De-a v-ati ascunselea.

[Abbeh.]

@FreeToLove , iti multumim enorm pentru comentariu, mi-a facut o deosebita placere sa il citesc - pariez ca si lui Rares i-a facut placere -.

Capitolul noua

Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce stii...
Sa-mi spui chiar si minciuni,
Sa-mi spui
Ce n-ai spus nimanui -
Nici celor morti,
Nici celor vii...

Viata e, pana la urma urmei, o mare nebunie; nu stii ce, cum si unde va urma sa se intample, tot ce poti stii cu siguranta este ca, in final, se va intampla. De asemenea, viata nu este nici dreapta, din contra chiar, ea nu tine cont de bine sau rau, de iubire sau ura, ea nu tine cont de nimeni si de nimic; cu totii suntem praf aruncat in ochii destinului, cu totii suntem niste simple marionete cu care se joaca cand si cum are ea chef. Vei fii fericit daca ea va vrea sa fii, dar vei putea la fel de bine sa fii dezamagit sau suparat, ea alege. De-a lungul timpului iti arata ca tu trebuie sa alegi mereu cu inima si doar in anumite situatii cu mintea, dar ea nu ne spune cum si unde trebuie sa alegem – ne lasa sa gresim, sa ne invatam lectia, sa suferim, sa ne ridicam si sa zambim iar. Citisem undeva ca viata e cel mai dur profesor, din simplul motiv ca ea mai intai ne da testul si abia apoi ne “preda” lectia. Si este atat, dar atat de adevarat!
De ce incercasem sa mp sinucid? Ei, pai asta era, in esenta, simplu. Nu doream sa atrag atentia asupra mea, ca oamenii sa vina la mine la spital si toti ochii sa fie atintiti catre mine, din contra chiar, speram ca sinuciderea aceasta sa fie definitiva, adica sa mor fara sa mai dau altora batai de cap si griji – nu sunt genul acela de persoana, nu am fost si nu voi fii niciodata. Alex ma distrusese, psihic, atunci cand alesese sa plece din viata mea; dupa un an si jumatate, aproape doi, mi-a spus simplu, ca si cand ne stiam de trei zile, ca ar fii mai bine s-o terminam acolo unde eram. Ma duruse, pe moment, ma duruse si mai tarziu si continua, cred, sa ma doara. Acum, in acest moment, sau, ma rog, in momentul in care imi apasasem lama pe vene, nu stiu daca-mi lipsea Alex sau persoana care credeam eu ca este. L-am cunoscut inocent, l-am stiut asa cum nimeni nu-l stiuse si l-am iubit cum nimeni nu-l iubise, credeam ca ma iubeste la randu-I si viata parea roz, dar, cum nimic nu tine vesnic, cu atat mai putin fericirea, trebuia sa se termine candva. Zilele fara Alex treceau greu si erau lipsite de esenta, nu mai aveam vlaga si, chiar daca zambeam, acela nu era, in mod clar, zambetul meu real. Si apoi ce? Apoi aparuse Eric, care-mi tinuse zilele ocupate si frumoase – aparuse Eric care ma facuse sa zambesc iar, sa zambesc sincer. El era, fara dar si poate, persoana perfecta; poate ca intr-o anumita masura ne asemanam, dar asta doar foarte, foarte putin, pentru ca nu ma puteam masura cu perfectiunea lui, o perfectiune dureroasa, ce te face doar sa-l vrei mai si mai aproape de tine. Il iubeam pe Eric. Aveam eu problema aceasta ca ma atasam repede de persoane, dar nu chiar atat de repede, insa la Eric am stiut inca din prima clipa; am stiut chiar de atunci ca-l voi iubi, pentru ca, tot de atunci, am stiut ca e perfect. Eu nu judec nicicand o carte dupa coperta, asa cum nici oamenii nu-I judec sau apreciez mai mult sau mai putin dupa infatisare – corpul este, pana la urma, doar o simpla masina, care se va uza si deteriora cu timpul, indiferent de frumusetea ei actuala, dar frumusetea interioara ramane mereu, e vesnica, iar ce e acum frumos, va fii intotdeauna. Eric era frumos pe toate planurile posibile si imposibile – fizic era minunat, sau cel putin asa-l vedeam eu, sufleteste era perfect, nu aveam absolut nimic de obiectat, pentru ca niciunde nu mai vazusem o asemenea perfectiunea sufleteasca; vocea lui era asemeni... ei bine, nu o pot asemana cu nimic, de nicaieri, pentru ca e prea speciala, melodioasa, te facea sa vrei sa-l asculti mai mult si mai mult. Eric era un ideal, la care ma gandisem neincetat in zilele acestea, era un ideal care-mi facea increderea in mine sa creasca enorm; ma facea sa ma simt cu adevarat bine. Apoi ma sunase Alex, care stricase totul, pentru ca apoi eu imi spuneam ca Eric are o prietena si ca totul va fii ingrozitor de dureros. In sfarsit, doar ganduri negre si nimic bun, asa ca, in acea stare cumplita de disperare, am incercat sa ma sinucid. De unde curaj? Nu prea stiu, nu sunt sigura, poate ca din acea disperare fara margini. Nu stiu cat timp am stat inconstienta, cert e, insa, ca starile prin care treceam nu credeam ca sunt posibile sau umane – nu simteam placere sau neplacere, era ca un fel de stare de neutralitate. Si acum ce? Acum aveam sa mor? Nu mai aveam, oare, nici cel mai micut motiv sa lupt? Renuntam asa usor? Ma doborase o simpla intamplare? Nu, refuzam sa accept asta. Il iubisem pe Alex, nu stiu insa daca o mai faceam; ma ranise, poate ca sunt si acum ranita – nu-mi pasa de orgoliu atat de mult, el imi ranise teribil sentimentele. Tot ce auzeam era un ticait enervant; il auzeam constant si ma deranja – ticaitul acela ticalos ar fii putut trezi si mortii, daramite sa te mai si lase sa mori. Auzeam, de asemenea, si diverse voci prin camera – am putut recunoaste vocea catorva amici, a rudelor si, evident, pe a lui Eric. Insemna atat de mult pentru mine ca el ramasese inca aici, cu mine, cand putea prea bine sa plece – inca o data dovedise ce fiinta minunata este.

