unui vant rece de irana. Unele ii scaldau fata pentru putin timp, caci miscarea o umbrea frecvent; dar apoi revenea lumina...
Cand am ajuns langa ea rasuflarea mi s-a taiat. M-am asezat incetisor in intunericul de langa patul ei, fara sa fac prea mult zgomot, si i-am prins mana inca rece in a mea, una mai calda, probabil din cauza unui sange care clocotea in tot trupul. Mi-am lipit-o mai apoi de frunte si-am inchis ochii, atat cat sa-mi fac curaj ca mai apoi sa-mi iau ramas bun de la ea.
Probabil ca mi-a simtit prezenta, insa nu a zis nimic, ca si cum ar fi vrut sa vada ce doream sa fac fara sa stiu ca ea este constienta si atenta. Eu am inghitit in gol in repetate randuri si inima imi era in gat, o simteam atat de naravasa. Am asteptat sa se piarda in magia noptii sunetul unei salvari singuratice care taia linistea deplina de pe strazi, ca mai apoi sa ma ridic incet si sa-mi iau la revedere la fata de care m-am atasat, surprinzator, extrem de tare. Respiram sacadat in momentul in care m-am aplecat peste ea ca sa o sarut incet pe frunte. Imediat ce-am facut asta am simtit un fior interior care dorea mai mult, asa ca am mai sarutat-o odata, de data aceasta aranjandu-i si parul matasos exact asa cum fusese inainte.
Cu ochii inchisi mi-am trecut buzele pe deasupra fetei lui Michelle, dorind sa o sarut si sa-i mangai pielea atat de fina, insa blestemul care mi-a cuprins trupul nu parea sa fie de acord cu mine. Am simtit din nou un imens junghi in piept si, cu mare regret, m-am retras aproape in lacrimi de pe ea. Aveam sa izbucnesc intr-o griza urata de tuse, insa am pornit ca vijelia spre usa. Michelle observa acest lucru; defapt, ea stia totul, stia ce-am facut si stia ce voiam sa fac, iar eu, spre nerusinarea mea, stiam c-am amagit-o si mai tare cu asta.
- Eric, unde te duci? De ce pleci asa?
Am reusit sa-i aud vocea care ma striga in intunericul din camera, insa n-am mai putut sa stau ca sa-i spun ce am, n-am putut sa mai fac nimic. Sufletul mi s-a rupt cand am parasit acea camera inchizand usa pentru a nu ma auzi cum imi dau duhul.
- Eric...
Am luat-o la goana spre camera lui Anna in timp ce tuseam din nou ca un nebun bolnav, insa nu cutezam sa ma opresc, doream sa fiu cat mai departe de salon pentru a nu fi auzit de catre fata.
- Eric, ce Dumnezeu ai? Eric!
Aceasta se crispa cum nu se putea cand m-a vazut intrand val vartej peste ea in camera.
- Anna... da-mi un pix si-o foaie, repede, te rog.
- Dar Eric!
- Acum!
Asistenta se repezi catre mine si ma trase la biroul acesteia. Dupa ce-mi dadu cele cerute s-a asezat undeva pe-un scaun si ma privea cu disperare pe fata cum scriu ceva cat se poate de rapid. Incercam sa fac ligibil scrisul, dar totodata sa ma grabesc, pentru ca tusea care ma cuprinse nu-mi dadea pace. Cu o mana ma tineam de gura si incercam sa opresc sangele care probabil ca-mi iesea pe gura, iar cu cealalta tineam stiloul tremurand, in mana.
- Multumesc, Anna. Poti sa iei cheia si sa ma astepti la iesire, plecam acum. Trebuie sa las foaia asta lui Michelle, dar am sa te rog insistent sa nu o deschizi – sau altcineva de pe aici – si sa o lasi exact acolo unde o pun acum.
Aceasta nu mai intreba nimic si facu asa cum ii spusesem.
Am fugit spre camera ei si-am intrat rapid sa-i las hartia pe noptiera, cu gandul ca va vedea dimineata ceea ce am scris. Inainte sa ies o mai sarut odata pe frunte, asigurandu-ma ca nu las urme de sange pe undeva.
- Michelle, ne vedem maine, ii soptesc acesteia, pentru a o calma si, totodata, pentru a-mi cere scuze, intr-un fel, de fuga de mai devreme.
Am parasit camera abatut si dupa ce m-am intalnit cu Anna, care ma astepta la usa, am mai schimbat cateva vorbe cu ea inainte de a parasi spitalul.
- Unde mergi acum, Eric?
- Am sa fug in lume... Sa nu ma mai cautati.
- Nu te juca cu mine, baiete! imi raspunse asistenta cu un ton mai mult bland decat autoritar.
- Merg acasa, dorm, incerc sa ma linistesc; desi am senzatia ca voi sta si voi admira noaptea si cerul tot timpul. Am sa revin aici maine cu o vizita.
- Sa treci si pe la mine, bine? Cred ca ar fi bine sa mai discutam cate ceva inainte de a nu te mai intoarce vreodata aici.
- Asa sa fie.
Inainte sa inchida usa in spatele meu m-am intors la ea si-am soptit mai mult: Stiu ca ai vazut toamna din ochii mei inainte de prima frunza cazuta.
- Poftim? ma intreba aceasta.
