14-02-2012, 09:07 PM
Multumesc şi de această dată pentru că ati citit capitolul precedent. Vreau să vă spun doar că nimic nu-i ceea ce pare! Majoritatea situatiilor prezente sunt doar de moment. Nu vreau să mai divulg niciun "mister", se va afla curând totul!
Acest capitol va fi povestită tot din perspectiva lui Ahito.
Capitolul 3: Amintiri.
Era seară, târziu şi eu mă aflam într-un ... cimitir? Nu îmi aminteam cum ajunsesem acolo, stând jos pe iarba rece şi umedă. M-am ridicat în capul oaselor şi am observat în ceata ce aparu din senin, o siluetă întunecată ce se apropia de mine lent. Pielea mi se cutremură uşor de teamă iar respiratia îmi devenise sacadată. Doar după ce ajunse la câţiva paşi distanţă de mine putusem să-i disting trasaturile. Avea nişte ochi mari şi albaştri de o nuanţă foarte închisă, ca cea a cerului pe-nserate. Parul sau şaten deschis era putin încretit şi doar câteva şuvite mai lungi restul nedepăşindu-i nivelul urechilor. Avea buzele pline si rozalii. În stânga, pe obraz avea o mică pată maronie ce semana cu o aluniţă. Fiind parcă controlat de cineva, i-am sarit în brate începând să plâng ca un copil micuţ atunci când nu primeşte ceea ce îşi doreşte. Începusem să tremur, pur şi simplu nu mă pot controla... Lacrimile îmi alunecau pe obraji şi se prelingeau până la contactul cu hainele baiatului. Doar câteva clipe apucasem să stau în bratele sale, m-a împins cu putere, eu scoţând un scâncet imperceptibil din cauza durerii la contactul cu suprafata tare şi rece.
Începusem sa tremur şi mai vizibil de teamă când l-am vazut napustindu-se asupra mea. Mă prinse de gulerul bluzei ridicându-mă şi nepermiţându-mi să ating pamântul. Începusem să mă zbat ca un peşte pe uscat simtind nevoia urgentă de aer. Un fior îmi trecuse prin tot corpul când îi vad buzele întredeschizându-se şi auzindu-i vocea mult cunoscută de mine.
- Pa-pa! Atât îmi spuse apoi dându-mi drumul dar în loc sa cad pe pamânt ca mai-nainte cazusem într-un întuneric total.
Simteam o mana pe umarul meu ce mă clatină încercând să mă trezească.
Când mă trezisem am realizat unde mă aflam dar eram confuz. Mă ridicasem în şezut repetând de câteva ori, în şoaptă „ a fost doar un vis ”. Încercând să ignor cuvintele ce mi le adresa Taru, îmi aşezasem chipul în palme parcă vrând să plâng dar fară lacrimi. Aveam un sentiment rau în legatură cu visul acela şi fară să-mi dau seama începusem iar să tremur.
Ştiam ce va urma, mai mi se întâmplase. Am simtit bratul lui Shintaru cuprinzându-mă într-o strânsoare uşoară. Nu mă simteam deloc confortabil în acea îmbrăţişare cu care s-aştepta să mă mai calmeze. L-am împins, necontrolându-mi puterea cu care o facusem astfel încât, într-o fractiune de secundă îl dadusem jos din pat, pe parchetul rece, cu un zgomot specific. N-am mai aşteptat să zică ceva că ieşisem din cameră trântind uşa, nepasându-mi că era o oră târzie şi probabil majoritatea dormeau. Facusem doi-trei paşi pe holul întunecat până ce realizasem că picioarele, parcă nu mă mai ascultau. Mă rezemasem de perete lasându-mi corpul să alunece până la contactul cu podeaua de lemn, prafuită. Mă simteam ciudat, nu mă puteam controla deloc, priveam în gol gândindu-mă la acel vis şi am tresarit când l-am vazut pe blond aparut lângă mine parcă din senin.
