18-02-2012, 05:44 PM
Am revenit cu inca opt poezii, sper sa va placa :D
P.S.: Sunt scrise de curand.
Daruri din Infern
Ti-am gasit stafia intr-o alta fiinta,
Are ochii tai, plini de necuviinta,
Glasul e domolit de ger si de lacrimi.
Ma face sa evoc ale noastre patimi.
Printre buze-si poarta povara, cuvinte...
Vin si pleaca din sufletu-mi trist si fierbinte,
Caci te simt aproape de mine, dar, dar, dar
Imi inghite toate visele-mi - in zadar.
Mirese moarte se clatina primprejur,
Ma ucid cu un val negru, ma tin intr-un abur.
Unde esti acum, dragul meu? Eu te am aici,
Dar tu nu o sa iesi din umbra de licurici...!
Si totu-i un deja-vu in ceata selenara,
Stiu ce voi pati, dar nu ma arunc deprimata,
Caci tu nu ma mai poti vedea deloc de-acum,
Am cazut si, pentru vecie, m-am facut scrum.
Ascunzis de-o noapte
Uneori, dragul meu, mainile imprejuru-mi ti le simt
Si imi doresc cu atata ardoare sa nu ma mai mint
Ca tu nu existi, ca nu tu ma crezi, ca nu ma doresti
Langa tine... Draga fantoma, tu cumva ma mai iubesti?
Sau cu atingerile tale inocente doar ma amagesti?
Caci ma simt cuprinsa intr-un fel de alb-negru labirint,
Ce imi fura toata viata scurta si mi-o pune intr-o pana de argint.
Atat de scurt, dar atat de des, ma iei prin surprindere
Cand ma prinzi tainic pe sub luna intr-o eterna extindere
De ramuri, de frunze, de vietati inecate-n ploaie...
Toate inlantuite scurt si mut pe o simpla foaie,
Care pune-n firea unui singuratic o stare greoaie
Si il face cu mintea sa se razboiasca. Ah, cumplita desprindere,
M-ai facut sa uit de el, amorul mort de-o vara... Aprindere!
Si-acum privesc cu nostalgie la momentele cand tu erai
In spatele meu si vorbe dulci in urechi uneori sopteai
Cu atata grija, incat peste noapte dispareai in fumuri,
Mari si largi, in urma ta lasai spuse nebune intre aburi,
Iar in umbra, eu plangeam moartea multor simturi
Pe care le-ai luat cu tine-n Iad... Dar chiar tu spuneai
Cum ca, pentru mine, ceva profund in suflet mereu simteai.
N-ai dovedit-o, ai plecat la fel de repede cum ai si venit,
Insa eu tot te am aproape, cumva te-ai strecurat ostenit
Langa inima-mi solitara? Si de ce nu ai ramas atunci?
Prea multe intrebari pentru un suflet mort de-o vara, te arunci
Mereu cu capul inaintea-mi si chibzuiesti un sarut printre cruci,
Sperand ca voi uita povara ta, dar trupul ti-e incremenit
De prea mult amor nerostit ... Plin de pasiune ai devenit.
Phoenix de smarald
Astazi am vazut o stea,
Avea ochii verzi, curiosi.
Aburi mici si albiciosi
Imi ghidau lent dragostea.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix de s-ar arata...
Calauza-mi plecase,
Ramasei singur-singurel,
Licaritul aurel
Vrajea inimi sticloase.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix capul si-l arata.
Cu o fixa privire
Si cu gandul departe,
Chipul dadea pe de-o parte
Dulce - nemilostivire.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix sa se arate!
Pentru o clipita,
M-a atras draga-ntr-un joc
Si-am plutit ca un boboc
Doar eu cu-a mea ispita.
Recrutii vazduhului
De cand pe cer a rasarit luna,
Imbibat si ud totu-i de bruma
Ce ziua s-ascuns intr-un mister
Dintr-o ceata si un nor auster.
De-ar fi iesit ei din casele reci,
Poate n-ar mai fi urmat ca pe veci
Sa ne speriem de intunecosi,
De vocile lor si de ochii hidosi.
Daca ne-ar fi dat o zi de trait,
Daca nu ne-ar fi atras cu-n soptit
Si daca nu ne-ar fi innebunit,
Ostasi stingheri nu am fi devenit.