- Noapte buna, Anna!
Am vrut sa-i dau raspunsul la intrebarea care-i statea de atat de mult timp pe buze, era curiasa sa stie ce i-am scris pe acea hartie. Aparent nu a auzit, iar eu nu m-am repetat.
Cand am ajuns acasa am mai stat putin de vorba cu parintii si, dupa o alta criza de tuse mascata, am reusit sa adorm, cu gandul la ziua de maine, la ziua in care voiam sa schimb ceva.
Noaptea a fost una furtunoasa; nu vremea de afara, ci eu, comportamentul meu ciudat din timpul somnului care nu mi-a dat pace nicicum. De un somn linistit nu am avut parte, cu toate ca eram acasa, in patul meu, acolo unde imi placea cel mai bine. M-am sculat din pat inainte ca desteptarotul sa sune, astfel ca sa am mai mult timp ca sa ma pregatesc. Speram din toata inima ca tusea sa nu ma apuce in ziua aia, pentru simpul fapr ca doream sa mi-o petrec cu Michlle.
La micul dejun familia era adunata in jurul mei, intr-o liniste deplina, asteptandu-ma sa vin si eu.
- Buna dimineata, fiule. Haide, ia loc, de cand n-am mai mancat o masa impreuna.
Mama se uita la mine si imi zambea, ceea ce ma inveselea oarecum. Saraca, in ce stare deplorabila ar fi daca ar sti in ce stare ma aflu acum si de ce povara sunt macinat.
M-am asezat la masa si am incercat sa mananc ceva, tocmai pentruca nu aveam in minte o ora exacta la care m-as fi putut intoarce din vizita la Michelle.
- Si ce vrei sa faci azi, voinicule? ma intreba tata, curios din fire, ca de fiecare data.
- Michelle iese din spital maine sau poimaine, asa ca am sa-I fac o vizita; cine stie, probabil o sa o scpt din camera, afara nu e chiar asa de frig. Nu am mai vazut lumina sau simtit cu adevarat aerul curat de multa vreme.
- Si ai de gand sa stai acolo toata ziua? Continua acesta.
M-a deranjat enorm modul in care a pus intrebarea, aveam senzatia ca dorea sa imi reproseze ceva. Pe-un ton putin iritat, i-am raspuns tatalui.
- Nu stiu, tata. De ce?
- Ziceam si eu asa… in ultima vreme ai stat mereu in spitalul ala si nici nu ne-ai mai baga in seama.
Desi mama nu spunea nimic, licarirea din ochii ei parea sa-l aprobe in totalitate pe tata. M-am oprit din mancat si le-am raspuns dornic sa le inchid gura.
- Nu inteleg care e problema voastra; tin mult la fata aceea si nu am niciun regret ca stau acolo zile intregi. Tot ce vreau e sa o vad pe picioare, cu zambetul pe buze din nou.
- Si scoala, Eric? Ce faci cu scoala, completa ingrijorata mama.
- Nu ma enevati cu scoala! Ai impresia ca ma pot duce la scoala in halul asta. Si daca m-as prezenta la ore, chiar crezi c-as putea face ceva? Spune-mi!
- Eric, nu vorbi asa cu mama ta, interveni tata peste mine.
Imi venea sa urlu de nervi la ei, insa gandul ca ma poate apuca tusea din nou m-a calmat, oarecum.
Dupa ce mi-am terminat mancarea m-am ridicat grabit de la masa si am mers sa ma imbrac, fara sa-i mai las sa spuna ceva.
- La revedere, mama, tata, ne vedem diseara.
Parintii s-au uitat nedumeriti la mine pana in momentul in care am parasit casa.
Vremea de afara devenise atat de calda incat zapada depusa a inceput sa se topeasca, iar strazile sa fie umplute de apa. Drumul catre spital a fost un infern pentru mine, mai ales ca a trebuit sa ma abat de la calea normala ceva mai mult. I-am cumparat lui Michelle un buchet mare de flori, cel mai frumos pe care l-am putut gasi. Iarna nu poti alege din multe sorimente de flori, insa m-am multumit si cu ceea ce am procurat.
Michelle se afla in camera ei, ca de obicei, insa treaza. Avea un zambet ciudat pe buze care s-a accentuat in momentul in care am intrat in incapere. Am simtit-o cum ma sorbea din priviri si totodata placerea pe care i-o facea vizita mea.
- Eric!
Am fugit la ea si am imbratisat-o imediat ce am rasuflat de cateva ori. Ii puteam simti parfumul atat de frumos de pe camasa de noapte. Cred ca am stat in acea imbratisare mult timp, pentru ca la un momentdat am simtit cum ma doare ingrozitor acel spate nenorocit.
M-am dezlipit incet de ea si am mers sa-i aduc buchetul de flori pe care l-am obtinut cu atat de multa greutate. Michelle avea lacrimi in ochi; probabil ca erau de fericire.
- Poftim, Michelle. Ti-l daruiesc din toata inima, draga mea. Sper sa te faci bine cat mai repede, oricum maine iesi de aici, medicii au spus ca esti perfecta.
Cu toate ca incepusem sa aberez, nu m-am oprit pana cand nu i-am inmanat florile. Un zambet dulce mi-a cuprins buzele; un zambet pe care nu l-am mai avut de luni de zile.