***

Am deschis cu greutate ochii, parca facand un efort inuman si am clipit des; lumina era puternica, dulce – imi era dor de ea. Inca vedeam usor in ceata si n-am putut deslusi mare lucru din lucrurile care se aflau in salon, dar mi-am dat seama ca eram singura – singura fara parinti, fara medici sau asistente si, cel mai neplacut, fara Eric. Ma intrebam unde este; poate ca plecase, in fond, cine stie cat am zacut inconstienta pe patul acela. Imi simteam gatul extreme de uscat si as fii baut apa sau ceai sau orice, doar sa-mi ud putin gatul. Am incercat sa ma ridic, dar am ametit, asa ca am renuntat si m-am lasat inapoi pe spate. Asteptam cu nerabdare sa intre cineva in salon si sa vada ca m-am trezit, pentru a-mi dai ceva de baut, insa nimeni nu intra. Tot ce-mi doream era sa nu adorm iar – cine stie cand as mai fii avut puterea sa ma trezesc? Inchisesem ochii si oftasem, apoi auzisem usa – era doar asistenta.
- Se pare ca te-ai trezit. Asta e un lucru bun, cu totii asteptam asta, mi-a spus zambind.
- Vreti, va rog, sa-mi dati putina apa? E tot ce vreau.
A aprobat din cap si mi-a intins un pahar cu apa; am sorbit intai incet si apoi cu lacomie – apa era sfanta, in acel moment, pentru mine. Eram debusolata, voiam sa stiu ce se va intampla acum, dar parca ma temeam sa intreb.
- Deci, credeti ca e cineva aici pentru mine? Stiti, mama, tata sau o anumita fata?
- Nu, dar este un baiat, Eric, daca nu ma insel. Ai vrea sa-l chem?
- Ah, nu, am sa astept sa vina el, am raspuns, zambind larg.
Nu stiam cum sa ma comport sau ce sa mai spun acum, asteptam doar sa intre cineva in salon, cineva cunoscut, ca sa pot trece peste momentul acela de liniste apasatoare care-mi displacea. Brusc, usa salonului s-a deschis, aproape izbindu-se de perete si pe ea a intrat Eric. Parea trist, dezamagit, ravasit. Oare ce era cu el? Eu il aduceam in starea asta? Da! Poate ca da, doar eu si prostia mea de sinucidere pentru un idiot. Ma privea uimit, incercand sa zambeasca, iar eu il priveam mirata, zambind larg, sperand sa vina langa mine si sa ma imbratiseze, dar el statea acolo, parca prinsese radacini. Intr-un impuls nebunesc as fii vrut sa ma ridic si sa fug catre el, sa-l strang in brate si sa-I spun ca-mi pare rau si e ca doar vina mea, dar nu puteam, eram inca imobilizata acolo, nu ma puteam ridica fara sa ametesc. Si ce-am facut atunci? Ce ma gandisem sa fac, desigur; sarisem in picioare cu gandul sa fug spre Eric, dar, evident, m-am dezechilibrat. Incepusem din nou sa vad in ceata si ma clatinam serios. Cat mai era oare pana sa cad? O secunda. Unu. Si am cazut. M-am prabusit ca o piatra pe podeaua rece, pijamaluta pe care o aveam era destul de subtire. Eric s-a repezit spre mine si m-a ridicat in brate, asezandu-mi pe pat. Ma privea, parca, dezamagit. L-am dezamagit...
- Iarta-ma, am murmurat lacrimand.
Nu voiam sa plang, dar nervii mei erau praf facuti, sufletul meu era asa de sfasiat, incat lacrimile erau ca stropii de ploaie.
- Nu plange, Michelle, mi-a spus pe un ton rugator.
L-am privit: aveam aceeasi expresie de tristete pe care o avusese cand a intrat in camera; doream sa-l intreb ce a patit, poate ca se intamplase ceva, cine poate stii? Am stat multe manute asa, eu aproape intinsa pe pat, dar tinandu-l strans de mana, nedorind sa-I dau drumul; nici acum, nici niciodata. Mana sa era calda, in comparatie cu a mea, care era rece, mult prea rece.