Si acum privim din nou la cerul
Care sta tacut, cu luceafarul
In primul sirag, la-naintare,
Asteptand urmatoarea mutare.
Trecutul de-am mai schimba acusi,
N-are avea rost, caci suntem doar papusi
Ale sortii nedrepte, nebune,
Care tot mai vrea sa se razbune.
Dar de ce? Ce scop au rascoalele?
De ce tot lovim cu pumnalele?
De ce curge tot sangele murdar?
De ce-s toate gloantele-n zadar?
Regretul de-ar incerca-n suflete
Sa apara-n razlete dublete,
Sarit-am pe ele cu topoare,
Zdrobit-am cu sute de tractoare.
Orasul Ingerilor
Se spune ca atunci cand Luna se suie pe cer,
Bezna fura Raiul, iar din adancuri, Lucifer
Trimite pe pamanturi ai sai copii-naripati
De care n-aflasera oamenii - intunecati.
Dar cum nimic nu-i ceea ce pare, dulcea moarte
N-a-mbratisat pe muritori, ci s-a dus spre Marte
Si-a dat de ingeri albi, sub pene de barza culcati.
„De dati de steaua negra, sa nu cumva s-atacati!”
Surprinsi fiind, plozii ascultat-au vorba Satanei,
Dar ramas-au far’ de lucru privit-au la femei,
Indragit-au somnul angelic, pierdut-au ganduri,
Topit-au in irisi dorinta, ajuns-au muguri.
Si-asa veni dimineata, pe plaiuri s-auzeau
Aripi batand, inimi pompand, alene se trezeau.
Si-au vazut uratii indata ce-au deschis ochii,
Nu i-au dorit, i-au aruncat in apele marii.
Insa ca ingerii erau,
Vaz, auz, miros aveau,
Pielea alba si fina,
Lui nu i se inchina.
Le ziceau la toti proscrisi
Si-i tineau mereu inchisi,
„Pentru bunastarea mea,
Iti doresc numai moartea!”
Plozii suparati erau, plangeau, seara se rugau,
Din adancuri sa le vina speranta asteptau,
Sa apara Cel Rau si tuturor sa le deie
Cate-o farama de bunatate si-o scanteie.
Dar nu veni, prevesteau ale cerului berze
Ca-ntr-o zi cu cer senin o sa-i decapiteze,
Iar Raiul va fi devenit din nou curat, tainic,
Dumnezeu va trimite ca s-anunte un crainic.
Asa cum neaua cadea fara a-se mai opri,
Asa si fiecare speranta murea de Florii,
Asa cum soarele miruia norii din belsug,
Asa si fiecare plod ardea in smoala pe rug.
Iad peste ceruri si Rai sub pamanturi deveni,
Foamea de razbunare divina iar reveni,
Dar totusi un lucru clar la final se dovedi:
A supravietui iarta, nu a se spovedi.
Eu, scrisoarea
Si, uneori, cand ma uit
Pe fereastra la ninsoare,
Vad in marea de racoare
Un alt om care-a murit.
Mereu traiam cu teama,
Ca urmatoarea zi eu
N-o sa te mai am al meu,
Ca n-o sa-ti mai simt candoarea
Langa focul mort in soba.
Ah, o tragedie am,
Te-am pierdut in eternul van,
Cuprins in moartea sobra.
Te-au ademenit fumuri
Intr-o dulce visare,
Simteai o trista cantare,
Dar n-ai ajuns in ceruri.
Nu ai disparut repede,
Te-au lasat sa te zvarcolesti.
Cu coada ochiului urmaresti,
Vanezi o incredere,
Crezi ca nu te vad, ca mor
In chinurile dragostei...
In amintirea unui tei,
Ce si-a pus frunzele-ntr-un cor.
Simfonia regretului
Tu speri s-o auzi acum,
Insa eu foc nu mai pun,
In inima amorului.
Si poate te intrebi de ce
Motivul nu ti-l voi spune,
Poate ca astept sa tune,
Dar tu n-o sa te intorci
Niciodata.
La teatru
Cu ultimul pas plin de gratie
Starneste-n sala admiratie
Si ochii-i par a curge peste noi
Cand mii de aplauze sunt in toi.
Pielea fina iar i se albeste,
In lumina rece straluceste.