- Doamne, Eric, multumesc. Sa stii—
Nu am mai lasat-o sa continue. Stiam ca in spatele tututor acestor zambete si acestei fericiri pe care o afisa, inca tanjea dupa ceea ce doream sa-i fac inca din seara precedenta. Ii puteam citi in sclipirea ochilor totul, imi spunea tot ce voia, noi nu aveam nevoie de cuvinte ca sa ne transmitem emotiile.
Am mers langa marginea patului si i-am cuprins incet mainile atat de fine, dupa care i le-am sarutat. Fata nu ma pierdea din ochi nicio clipa. Cand m-am aplecat deasupra ei, Michelle s-a agatat ca un scaiete de gatul meu, presandu-mi oarecum spatele. Insa de asta nici ca mi-a mai pasat, pentru ca momentul era perfect; nimic pe lume nu-l putea strica. Prezenta ei imi absorbea toata durerea existenta.
- Michelle...
Dupa ce ne-am dezechilibrat si am cazut amandoi pe-o perna moale, dupa ce am ras fara rost de aceasta intamplare, am cuprins-o incet si i-am sarutat buzele moi cat de bine am putut. Eram capabil de a-i simti respiratia fierbinte care-mi mangaia fata, de a ma bucura de stransoarea in care ma aflam; parca nu dorea sa-mi mai dea drumul vreodata.
Dupa ce ne-am despartit cu regret buzele, am adaugat atat de obosit, parca:
- Sa nu mai faci asa niciodata, ma intelegi? Cum crezi c-as fi putut sa triesc fara tine, Michelle? Esti o persoana superba, o prietena cu care am fost binecuvantat si de care n-o sa mai am parte vreodata. Sa nu ma mai faci vreodata sa trec prin asa ceva, niciodata!
- Eric, imi pare rau, tare rau...
N-am lasat-o sa mai continue caci i-am surprins buzele cu un alt cadou dulce.
Am povestit dupa-amiaza aceea cum n-am mai facut-o vreodata. Ne-am impartasit toate sentimentele din ultimele saptamani de groaza, toate lucrurile care ne-au macinat sufletele, mai putin unul. Nu am fost capabil sa-i zic nici de lovitura si nici de acel patimas sarut. Nu stiu daca o voi face vreodata; cel putin, nu acum.
Fata ei radia a fericire cu fiecare zambet pe care il scotea cand conversam cu ea. Imi urmarea buzele atent cand vorbeam.
- Mi-a fost dor de tine, Eric.
- Si mie, Michelle, si mie...
Notiunea timpului s-a pierdut undeva in spatele nostru, inecata in toate acele amintiri care ne-au umbrit viata cumplit. Stiam totusi ca acum nu mai am de ce sa-mi fie teama, atata timp cat eram cu ea nu putea exista ceva. Am uitat si de durerea din spate si de cearta cu parintii, am uitat de tot.
* 'Lacul' de Mihai Eminescu.
Andy, danke de opinie, multumim ca citesti. :] Promitem sa nu va dezamagim niciodata; daca insa se va intampla asta, va rog sa ne iertati. :D
Iar acu', dragii mei dragi *diriga*, sa vedem ce mai fac Eric si Michelle.
Capitolul zece
Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blandei lune -
Vantu-n trestii lin fosneasca,
Undoioasa apa sune!
Sub lumina blandei lune -
Vantu-n trestii lin fosneasca,
Undoioasa apa sune!
Trecusera multe zile de la incidentul cu Anna care mi-a provocat un mai mare dezechilibru sufletesc. Orele zburau prin fata ochilor mei fara niciun rost, iar zilele, odata cu ele. Am ramas fixat pe aceasta idee nebuna cum ca am gresit enorm, am refuzat sa vad dincolo de asta si am inceput sa ma autocondam intr-un mod care ma rodea pe interior si care ma distrugea cu fiecare minut care se scurgea. Nu stiu de ce traiam toate astea, sau mai bine zis, de ce atat de mult timp, insa ceva din subconstientul meu inca plangea, plangea dupa iertarea unei persoane care nici nu parea a fi suparata pe mine, pentru simplul fapt ca nu stia nimic de cele trecute. Am ajuns sa traiesc intr-o stare urata, paradoxala, in care sunt mereu impotriva mea, si dupa ce infaptuiesc ceva, mi se-ntampla deseori sa regret amarnic totul, sa vreau sa schimb acel lucru, sa ma blestem chiar, pentru ca n-am fost capabil sa realizez asta de la inceput. Desigur ca in cadrul acestui principiu nimic nu pare logic, totul se contrazice la un momentdat, iar precedentul gand sau precedenta decizie pare o prostie pe langa ce urmeaza, pe langa felul meu nou de a vedea lumea. Am avut si inca am impresia ca devein paranoic fara sa-mi dau seama neaparat, si tare mi-e frica ca am sa innebunesc inainte sa-mi pot duce juramantul la capat. Trebuie sa ma pastrez in limita unei decente schioape, asta daca vreau sa-mi continui viata alaturi de ea. Va trebui fie sa-i marturisesc povara asta, fie sa o devorez total inauntru.
