I thrive from danger

[SoulOfHell]

Înainte de a începe urmatorul capitol aş dori să ofer urmatoarele explicatii (pe care le puteti gasi şi pe wikipedia):
• M16 este denumirea militară americană a puștii de asalt AR-15. Aceasta poate produce rani adânci din cauza vitezei mari a cartușului și a rotirii acestuia în organism, țesutul uman fiind fragmentat. Aceasta a fost folosită de 15 țări NATO fiind cea mai produsă armă de foc care folosește acest calibru. Modelul M16 a fost înlocuit de carabina M4 în anul 2010.
• AK-47 este o pușcă de asalt creată în 1947, este ușor de demontat și ramâne funcțională chiar și după ce e scufundată în apă ori îngropată în nisip. Este cea mai populară pușcă de asalt din lume având costuri foarte mici și se întreține foarte ușor.


Capitolul II
Mă aflam împreună cu Emma pe bancheta din spate a maşinii conduse de Alexander. Eu fiind îmbracat cu o pereche de pantaloni de blug, un tricou mare, alb, peste care pusesem un maiou albastru, larg, ca la baschetbalişti, cu numarul 88. Emma purta o pereche de pantaloni trei sferturi, negri, un maiou alb, mulat, care îi scotea în evidenţă formele, peste care avea o camaşă în carouri, cu mânecă scurtă. Alexander era îmbracat cu o pereche de pantaloni închişi la culoare, un tricou alb, mulat, ce îi evidentia corpul bine lucrat, peste care îşi pusese o jachetă neagră, de piele. Toti fiind încaltati cu adidaşi comozi, albi, cu talpa suspicios de groasă.
Ne îndreptam spre un cartier aflat în paragină de la marginea oraşului. Urmând să ne întâlnim cu un traficant de arme pentru a alege ceva potrivit pentru Emma. În drum spre locatia noastră mi-am dat seama că formam un trio ciudat. Eu, criminal cu sânge rece, singurele fiinte pe care nu le puteam ucide fiind cei doi din maşină, deoarece ţineam la ei. Emma, imprevizibilă, serioasă şi un ţintaş extraordinar. Şi Alexander, un om de o calmitate exagerată care trata totul cu o indiferenţă degajată şi, în acelaşi timp, un vitezoman înrait.
După o cotitură ne trezim în ceea ce parea a fi o fundatură dar, între două case, undeva după boscheti, se afla un loc secret unde baietii din bandă se întâlneau cu Aiden, traficantul de arme. Aşa că Alexander a parcat maşina în apropiere, apoi am intrat, după ce ne-am asigurat că nu e nimeni prin zonă. Înauntru era un spatiu asfaltat unde, inafară de plantele care ne fereau de privirile curioşilor, nu mai era decât o uşă a unui garaj, care, când am intrat noi, era deschisă. Totuşi, Aiden nu era acolo aşa că Emma şi Alexander au intrat, pe o uşă vişinie, pentru a-l cauta în atelier. Eu am refuzat să vin cu ei, batrânul ăla senil mă calca pe nervi de fiecare dată cand veneam la el. Aşa că, m-am rezemat de un birou dezordonat, între timp afundându-mă în propriile gânduri, cum faceam mereu.
Atunci când ştii cum e viata grea fericirea ţi se pare un scop greu de atins, cel putin aşa cred eu. Având în vedere că viata scurtă pe care am trait-o până acum, nu a fost chiar plină de momente în care radiam de fericire. După ce m-am nascut am fost pus într-o cutie în fata unei uşi. Cel care mă gasise dându-mă la o casă de copii, unde am stat până la varsta de 7 ani.
Într-o seară am cotrobait prin biroul directorului aflând cine m-a dat spre adoptie. Aşa că am decis să fug de acolo, mai ales că aflasem că urma să mă dea la şcoală, nu prea ştiam ce înseamnă dar oricum nu îmi suna bine. Dar aveam să aflu curând că cel care ma dat la orfelinat nu era rudă cu mine. Am încercat să aflu mai multe, ca să pot să-mi gasesc parintii, dar a fost în zadar. Au urmat zile de foamete, fiind prea orgolios ca să mă întorc la centrul de amplasament. Dar am supravietuit. Cum? Nici eu nu ştiu. Furam, cerşeam, mă ascundeam de politia care mă cautase un timp îndelungat.
După un an sau doi i-am cunoscut pe Emma şi Andrew. Aceştia erau crescuti de Olivia, o femeie în vârstă de 40 de ani care i-a adoptat pentru că îi placeau copii, ea neputând avea din cauza unei probleme medicale. Până la urmă ,m-a lasat şi pe mine să locuiesc cu ei. Dar nu a durat mult, doar câţiva ani, apoi un incendiu cuprinse casa în care stateam toti patru. Olivia nu scapase, murind în chinuri groaznice, cuprinsă de flacari. Un val dureros de tristete mă cuprinse în acele clipe, ţinându-mi, cu greu, lacrimile în frâu, deoarece am ţinut la acea femeie ca la o mamă, pe care nu am avut-o niciodată.