Stea solitara, incet tu rasari,
Lumea o speli de demoni murdari.
Intr-o piesa de teatru apareai,
Visele tuturor tu le furai,
Iar cand le era mai dulce somnul,
Veneai si le trezeai nenorocul.
Si acum e ultima serata,
Fata ti-e brazdata si mirata,
Gardianul noptii da a sosi,
Ploaia roza il face a codi.
Ai devenit o stea cazatoare
De cand te-ai facut nemuritoare.
Acum te-ntreb, draga mea Helena:
Iti regreti intre ceruri pierderea?
Al tau dulce suflet e fericit?
Se simte-n Infern vesnic implinit?
Daca tie de noi iti mai e dor,
Eu dupa tine nu mai pot sa mor
La amurgul timpului
Pe orizont de plimba ultimii nori,
Natura-ndragostita, incet mori,
Te-nvelesc in frunze ruginite,
Iti dau vanturi-nsufletite.
Eu sunt toamna cea de mult vestita
Si stiu ca nu sunt bine-venita,
Dar in picuri negri cad din ceruri,
Iubirea ti-o-ncolacesc in geruri.
Pe mortul viu intr-un covor il strang,
Cu lacrimi reci de bruna-ncet il plang,
Insa peste plaiurile tale
Inlantui cu frig si ploaie-o zale.
Muntii iti ingheata in ninsoare,
Dealuri stau sub o umbra de soare,
Campiile-s de mult inundate,
Mareea din drumu-i se abate.
M-ai putea numi apocalipsa;
In serile cu luna-n eclipsa,
Pe al tau iubit l-as lua eu
Si l-as saruta intr-un helesteu.
Niciodata nu voi face asta
Caci, pe mine, chiar moartea aceasta
Intr-un uragan m-a imbratisat,
Pe sub piele omat a furisat.
Asadar, frumoaso, tu naturo,
Nu te mai face neagra, tristeteo,
Lasa-mi dusmanul in pace, dispari
Cu-ndragostitul si fiti doi hoinari.
Noi in spate ramanem si plangem
Un iaz de suflete, ne culegem
Una alteia rautatile
Si apusuri iertam cu noptile.
P.S.: Sunt scrise de curand.
Daruri din Infern
Ti-am gasit stafia intr-o alta fiinta,
Are ochii tai, plini de necuviinta,
Glasul e domolit de ger si de lacrimi.
Ma face sa evoc ale noastre patimi.
Printre buze-si poarta povara, cuvinte...
Vin si pleaca din sufletu-mi trist si fierbinte,
Caci te simt aproape de mine, dar, dar, dar
Imi inghite toate visele-mi - in zadar.
Mirese moarte se clatina primprejur,
Ma ucid cu un val negru, ma tin intr-un abur.
Unde esti acum, dragul meu? Eu te am aici,
Dar tu nu o sa iesi din umbra de licurici...!
Si totu-i un deja-vu in ceata selenara,
Stiu ce voi pati, dar nu ma arunc deprimata,
Caci tu nu ma mai poti vedea deloc de-acum,
Am cazut si, pentru vecie, m-am facut scrum.
Ascunzis de-o noapte
Uneori, dragul meu, mainile imprejuru-mi ti le simt
Si imi doresc cu atata ardoare sa nu ma mai mint
Ca tu nu existi, ca nu tu ma crezi, ca nu ma doresti
Langa tine... Draga fantoma, tu cumva ma mai iubesti?
Sau cu atingerile tale inocente doar ma amagesti?
Caci ma simt cuprinsa intr-un fel de alb-negru labirint,
Ce imi fura toata viata scurta si mi-o pune intr-o pana de argint.
Atat de scurt, dar atat de des, ma iei prin surprindere
Cand ma prinzi tainic pe sub luna intr-o eterna extindere
De ramuri, de frunze, de vietati inecate-n ploaie...
Toate inlantuite scurt si mut pe o simpla foaie,
Care pune-n firea unui singuratic o stare greoaie
Si il face cu mintea sa se razboiasca. Ah, cumplita desprindere,
M-ai facut sa uit de el, amorul mort de-o vara... Aprindere!