Desi incercam sa uit de toate acestea privind pe un geam inghetat bocna de la zilele geroaose prin care treceam, nu puteam sa ma dezcotorosesc nicicum de problemele care ma afundau tot mai tare intr-o ceata reprezentand nesiguranta, semnele imense de intrebare care imi invaluiau viata, si totodata frica de a nu mai deschide ochii si urmatoarea zi. Acea crunta lovitura din momentul in care am prins-o pe asistena parca a taiat din zilele mele, ca si cum m-ar fi condamnat la o moarte sigura. Trupul meu pe dinauntru era gol, cel putin asa il vedeam acum; o imensa clepsidra c-un nisip incins care se scurgea tot mai rapid, parca, si care in clipa in care va fi terminat de cazut, atunci aveam sa ma duc si eu.
Am refuzat cu convingere sa recunosc ca ma doare cumplit spatele, ca fiecare inspiratie imi condamna trupul si mai tare. Lumea care ma inconjoara acum e neagra, e plina de tristete, fiecare cu grijile lui, fiecare c-o cruce pe care o poarta mai greu sau mai usor pe spate, fiecare ocupat cu propria viata, pana la urma. Am decis, poate ca printr-o nebunie imensa, sa tac pentru totdeauna si sa sper ca ma voi vindeca singur, ca trupul va sti ce sa faca. Insa pe masura ce timpul trecea si durerile se mareau, realizam dezamagit ca mult am gresit. De recunoscut nu mai puteam, era oricum prea tarziu.
Rareori mai dadeam cu privirea pe hol de Anna; acum eram mai mult distanti, cu toate ca-i citeam disperarea din ochi. Ne comportam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, a fost ca si cum ne-am inteles telepatic ca asa avea sa se rezolve totul, intr-un mod cat mai bun.
- Cum te mai simti, Eric? ofta intreband.
- Uite, astept sa-si revina Michelle si sa plecam de aici. Cat despre mine... cred ca ma simt bine, trupesc. Insa sufletesc sunt blestemat.
- Sa stii ca nu te cred.
Pupilele mi se dilatara.
- Cum adica nu ma crezi? De ce ai impresia ca te-as minti, Anna?
- Pentru ca ai un suflet prea bun ca sa ii ingrijorezi pe ceilalti cu povtara ta, de aia cred asta.
Fata termina rapid raspunsul si pleca in graba de langa mine, astfel ca sa nu am niciun drept la vreo replica. Insa destinul ma ajuta, iar aceasta scapa proasoapele pe care le cara cu ea. Desi se grabi sa le adune, tot nu scapa de-o blestemata de intrebare.
- Regreti ceva? am intrebat-o, c-un aer mai mult a nesimtire.
Fata nu-mi raspunse nimic, si-n momentul in care mi-am dat seama ca nu m-am purtat asa cum trebuia, i-am adresat alta nedumerire, sperand sa-mi spal repede pacatele.
- Ai idee cand ar trebui sa iasa din spital?
- Daca lucrurile decurg atat de bine, in vreo doua sau trei zile o vei putea lua acasa. Insa s-ar putea sa apara complicatii, si nu ma sfiesc sa-ti zic asta. Se pare ca si-a atins un vas important de sange cand s-a taiat, iar noi inca nu suntem siguri daca are vreo infectie sau nu in sange. Rana in sine e vindecata, insa, vezi tu, vrem sa ne asiguram ca nu va reveni aici peste scurt timp cu alte probleme, mult mai grave decat asta.
Fata isi dadu drumul la glas, si pe masura ce se apropie de mine si-mi zicea totul, am simtit cum a lasat inhibitiile trecutului deoparte.
- Inteleg, cred ca asa e cel mai bine, ii raspund satisfacut, totusi simtind din nou o intepatura in piept; incercam sa nu las ca durerea sa se transpuna pe fata mea.
Inainte sa plece, aceasta se intoarce inca o data la mine, parca pentru ultima data:
- Sa nu uit, s-ar putea sa aiba nevoie de consiliere psihologica daca testele dovedesc asta, si faptul asta ar putea prelungi statul la pat, implicit in spital.
- Stai linistita, ii replic pe-un ton putin mai ascutit, nu va avea nevoie de asa ceva, ma are pe mine.
Anna zambi de fatada, mai mult rece, si isi relua mersul, iar in momentul in care a ajuns la camera unde dorea sa intre, a trantit usa, aruncandu-mi o privire scurta totodata.
Incercam sa fiu tare pentru Michelle, mai ales ca acum avea nevoie cel mai mult de mine, de prezenta mea langa acel pat. Aflasem niste detalii de care eram sigur ca ea nu aflase, asa ca am decis, din nou, ca e mai bine sa nu i le comunic; as putea sa o ingrijorez si mai tare. Totusi, acel gand ca in cateva zile as putea s-o iau cum doresc in brate ma inveseleste enorm. Pe toata perioada asta in care fata a zacut am simtit inima mea marindu-se numai din cauza ei, din cauza situatiei si, totodata, din cauza faptului ca mi-am dat seama ca un om apreciaza cu adevarat ceva numai in momentul in care e pe punctul de a-l pierde.