- Hei, eşti bine? Mă întrebase punându-şi mână pe umarul meu, ezitând parcă fiindu-i frică de reactia mea.
- Scuze ... nu ştiu ce-i cu mine, nu ştiu de ce am reactionat aşa, ori de câte ori îmi visez fratele reactionez asemanator şi nu mă pot controla deloc ca şi cum n-aş fi eu...
- Nu-i nimic. Hai, ar fi mai bine să ne întoarcem în cameră, dacă ne vor prinde pe hol la ora asta am încurcat-o. Venind in fata mea îmi întinse o mână pentru a mă ajuta să mă ridic.
Întorşi în camere ne-am aşezat fiecare în parurile lor, statusem aşa câteva zeci de minute dar nu puteam dormi, mă gândeam într-una la Yaruk. M-am întors cu fata spre patul blondului observând că nici el nu dormea. M-am ridicat în şezut verificându-mi telefonul dar nu primisem nici un raspuns la mesajul ce i-l trimisesem cu câteva ore în urmă lui Jayy.
- Nici tu nu poti dormi? I-am auzit glasul urmat de scârţâitul iritant al patului.
- Mă gândeam la acel vis ... şi la fratele meu.
- Care-i treaba cu frate-tau, chiar aşa de prost vă-ntelegeti încât încearcă să te sperie şi noaptea în vis? Îmi spuse în timp ce se aşeză în pat lângă mine.
- El ... el ne-a parasit, a murit acum aproape un an ... din vina mea. N-am putut să nu observ cum ochii i se mariră de uimire, capatând o expresie oarecum întrebatoare ce mă îndemnă să continui.
- Parintii mei îmi repetă mereu că a fost doar un accident dar eu mă simt vinovat ... mai nou, că mă vizitează aşa des în vise încercând să-mi facă rau ... ce ar trebui să înteleg din asta?
- Şti, de obicei când visezi ceva, semnificatia este opusul a ceea ce se petrece în el. Oftasem zgomotos vrând să cred logica blondului, mi-am aşezat capul pe umarul sau închizându-mi ochii şi oftând iar.
- Parintii mei faceau mari diferente între noi de când eram mici, de când aveam vreo şase ani. În drum spre casă, de la bunici, eu si tata am avut un accident. Maşina alunecase pe şoseaua umedă de la ploaia ce nu cu mult timp în urmă se oprise. Nici unul din noi nu păţise ceva grav, tata doar cu buza umflata şi arcada putin sparta la care, după atâţia ani, încă mai avea o mică cicatrice iar eu am avut fractura la umarul drept. Am stat cu întregul braţ în ghips aproape o luna jumate în care parintii mi-au acordat mai multă atentie ca oricând ceea ce mă bucura enorm, adoram sa fiu în centrul atentiei. Observasem că din vina mea, de fapt din vina stari mele fizice, parintii îmi neglijau fratele deoarece nu mă prea descurcam singur. Chiar şi după ce scapasem de ghips nu-mi puteam forta sau folosi prea mult bratul. Vedeam că fratele meu suferă din cauza lipsei de atentie şi comunicare din partea parintilor noştri dar eram egoist şi consideram că ar trebui să se multumească cu mine. Îi eram aproape mereu când avea nevoie de mine şi credeam ca asta e mai mult decât suficient pentru el. Când începusem şcoala mă împrietenisem cu Jayy, de atunci, de mici am fost ca frati chiar începusem să ţin mai mult la el decât la propriul frate... Am facut o scurtă pauza tragând aer în piept eliberându-l lent, închizându-mi ochii strâns simtind cum câteva lacrimi vroiau sa evadeze umezindu-mi pielea palidă a fetei dar nu aveam de gând să le dau drumul. Nu ştiu de când devenisem aşa emotiv, de la moarte fratelui meu devenisem mult mai dur cu mine şi mă abtineam adesea să nu plâng chiar dacă eram singur şi ştiam ca nimeni nu mă vede. Nu-mi placea să-mi plâng de milă caci ştiam prea bine că fiecare greşeala se plateşte. Când am considerat că mă calmasem mi-am ridicat privirea spre Taru ce nu îndraznea să scoată vr-o vorbuliţă aşa ca am continuat.