- S-a intamplat ceva? Am intrebat intr-un final.
Si m-a privit. M-a privit asa cum nu ma mai privise niciodata, nu cu rautate sau cu nervozitate, cu blandete si, parca, neajutorare. Il vedeam pe Eric o persoana sincera si buna, blanda si bine voitoare; Eric era, asa cum am mai spus, perfect. Si daca vreodata avea sa ma minta, speram c-o s-o faca bine, astfel incat sa nu ma prind de minciunica, pentru ca nu voiam sub nicio forma sa-l pierd. Faptul ca nu-mi raspundea la intrebare imi confirma temerile – si tacerea este, la urma urmei, un raspuns.
- Sa inteleg ca s-a intamplat, am spus eu facand o fata tipica mie.
M-a privit din nou, evitand in mod clar sa-mi spuna ceva; ma deranja purtarea lui. Nu avea, oare incredere in mine? Se intamplase ceva intr-atat de rau incat sa nu-mi poata spune? Ma panicam cu vreun motiv sau Eric era doar obosit? Nu stiu si ma enerva grozav neputinta asta.
- Ai incredere, Eric, l-am rugat, stii ca-mi poti spune orice? E asa de grav? Trebuie sa pleci?
- Michelle, eu... Nu trebuie sa plec, nu s-a intamplat nimic. Stai linistita, hai sa vorbim cu asistenta despre vreo eventuala externare sau ore de recuperare, eu sunt bine.
- Nu esti, Eric, stiu ca nu esti, am insistat eu, rugator, dar fara succes, el tot nu a vrut sa-mi spuna nimic.
Nu mi-a adresat niciun cuvant atunci, nici in urmatoarele minute sau ore. Ziua trecea pe nesimtite, iar eu ma simteam iar epuizata. Priveam intr-un punct fix pe tavan, gandindu-ma ce-ar fii putut pati Eric, dar nu gaseam niciun raspuns, nicio explicatie logica, iar faptul ca nici nu-mi spunea ca are ma impinge in bratele nemiloase ale neputintei, facandu-mi sa-mi doresc iarasi sa plang. Si apoi am privit catre Eric, care adormise in scaunul de langa patul meu – era epuizat, bietul, cine stie de cand n-a mai dormit. Si atunci m-am gandit sa adorm si eu, iar, cu o oarecare teama, evident, teama ca nu m-as mai trezi apoi. Si ma podidise din nou plansul, fara sa ma mai stapanesc de asta data, lasand lacrimile sa curga-n siroaie pe obrajii-mi atat de albi si reci. Lacrimile ma ardeau, apoi se raceau si lasau dare de durere pe chipul meu; ma intuneca, parca nimic nu mergea bine. Ca eram eu ranita, era o chestier, dar a-l vedea pe Eric ranit era ceva teribil, ingrozitor si tot ce voiam era sa-I iau durerea si grijile asupra-mi, ca el sa poata zambi linistit, fara sa-l tulbure nimic anume. Si plangeam si mai strasnic privindu-l, dandu-mi si mai mult seama de iubirea nemarginita pe care ajunsesem sa i-o port, fara voie si, desigur, cu teama. El n-aveam sa-mi impartaseasca sentimentele, eram doar Michelle cea plictisitoare, comuna si, mai nou, sinucigasa. Unde-mi era zambetul? Unde-mi era fericirea? Mimase, oare, destule zambete false? Da! Devenisem prea buna la asta, aproape ca reuseam sa ma mint si pe mine, dar pana unde? Pana intr-un anumite punct, evident; iar daca acel punct era inainte reprezentat de Alex, Eric i-a luat locul cu desavarsire.