Si-acum privesc cu nostalgie la momentele cand tu erai
In spatele meu si vorbe dulci in urechi uneori sopteai
Cu atata grija, incat peste noapte dispareai in fumuri,
Mari si largi, in urma ta lasai spuse nebune intre aburi,
Iar in umbra, eu plangeam moartea multor simturi
Pe care le-ai luat cu tine-n Iad... Dar chiar tu spuneai
Cum ca, pentru mine, ceva profund in suflet mereu simteai.
N-ai dovedit-o, ai plecat la fel de repede cum ai si venit,
Insa eu tot te am aproape, cumva te-ai strecurat ostenit
Langa inima-mi solitara? Si de ce nu ai ramas atunci?
Prea multe intrebari pentru un suflet mort de-o vara, te arunci
Mereu cu capul inaintea-mi si chibzuiesti un sarut printre cruci,
Sperand ca voi uita povara ta, dar trupul ti-e incremenit
De prea mult amor nerostit ... Plin de pasiune ai devenit.
Phoenix de smarald
Astazi am vazut o stea,
Avea ochii verzi, curiosi.
Aburi mici si albiciosi
Imi ghidau lent dragostea.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix de s-ar arata...
Calauza-mi plecase,
Ramasei singur-singurel,
Licaritul aurel
Vrajea inimi sticloase.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix capul si-l arata.
Cu o fixa privire
Si cu gandul departe,
Chipul dadea pe de-o parte
Dulce - nemilostivire.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix sa se arate!
Pentru o clipita,
M-a atras draga-ntr-un joc
Si-am plutit ca un boboc
Doar eu cu-a mea ispita.
Recrutii vazduhului
De cand pe cer a rasarit luna,
Imbibat si ud totu-i de bruma
Ce ziua s-ascuns intr-un mister
Dintr-o ceata si un nor auster.
De-ar fi iesit ei din casele reci,
Poate n-ar mai fi urmat ca pe veci
Sa ne speriem de intunecosi,
De vocile lor si de ochii hidosi.
Daca ne-ar fi dat o zi de trait,
Daca nu ne-ar fi atras cu-n soptit
Si daca nu ne-ar fi innebunit,
Ostasi stingheri nu am fi devenit.
Si acum privim din nou la cerul
Care sta tacut, cu luceafarul
In primul sirag, la-naintare,
Asteptand urmatoarea mutare.
Trecutul de-am mai schimba acusi,
N-are avea rost, caci suntem doar papusi
Ale sortii nedrepte, nebune,
Care tot mai vrea sa se razbune.
Dar de ce? Ce scop au rascoalele?
De ce tot lovim cu pumnalele?
De ce curge tot sangele murdar?
De ce-s toate gloantele-n zadar?
Regretul de-ar incerca-n suflete
Sa apara-n razlete dublete,
Sarit-am pe ele cu topoare,
Zdrobit-am cu sute de tractoare.
Orasul Ingerilor
Se spune ca atunci cand Luna se suie pe cer,
Bezna fura Raiul, iar din adancuri, Lucifer
Trimite pe pamanturi ai sai copii-naripati
De care n-aflasera oamenii - intunecati.
Dar cum nimic nu-i ceea ce pare, dulcea moarte
N-a-mbratisat pe muritori, ci s-a dus spre Marte
Si-a dat de ingeri albi, sub pene de barza culcati.
„De dati de steaua negra, sa nu cumva s-atacati!”
Surprinsi fiind, plozii ascultat-au vorba Satanei,
Dar ramas-au far’ de lucru privit-au la femei,
Indragit-au somnul angelic, pierdut-au ganduri,
Topit-au in irisi dorinta, ajuns-au muguri.
Si-asa veni dimineata, pe plaiuri s-auzeau
Aripi batand, inimi pompand, alene se trezeau.
Si-au vazut uratii indata ce-au deschis ochii,
Nu i-au dorit, i-au aruncat in apele marii.
Insa ca ingerii erau,
Vaz, auz, miros aveau,
Pielea alba si fina,
Lui nu i se inchina.
Le ziceau la toti proscrisi
Si-i tineau mereu inchisi,
„Pentru bunastarea mea,
Iti doresc numai moartea!”
Plozii suparati erau, plangeau, seara se rugau,
Din adancuri sa le vina speranta asteptau,
Sa apara Cel Rau si tuturor sa le deie
Cate-o farama de bunatate si-o scanteie.