Refuzam totusi sa cred ca exista mai mult de-o legatura din aceasta speciala, una frateasca. Ma consolam cu ideea ca dorinta mea de a o vedea sanatoasa si pe picioare, cu parul fluturand in bataia vantului si cu atitudinea ei nepasatoare de cele mai multe ori – intr-un cuvant, a mea-, avea sa dispara cand totul va fi revenit asa cum era si inainte. Atunci trebuia s-o iau si la intrebari, atunci aveam sa obtin mult doritele explicatii care sa opreasca focul care-mi facea interiorul sa clocoteasca a neliniste.
Perioada care a urmat a fost, cu adevarat, una deciziva pentru viitorul apropiat al fetei. Asistentele mi-au cominicat mai tarziu ca Michelle avea sa iasa din spital peste doar cateva zile, iar cum eu am reusit sa-i conving ca nu are nevoie de consultari psihologice, perioada de asteptare s-ar putea reduce oricum. Am hotarat ca-n zilele care i-au mai ramas de stat acolo sa o fac fericita, sa uite de cei patru pereti intre care se afla, sa se deconecteze de amarul in care se scalda de atata vreme. Tocmai de aceea, gandul mi-a zburat la a-i face cate o vizita in fiecare zi ramasa, sa o indulcesc si s-o scot si la o plimbare prin curtea spitalului, daca era cu putinta. Vremea in ultima perioada se mai calmase, iar iarna isi ascundea dintii, insa doar pentru putin timp. Aveam sa profit total de acest lucru.
Inainte sa-mi pun planul in aplicare si sa parasesc spitalul pentru a merge acasa, mi-am fixat in minte sa mai trec odata pe la Michelle pentru a-mi lua ramas bun de la aceasta. Era sfarsitul unei alte obositoare zile petrecute tot la spitalul „1 Octombrie”, in care raul nu ma lasa nicicum. Imi era nespus de dor de casa, de familie si de camera mea, de toate lucrurile care-mi apartineau si de care nu m-am mai atins de multa vreme. Ultimele saptamani le-am petrecut mai mult prin spitale si magazine, fie fugind dupa ceva, fie dupa cine stie ce altceva.
Personalul pleca si el, urmand ca institutia sa intre in starea de hibernare, cu pacietii suferinzi si cu asistentele si medicii de garda care aveau grija de ei in permanenta.
Am patasit-o pe fata pentru a merge la baie sa ma spal pe fata si sa ma revigorez, doar pentru ca sa ma reintorc mai apoi la ea. In timp ce paseam prin linistea holului catre baia mult mai tacuta, am simtit un junghi in partea dreapta a abdomenului care aproape m-a rapus la pamant. Am inceput sa tusesc incontrolabil, distrugand linistea care invaluia totul. Cu toate acestea, incercam din rasputeri sa maschez acest lucru, cu speranta arzatoare in suflet de a nu ridica suspiciuni si a nu pune personalul medical pe urma mea. Insa soarta facea ca tusea sa nu se mai termine, iar durerea sa devina tot mai acuta, astfel ca m-am izbit de perte fara sa am de ales, si nu a durat mult pana ce sa cad jos. Baia era doar la cativa metrii in fata mea, asa ca, dupa lungi minute de agonie in care am incercat sa ma ridic, am pornit din nou spre locul dorit.
O asistenta care a trecut pe langa mine si m-a vazut intamplator, s-a oprit si m-a intrebat mai mult nelinistita:
- Sunteti bine, domnule?
- Nu am nimic, multumesc, va rog nu ma ingrijorati, vedeti-va de treaba.
Asistena nu insista si pleca mai departe, iar eu abia ce am reusit sa deschid usa baii ca m-a reapucat tusea oribila. Spre teroarea mea am observat cum oglinda in fata careia stateam s-a umiplut cu aicaturi de sange, niste picaturi care imi zguduiam psihicul in cel mai crunt mod posibil. Am sters sticla cu maneca de la bluza si am pornit rapid apa, iar dupa ce mi-am dat de cateva ori pe fata cu ea, inevitabilul s-a produs din nou. De data aceasta insa a fost mut mai rau, iar sentimentul pe care l-am avut m-a facut sa cred ca mi s-a rupt inima in doua, mai bine zis, plamanul si tot spatele.
Dupa cateva zeci de minute in care am reusit intr-un final sa ma potolesc, am ridicat fata din pamant si m-am privit dezamagit in oglinda, mi-am zarit astfel fata plina de disperare, parul ravasit si ochii care nu mai exprimau altceva decat acel strigat interior de ajutor, o pierduta voce care se razvratea inauntrul meu si care putea fi observata doar in ochii mei. Aveam lacrimi pe marginea acestora de la cat m-am fortat, iar la nas picaturi de sange care se scurgeau usor, unele pe buze, altele pe marginea acesotra, patandu-mi tricoul care miroasea asa de bine. Am ezitat sa ma spal, tocmai pentru a ma privi, pentru a vedea un chip de ucigas, un chip al unui monstru nocturn care tocmai si-a racolat si omorat ultima victima, insetat inca fiind de alte placeri. Insa nu eram asa, ci doar infatisarea care-mi sugera intr-un mod cat de poate de raspicat, aceasta infricosatoare imagine. Buzele imi erau imbibate in propriul sange care deja se scurgea si el pe gat in jos.