- Până ce nu pierzi ceva drag, nu realizezi cât înseamnă acel ceva pentru tine. Abia după moartea sa realizasem cât de mult greşisem, de când îl cunoscusem pe Jayy, până şi eu începusem să-mi ignor fratele, petreceam aşa mult timp cu bunul meu prieten încât doar seara la masă şi în timpul somnului stateam în preajma sa – împarteam aceiaşi cameră – nici la ore nu stateam cu Yaruk, el statea singur prin ultimele banci deoarece toti îl batjocoreau pentru că era ai retras şi nu era ca noi, restul adesea şi eu mă aflam printre cei ce-l bârfeau pe la spate. El era mai singuratic, cred ca-i placea asta, statea până noaptea târziu afară în locuri numai de el ştiute. Ce mă deranjează cel mai tare este că n-am fost un frate în adevaratul sens al cuvântului, cu el şi că nu mi-am facut timp pentru el, aşa cum îmi faceam mereu pentru Jayy, ca să îl cunosc cu adevarat. M-am oprit din povestit simtind cum emotiile mă cuprind iar. Statusem aşa, în linişte, câteva minute până ce blondul decise să mă bine-dispună spunându-mi câteva întâmplari hazlii din copilaria sa.
Acest capitol va fi povestită tot din perspectiva lui Ahito.
Capitolul 3: Amintiri.
Era seară, târziu şi eu mă aflam într-un ... cimitir? Nu îmi aminteam cum ajunsesem acolo, stând jos pe iarba rece şi umedă. M-am ridicat în capul oaselor şi am observat în ceata ce aparu din senin, o siluetă întunecată ce se apropia de mine lent. Pielea mi se cutremură uşor de teamă iar respiratia îmi devenise sacadată. Doar după ce ajunse la câţiva paşi distanţă de mine putusem să-i disting trasaturile. Avea nişte ochi mari şi albaştri de o nuanţă foarte închisă, ca cea a cerului pe-nserate. Parul sau şaten deschis era putin încretit şi doar câteva şuvite mai lungi restul nedepăşindu-i nivelul urechilor. Avea buzele pline si rozalii. În stânga, pe obraz avea o mică pată maronie ce semana cu o aluniţă. Fiind parcă controlat de cineva, i-am sarit în brate începând să plâng ca un copil micuţ atunci când nu primeşte ceea ce îşi doreşte. Începusem să tremur, pur şi simplu nu mă pot controla... Lacrimile îmi alunecau pe obraji şi se prelingeau până la contactul cu hainele baiatului. Doar câteva clipe apucasem să stau în bratele sale, m-a împins cu putere, eu scoţând un scâncet imperceptibil din cauza durerii la contactul cu suprafata tare şi rece.
Începusem sa tremur şi mai vizibil de teamă când l-am vazut napustindu-se asupra mea. Mă prinse de gulerul bluzei ridicându-mă şi nepermiţându-mi să ating pamântul. Începusem să mă zbat ca un peşte pe uscat simtind nevoia urgentă de aer. Un fior îmi trecuse prin tot corpul când îi vad buzele întredeschizându-se şi auzindu-i vocea mult cunoscută de mine.
- Pa-pa! Atât îmi spuse apoi dându-mi drumul dar în loc sa cad pe pamânt ca mai-nainte cazusem într-un întuneric total.
Simteam o mana pe umarul meu ce mă clatină încercând să mă trezească.
Când mă trezisem am realizat unde mă aflam dar eram confuz. Mă ridicasem în şezut repetând de câteva ori, în şoaptă „ a fost doar un vis ”. Încercând să ignor cuvintele ce mi le adresa Taru, îmi aşezasem chipul în palme parcă vrând să plâng dar fară lacrimi. Aveam un sentiment rau în legatură cu visul acela şi fară să-mi dau seama începusem iar să tremur.