Dar nu veni, prevesteau ale cerului berze
Ca-ntr-o zi cu cer senin o sa-i decapiteze,
Iar Raiul va fi devenit din nou curat, tainic,
Dumnezeu va trimite ca s-anunte un crainic.
Asa cum neaua cadea fara a-se mai opri,
Asa si fiecare speranta murea de Florii,
Asa cum soarele miruia norii din belsug,
Asa si fiecare plod ardea in smoala pe rug.
Iad peste ceruri si Rai sub pamanturi deveni,
Foamea de razbunare divina iar reveni,
Dar totusi un lucru clar la final se dovedi:
A supravietui iarta, nu a se spovedi.
Eu, scrisoarea
Si, uneori, cand ma uit
Pe fereastra la ninsoare,
Vad in marea de racoare
Un alt om care-a murit.
Mereu traiam cu teama,
Ca urmatoarea zi eu
N-o sa te mai am al meu,
Ca n-o sa-ti mai simt candoarea
Langa focul mort in soba.
Ah, o tragedie am,
Te-am pierdut in eternul van,
Cuprins in moartea sobra.
Te-au ademenit fumuri
Intr-o dulce visare,
Simteai o trista cantare,
Dar n-ai ajuns in ceruri.
Nu ai disparut repede,
Te-au lasat sa te zvarcolesti.
Cu coada ochiului urmaresti,
Vanezi o incredere,
Crezi ca nu te vad, ca mor
In chinurile dragostei...
In amintirea unui tei,
Ce si-a pus frunzele-ntr-un cor.
Simfonia regretului
Tu speri s-o auzi acum,
Insa eu foc nu mai pun,
In inima amorului.
Si poate te intrebi de ce
Motivul nu ti-l voi spune,
Poate ca astept sa tune,
Dar tu n-o sa te intorci
Niciodata.
La teatru
Cu ultimul pas plin de gratie
Starneste-n sala admiratie
Si ochii-i par a curge peste noi
Cand mii de aplauze sunt in toi.
Pielea fina iar i se albeste,
In lumina rece straluceste.
Stea solitara, incet tu rasari,
Lumea o speli de demoni murdari.
Intr-o piesa de teatru apareai,
Visele tuturor tu le furai,
Iar cand le era mai dulce somnul,
Veneai si le trezeai nenorocul.
Si acum e ultima serata,
Fata ti-e brazdata si mirata,
Gardianul noptii da a sosi,
Ploaia roza il face a codi.
Ai devenit o stea cazatoare
De cand te-ai facut nemuritoare.
Acum te-ntreb, draga mea Helena:
Iti regreti intre ceruri pierderea?
Al tau dulce suflet e fericit?
Se simte-n Infern vesnic implinit?
Daca tie de noi iti mai e dor,
Eu dupa tine nu mai pot sa mor
La amurgul timpului
Pe orizont de plimba ultimii nori,
Natura-ndragostita, incet mori,
Te-nvelesc in frunze ruginite,
Iti dau vanturi-nsufletite.
Eu sunt toamna cea de mult vestita
Si stiu ca nu sunt bine-venita,
Dar in picuri negri cad din ceruri,
Iubirea ti-o-ncolacesc in geruri.
Pe mortul viu intr-un covor il strang,
Cu lacrimi reci de bruna-ncet il plang,
Insa peste plaiurile tale
Inlantui cu frig si ploaie-o zale.
Muntii iti ingheata in ninsoare,
Dealuri stau sub o umbra de soare,
Campiile-s de mult inundate,
Mareea din drumu-i se abate.
M-ai putea numi apocalipsa;
In serile cu luna-n eclipsa,
Pe al tau iubit l-as lua eu
Si l-as saruta intr-un helesteu.
Niciodata nu voi face asta
Caci, pe mine, chiar moartea aceasta
Intr-un uragan m-a imbratisat,
Pe sub piele omat a furisat.
Asadar, frumoaso, tu naturo,
Nu te mai face neagra, tristeteo,
Lasa-mi dusmanul in pace, dispari
Cu-ndragostitul si fiti doi hoinari.
Noi in spate ramanem si plangem
Un iaz de suflete, ne culegem
Una alteia rautatile
Si apusuri iertam cu noptile.