Insa oroarea care crestea cu fiecare secunda m-a determinat sa ma curat si sa indepartez si sangele de pe chiuveta, oglinda si peretele din imprejurimi. Avea sa iasa un scandal imens daca vreo femeie de serviciu observa acest lucru; personal nu mai aveam nevoie de alte necazuri care sa ma abata si mai mult de la viata si asa imposibila pe care o aveam acum.
Mi-am amintit dupa ca trebuia sa ma intorc de-data la Michelle, spitalul cred ca se inchisese de mult timp. Pe coridor am avut surpriza sa ma vad din nou cu Anna, care era de garda in acea seara in spital.
- Ce faci aici, Eric? Trebuia sa pleci de mult timp, spitalul s-a inchis publicului acum zece minute.
- Acum vin de la baie, vreau sa-mi iau ramas bun de la Michelle inainte sa plec. E ok daca mai pierd putin vremea? Ai putea sa ma deschizi tu?
- Cred ca pot, dar va trebui sa ne asiguram ca nu ne vede cineva, nu vreau sa-mi pierd slujba si asa greu obtinuta.
- Nu-ti face griji, nu se va intampla asa ceva, o linistesc.
- Ce Dumnezeu ai in coltul gurii, se repede aceasta chiar inainte sa-mi reiau calea spre salonul in care statea Michelle.
Cuprins de spaima, am mintit-o; speram totutsi sa nu-si dea seama.
- Mi-am muscat buza din greseala si inca mai curge putin sange, dar voi fi bine. Probabil ca nu m-am spalat complet la baie.
- Ah, bine, sa ai girja de tine. Acum te las, cand vrei sa pleci sa vii la mine, sunt in camera in care ma stii tu ca stau.
Dupa ce-am aprobat-o din priviri am plecat in pasi grabiti spre locul unde voiam sa ajung de atat de multa vreme. Rapiditatea cu care ma deplasam crea in jurul meu vant, o revigornata briza de aer care imi racorea fata si care ma facea parca sa plutesc.
M-a cuprins o stare de neliniste interioara cand am vrut sa apas pe clanta, asa ca am ezitat cat se poate de mult de sa intru. Picioarele mi s-au inmuiat cand m-am gandit la ce-am patit in baie, insa gandul la Michelle m-a blocat sufleteste pentru cateva momente.
Curaj am avut intr-un final si m-am strecurat in salonul ei atat de linistit, cu jealuzele netrase, cu lumina orasului si a lunii care invadau printre ramurile unor brazi care se leganau incet in bataia unui vant rece de irana. Unele ii scaldau fata pentru putin timp, caci miscarea o umbrea frecvent; dar apoi revenea lumina...
Cand am ajuns langa ea rasuflarea mi s-a taiat. M-am asezat incetisor in intunericul de langa patul ei, fara sa fac prea mult zgomot, si i-am prins mana inca rece in a mea, una mai calda, probabil din cauza unui sange care clocotea in tot trupul. Mi-am lipit-o mai apoi de frunte si-am inchis ochii, atat cat sa-mi fac curaj ca mai apoi sa-mi iau ramas bun de la ea.
Probabil ca mi-a simtit prezenta, insa nu a zis nimic, ca si cum ar fi vrut sa vada ce doream sa fac fara sa stiu ca ea este constienta si atenta. Eu am inghitit in gol in repetate randuri si inima imi era in gat, o simteam atat de naravasa. Am asteptat sa se piarda in magia noptii sunetul unei salvari singuratice care taia linistea deplina de pe strazi, ca mai apoi sa ma ridic incet si sa-mi iau la revedere la fata de care m-am atasat, surprinzator, extrem de tare. Respiram sacadat in momentul in care m-am aplecat peste ea ca sa o sarut incet pe frunte. Imediat ce-am facut asta am simtit un fior interior care dorea mai mult, asa ca am mai sarutat-o odata, de data aceasta aranjandu-i si parul matasos exact asa cum fusese inainte.
Cu ochii inchisi mi-am trecut buzele pe deasupra fetei lui Michelle, dorind sa o sarut si sa-i mangai pielea atat de fina, insa blestemul care mi-a cuprins trupul nu parea sa fie de acord cu mine. Am simtit din nou un imens junghi in piept si, cu mare regret, m-am retras aproape in lacrimi de pe ea. Aveam sa izbucnesc intr-o griza urata de tuse, insa am pornit ca vijelia spre usa. Michelle observa acest lucru; defapt, ea stia totul, stia ce-am facut si stia ce voiam sa fac, iar eu, spre nerusinarea mea, stiam c-am amagit-o si mai tare cu asta.
- Eric, unde te duci? De ce pleci asa?
Am reusit sa-i aud vocea care ma striga in intunericul din camera, insa n-am mai putut sa stau ca sa-i spun ce am, n-am putut sa mai fac nimic. Sufletul mi s-a rupt cand am parasit acea camera inchizand usa pentru a nu ma auzi cum imi dau duhul.
- Eric...
Am luat-o la goana spre camera lui Anna in timp ce tuseam din nou ca un nebun bolnav, insa nu cutezam sa ma opresc, doream sa fiu cat mai departe de salon pentru a nu fi auzit de catre fata.
- Eric, ce Dumnezeu ai? Eric!
Aceasta se crispa cum nu se putea cand m-a vazut intrand val vartej peste ea in camera.
- Anna... da-mi un pix si-o foaie, repede, te rog.
- Dar Eric!