Alex pierduse o lupta importanta, spun eu, cu un premiu mai mult sau mai putin valoros – eu. Eric castigase prin inteligenta, sarmul si eleganta sa adorabila; imi castigase in mod voi prietenia, fiind constient de acest “premiu”, dar nestiind de dragoste – de acel sentiment magnific pe care i-l purtam, la inceput inconstient si fara voie, iar acum, la sfarsit, voit si constient. Si-l voiam, sa-l stiu al meu, doar al meu, si nu al altei fete, dar cum sa fie acest lucru posibil daca eu nu-I spuneam ce simt? Nu conta, momentan era important sa-l am langa mine, sa-l am si sa-l pastrez; apoi, poate si el va simti ceva pentru mine. Sau poate nu, refuz totusi sa cred ca perfectiunea ar privi cu dragoste o fiinta ce-a incercat cu inversunare sa de-a cu piciorul la o viata mai mult sau mai putin frumoasa. Doar pentru ca-l pierdusem pe Alex nu insemna ca pierdusem totul; il iubisem, sau iubisem persoana care crezusem eu ca este, iubisem acel chip perfect si acea voce relativ, care ma facea sa ma simt protejata, iubisem personalitatea pe care credeam c-o are; ii iubisem masca, o masca de zahar care s-a dizolvat la prima furtuna, lasand sa I se vada ipocrizia. Era un nimeni, asta era! Un nimeni cu un chip frumos si cu un suflet stricat; era ca un mar putred pe interior. Era imperfect si atat. Si cautam eu perfectiunea? Ma consideram, in vreun fel, perfecta? Nu, din contra chiar, dar aspiram la perfectiune. Eric era perfect si, cel putin pentru moment, era al meu.
L-am mai privit o data, nesaturandu-ma de chipul lui, de parul lui, de culoarea pielii lui, de ritmul regulat al respiratiei lui si de bataile calme ale inimii; era incredibil si, totusi, real. Era, din nou, incredibil si, totusi, aici. Am zambit inconstient, oprindu-mi lacrimile. Mai aveam lacrimi? Nu cred, nu mai conta. Aveam de gand sa las totul sa decurga natural, incet si sa fiu fericita cu Eric, ca amici, cel putin momentan, insa nu voiam sa ma dau batuta si aveam sa aflu ce a patit de e asa de abatut si absent.
Cand m-am trezit era dimineata, sau, Dumnezeu stie la ce ora, nu-mi pasa, am privit scaunul sa vad daca Eric mai era acolo, dar plecase – nu-l invinovateam, poate ca se dusese acasa, era si el obosit, sau poate doar se dusese pana la baie; oricum ar fii fost, incaperea era inca plina de parfumul lui si asta ma linistea. Incepeam sa ma simt putin mai bine, probabil ca aveam, curand, sa plec acasa si sa-mi reiau viata exact de unde am lasat-o. Privind catre fereastra am realizat ca era noapte – poate ca Eric iesise doar sa se plimbe putin, sa se relaxeze. Am aruncat, apoi, o privire spre micuta noptiera de langa pat, cu gandul sa iau un pahar cu apa, caci imi era din nou sete, cand am observat o hartiuta, impachetata in doua. Desigur, putea fii doar o chestiuta medicala, insa tot curioasa eram, asa ca m-am repezit asupra-I si am deschis-o. Cu o caligrafie impecabila statea scris pe mijlocul ei:

Stiu ca ai vazut toamna din ochii mei inainte de prima frunza cazuta.

Eric.

Dar nu-mi spusese el, oare, candva, ca este Eric cel tomnatic? Evident, imi spusese, facandu-ma sa ador si eu toamna, mai mult decat o faceam deja. Micul biletel ma lasase fara cuvinte; daca Eric avea sa intre in acel moment pe acea usa, clar nu as fii stiut ce sa-I spun – era o persoana surprinzatoare, iar gestul lui, acea mica propozitie erau nemaipomenite, nu lasau loc de alte vorbe. Ar fii fost de ajuns sa ma priveasca in ochi, ar fii fost de ajuns si, atunci, el ar fi stiut.