Apoi au urmat alti ani de hoinarit pe drumuri, însă de data asta nu mai eram singur, aveam doi tovarăşi care îmi fuseseră alaturi în toate clipele grele. Totuşi, acesta nu era sfârşitul, a urmat moartea lui Andrew, care ma distrus complet, aveam un sentiment apasator de vină care persistase până în prezent.
Fară să-mi dau seama devenisem nostalgic. Deodată începuse să plouă torential, întrerupandu-mi şirul gandurilor. Brusc, mă cuprinse dorinta de a alerga prin ploaie, ca şi cum ea ar fi avut puterea de a-mi alina durerea profundă pe care o simteam în acel moment. Dar se auziră murmure din spatele uşii vişinii aşa că am renuntat la această idee nebunească. După câteva secunde aparură Emma şi Alexander însotiti de Aiden.
N-am mai stat pe gânduri, ci am ieşit din garaj, prin ploaie, şi am urcat în maşină, fiind urmat, dupa câteva minute, de cei doi. Pe drum am aflat că Emma îşi luase doar un pistol, deoarece celelalte arme, pe care i le aratase batrânul, nu erau pe gustul ei. Acum ne îndreptam spre una din închisori - ura dintre bande era aşa de mare încât fiecare avea închisoarea ei - pentru că, fiind joi, era o zi în care puteam să vizitam detinutii. În San Salvador nu erau aceleaşi legi ca în SUA, aici puteai să-ţi vizitezi rudele, prietenii sau şefii, în cazul nostru, fară să fiti despartiti de un geam rece şi fară să fiti nevoiti să vorbiti prin receptoare.
În scurt timp am ajuns la destinatie. Alexander conduse ca un nebun şi de aceea abea mă mai ţineam pe picioare, când am coborât din maşină. Am intrat după perchezitie, desigur că nu gasiseră nimic, doar nu eram atât de tonti încât să ne luam armele cu noi, dar mi-am dat seama că suspectau ceva aşa că mi-am zis că n-ar strica să fim mai precauti. Cât despre emotii, pot zice că am fost foarte relaxat, cum era şi indicat să fiu ca să nu dau de banuit.
Imediat ce ne-am vazut înauntru am început să-l cautam pe şeful întregii bande, cel care conducea toate cartierele controlate de noi, nimeni din bandă nu-i ştia adevaratul nume, toti zicându-i Mace. Acesta era un individ masiv şi foarte înalt, cu ochii verzi, patrunzatori, şi parul negru, scurt, veşnic ciufulit. După ce l-am gasit, ne-am îndreptat spre dormitoare, deoarece nu erau supravegheate.
-Ati adus marfa? Ne-a întrebat după ce am intrat într-o cameră mare, dar sufocantă, bine cunoscută mie, şi nu pentru că am mai fost închis ci pentru că eu eram ,mereu, cel trimis de Kevin ca să aduc marfa. Camera era plină de paturi supraetajate, care constau doar din scheletul de fier şi saltele. Fiecare pat de jos având câte un paravan improvizat din paturi. Mace se aşeză, pe un pat de jos, şi aşteptă nerabdator raspunsul.
-Da, am adus, dar avem nevoie de încalţăminte de schimb. Îi raspund înainte ca Emma să apuce să deschidă gura.
-Asta se poate rezolva fară probleme. Zise calm, cu un rânjet ironic pe faţă. Sincer să fiu, nu îl agream pe tip, mereu din glasul sau deduceam o notă de superioritate, întotdeauna privindu-mă cu ochi ironici. Omul acesta mă scotea din minti, deja îmi propusesem ca urmatoarea persoană care ar trebui să o elimin, după nemernicul acela din SM, să fie el.
Şi, ca să vă lamuresc, prin „marfă” noi întelegem marijuana. Adică, era şi normal ca detinutilor să le fie interzis să consume droguri aşa că membrii bandei, care încă erau în libertate, le aduceau marijuana, pe care o ascundeau în talpile de la încalţăminte. Intram înauntru, faceam schimb de încalţăminte cu cineva care nu avea nimic în talpă şi plecam, fară să fim prinşi. Că de suspectat eram suspectati dar era prea mare bataie de cap pentru politişti să verifice toti vizitatorii dacă aveau ceva în talpa pantofului, şi daca individul nu avea nimic trebuiau să mai şi platească pentru daune.
Oricum, după ce am rezolvat şi această chestiune, ne-am îndreptat spre ieşire. Şi nu mare mi-a fost mirarea să-l zaresc pe Kevin cum ne aştepta lângă maşină.
-Şi care aume ne este misiunea? Îl întreb, intuind deja de ce ne-a aşteptat.
-Nu fi aşa repezit. Unde-ţi sunt manierele, ar trebui să mă saluti mai întâi.
„Ce să zic! Unde îmi sunt manierele?! L-am uitat acasă!” Cu greu m-am stapânit să nu-i zic asta, şi bine că am facut-o altfel mă trezeam şi eu cu nişte vânatai ca Alexander. M-am multumit doar să-l strafulgerez cu privirea.
Abia după ce a explicat ce aveam de facut ne-a lasat să plecam. Misiunea era ca şi terminată, aveam de asasinat un neghiob din SM care, la rândul lui, a împuşcat multi frati de-ai noştri.