- Acum!
Asistenta se repezi catre mine si ma trase la biroul acesteia. Dupa ce-mi dadu cele cerute s-a asezat undeva pe-un scaun si ma privea cu disperare pe fata cum scriu ceva cat se poate de rapid. Incercam sa fac ligibil scrisul, dar totodata sa ma grabesc, pentru ca tusea care ma cuprinse nu-mi dadea pace. Cu o mana ma tineam de gura si incercam sa opresc sangele care probabil ca-mi iesea pe gura, iar cu cealalta tineam stiloul tremurand, in mana.
- Multumesc, Anna. Poti sa iei cheia si sa ma astepti la iesire, plecam acum. Trebuie sa las foaia asta lui Michelle, dar am sa te rog insistent sa nu o deschizi – sau altcineva de pe aici – si sa o lasi exact acolo unde o pun acum.
Aceasta nu mai intreba nimic si facu asa cum ii spusesem.
Am fugit spre camera ei si-am intrat rapid sa-i las hartia pe noptiera, cu gandul ca va vedea dimineata ceea ce am scris. Inainte sa ies o mai sarut odata pe frunte, asigurandu-ma ca nu las urme de sange pe undeva.
- Michelle, ne vedem maine, ii soptesc acesteia, pentru a o calma si, totodata, pentru a-mi cere scuze, intr-un fel, de fuga de mai devreme.
Am parasit camera abatut si dupa ce m-am intalnit cu Anna, care ma astepta la usa, am mai schimbat cateva vorbe cu ea inainte de a parasi spitalul.
- Unde mergi acum, Eric?
- Am sa fug in lume... Sa nu ma mai cautati.
- Nu te juca cu mine, baiete! imi raspunse asistenta cu un ton mai mult bland decat autoritar.
- Merg acasa, dorm, incerc sa ma linistesc; desi am senzatia ca voi sta si voi admira noaptea si cerul tot timpul. Am sa revin aici maine cu o vizita.
- Sa treci si pe la mine, bine? Cred ca ar fi bine sa mai discutam cate ceva inainte de a nu te mai intoarce vreodata aici.
- Asa sa fie.
Inainte sa inchida usa in spatele meu m-am intors la ea si-am soptit mai mult: Stiu ca ai vazut toamna din ochii mei inainte de prima frunza cazuta.
- Poftim? ma intreba aceasta.
- Noapte buna, Anna!
Am vrut sa-i dau raspunsul la intrebarea care-i statea de atat de mult timp pe buze, era curiasa sa stie ce i-am scris pe acea hartie. Aparent nu a auzit, iar eu nu m-am repetat.
Cand am ajuns acasa am mai stat putin de vorba cu parintii si, dupa o alta criza de tuse mascata, am reusit sa adorm, cu gandul la ziua de maine, la ziua in care voiam sa schimb ceva.
***~***
Noaptea a fost una furtunoasa; nu vremea de afara, ci eu, comportamentul meu ciudat din timpul somnului care nu mi-a dat pace nicicum. De un somn linistit nu am avut parte, cu toate ca eram acasa, in patul meu, acolo unde imi placea cel mai bine. M-am sculat din pat inainte ca desteptarotul sa sune, astfel ca sa am mai mult timp ca sa ma pregatesc. Speram din toata inima ca tusea sa nu ma apuce in ziua aia, pentru simpul fapr ca doream sa mi-o petrec cu Michlle.
La micul dejun familia era adunata in jurul mei, intr-o liniste deplina, asteptandu-ma sa vin si eu.
- Buna dimineata, fiule. Haide, ia loc, de cand n-am mai mancat o masa impreuna.
Mama se uita la mine si imi zambea, ceea ce ma inveselea oarecum. Saraca, in ce stare deplorabila ar fi daca ar sti in ce stare ma aflu acum si de ce povara sunt macinat.
M-am asezat la masa si am incercat sa mananc ceva, tocmai pentruca nu aveam in minte o ora exacta la care m-as fi putut intoarce din vizita la Michelle.
- Si ce vrei sa faci azi, voinicule? ma intreba tata, curios din fire, ca de fiecare data.
- Michelle iese din spital maine sau poimaine, asa ca am sa-I fac o vizita; cine stie, probabil o sa o scpt din camera, afara nu e chiar asa de frig. Nu am mai vazut lumina sau simtit cu adevarat aerul curat de multa vreme.
- Si ai de gand sa stai acolo toata ziua? Continua acesta.
M-a deranjat enorm modul in care a pus intrebarea, aveam senzatia ca dorea sa imi reproseze ceva. Pe-un ton putin iritat, i-am raspuns tatalui.
- Nu stiu, tata. De ce?
- Ziceam si eu asa… in ultima vreme ai stat mereu in spitalul ala si nici nu ne-ai mai baga in seama.
Desi mama nu spunea nimic, licarirea din ochii ei parea sa-l aprobe in totalitate pe tata. M-am oprit din mancat si le-am raspuns dornic sa le inchid gura.
- Nu inteleg care e problema voastra; tin mult la fata aceea si nu am niciun regret ca stau acolo zile intregi. Tot ce vreau e sa o vad pe picioare, cu zambetul pe buze din nou.
- Si scoala, Eric? Ce faci cu scoala, completa ingrijorata mama.
- Nu ma enevati cu scoala! Ai impresia ca ma pot duce la scoala in halul asta. Si daca m-as prezenta la ore, chiar crezi c-as putea face ceva? Spune-mi!
- Eric, nu vorbi asa cu mama ta, interveni tata peste mine.
Imi venea sa urlu de nervi la ei, insa gandul ca ma poate apuca tusea din nou m-a calmat, oarecum.
Dupa ce mi-am terminat mancarea m-am ridicat grabit de la masa si am mers sa ma imbrac, fara sa-i mai las sa spuna ceva.
- La revedere, mama, tata, ne vedem diseara.
Parintii s-au uitat nedumeriti la mine pana in momentul in care am parasit casa.
Vremea de afara devenise atat de calda incat zapada depusa a inceput sa se topeasca, iar strazile sa fie umplute de apa. Drumul catre spital a fost un infern pentru mine, mai ales ca a trebuit sa ma abat de la calea normala ceva mai mult. I-am cumparat lui Michelle un buchet mare de flori, cel mai frumos pe care l-am putut gasi. Iarna nu poti alege din multe sorimente de flori, insa m-am multumit si cu ceea ce am procurat.
Michelle se afla in camera ei, ca de obicei, insa treaza. Avea un zambet ciudat pe buze care s-a accentuat in momentul in care am intrat in incapere. Am simtit-o cum ma sorbea din priviri si totodata placerea pe care i-o facea vizita mea.
- Eric!
Am fugit la ea si am imbratisat-o imediat ce am rasuflat de cateva ori. Ii puteam simti parfumul atat de frumos de pe camasa de noapte. Cred ca am stat in acea imbratisare mult timp, pentru ca la un momentdat am simtit cum ma doare ingrozitor acel spate nenorocit.
M-am dezlipit incet de ea si am mers sa-i aduc buchetul de flori pe care l-am obtinut cu atat de multa greutate. Michelle avea lacrimi in ochi; probabil ca erau de fericire.
- Poftim, Michelle. Ti-l daruiesc din toata inima, draga mea. Sper sa te faci bine cat mai repede, oricum maine iesi de aici, medicii au spus ca esti perfecta.
Cu toate ca incepusem sa aberez, nu m-am oprit pana cand nu i-am inmanat florile. Un zambet dulce mi-a cuprins buzele; un zambet pe care nu l-am mai avut de luni de zile.
- Doamne, Eric, multumesc. Sa stii—
Nu am mai lasat-o sa continue. Stiam ca in spatele tututor acestor zambete si acestei fericiri pe care o afisa, inca tanjea dupa ceea ce doream sa-i fac inca din seara precedenta. Ii puteam citi in sclipirea ochilor totul, imi spunea tot ce voia, noi nu aveam nevoie de cuvinte ca sa ne transmitem emotiile.
Am mers langa marginea patului si i-am cuprins incet mainile atat de fine, dupa care i le-am sarutat. Fata nu ma pierdea din ochi nicio clipa. Cand m-am aplecat deasupra ei, Michelle s-a agatat ca un scaiete de gatul meu, presandu-mi oarecum spatele. Insa de asta nici ca mi-a mai pasat, pentru ca momentul era perfect; nimic pe lume nu-l putea strica. Prezenta ei imi absorbea toata durerea existenta.
- Michelle...
Dupa ce ne-am dezechilibrat si am cazut amandoi pe-o perna moale, dupa ce am ras fara rost de aceasta intamplare, am cuprins-o incet si i-am sarutat buzele moi cat de bine am putut. Eram capabil de a-i simti respiratia fierbinte care-mi mangaia fata, de a ma bucura de stransoarea in care ma aflam; parca nu dorea sa-mi mai dea drumul vreodata.
Dupa ce ne-am despartit cu regret buzele, am adaugat atat de obosit, parca:
- Sa nu mai faci asa niciodata, ma intelegi? Cum crezi c-as fi putut sa triesc fara tine, Michelle? Esti o persoana superba, o prietena cu care am fost binecuvantat si de care n-o sa mai am parte vreodata. Sa nu ma mai faci vreodata sa trec prin asa ceva, niciodata!
- Eric, imi pare rau, tare rau...
N-am lasat-o sa mai continue caci i-am surprins buzele cu un alt cadou dulce.
***
Am povestit dupa-amiaza aceea cum n-am mai facut-o vreodata. Ne-am impartasit toate sentimentele din ultimele saptamani de groaza, toate lucrurile care ne-au macinat sufletele, mai putin unul. Nu am fost capabil sa-i zic nici de lovitura si nici de acel patimas sarut. Nu stiu daca o voi face vreodata; cel putin, nu acum.
Fata ei radia a fericire cu fiecare zambet pe care il scotea cand conversam cu ea. Imi urmarea buzele atent cand vorbeam.
- Mi-a fost dor de tine, Eric.
- Si mie, Michelle, si mie...
Notiunea timpului s-a pierdut undeva in spatele nostru, inecata in toate acele amintiri care ne-au umbrit viata cumplit. Stiam totusi ca acum nu mai am de ce sa-mi fie teama, atata timp cat eram cu ea nu putea exista ceva. Am uitat si de durerea din spate si de cearta cu parintii, am uitat de tot.
* 'Lacul' de Mihai Eminescu.