Ştiam ce va urma, mai mi se întâmplase. Am simtit bratul lui Shintaru cuprinzându-mă într-o strânsoare uşoară. Nu mă simteam deloc confortabil în acea îmbrăţişare cu care s-aştepta să mă mai calmeze. L-am împins, necontrolându-mi puterea cu care o facusem astfel încât, într-o fractiune de secundă îl dadusem jos din pat, pe parchetul rece, cu un zgomot specific. N-am mai aşteptat să zică ceva că ieşisem din cameră trântind uşa, nepasându-mi că era o oră târzie şi probabil majoritatea dormeau. Facusem doi-trei paşi pe holul întunecat până ce realizasem că picioarele, parcă nu mă mai ascultau. Mă rezemasem de perete lasându-mi corpul să alunece până la contactul cu podeaua de lemn, prafuită. Mă simteam ciudat, nu mă puteam controla deloc, priveam în gol gândindu-mă la acel vis şi am tresarit când l-am vazut pe blond aparut lângă mine parcă din senin.
- Hei, eşti bine? Mă întrebase punându-şi mână pe umarul meu, ezitând parcă fiindu-i frică de reactia mea.
- Scuze ... nu ştiu ce-i cu mine, nu ştiu de ce am reactionat aşa, ori de câte ori îmi visez fratele reactionez asemanator şi nu mă pot controla deloc ca şi cum n-aş fi eu...
- Nu-i nimic. Hai, ar fi mai bine să ne întoarcem în cameră, dacă ne vor prinde pe hol la ora asta am încurcat-o. Venind in fata mea îmi întinse o mână pentru a mă ajuta să mă ridic.
Întorşi în camere ne-am aşezat fiecare în parurile lor, statusem aşa câteva zeci de minute dar nu puteam dormi, mă gândeam într-una la Yaruk. M-am întors cu fata spre patul blondului observând că nici el nu dormea. M-am ridicat în şezut verificându-mi telefonul dar nu primisem nici un raspuns la mesajul ce i-l trimisesem cu câteva ore în urmă lui Jayy.
- Nici tu nu poti dormi? I-am auzit glasul urmat de scârţâitul iritant al patului.
- Mă gândeam la acel vis ... şi la fratele meu.
- Care-i treaba cu frate-tau, chiar aşa de prost vă-ntelegeti încât încearcă să te sperie şi noaptea în vis? Îmi spuse în timp ce se aşeză în pat lângă mine.
- El ... el ne-a parasit, a murit acum aproape un an ... din vina mea. N-am putut să nu observ cum ochii i se mariră de uimire, capatând o expresie oarecum întrebatoare ce mă îndemnă să continui.
- Parintii mei îmi repetă mereu că a fost doar un accident dar eu mă simt vinovat ... mai nou, că mă vizitează aşa des în vise încercând să-mi facă rau ... ce ar trebui să înteleg din asta?
- Şti, de obicei când visezi ceva, semnificatia este opusul a ceea ce se petrece în el. Oftasem zgomotos vrând să cred logica blondului, mi-am aşezat capul pe umarul sau închizându-mi ochii şi oftând iar.
- Parintii mei faceau mari diferente între noi de când eram mici, de când aveam vreo şase ani. În drum spre casă, de la bunici, eu si tata am avut un accident. Maşina alunecase pe şoseaua umedă de la ploaia ce nu cu mult timp în urmă se oprise. Nici unul din noi nu păţise ceva grav, tata doar cu buza umflata şi arcada putin sparta la care, după atâţia ani, încă mai avea o mică cicatrice iar eu am avut fractura la umarul drept. Am stat cu întregul braţ în ghips aproape o luna jumate în care parintii mi-au acordat mai multă atentie ca oricând ceea ce mă bucura enorm, adoram sa fiu în centrul atentiei. Observasem că din vina mea, de fapt din vina stari mele fizice, parintii îmi neglijau fratele deoarece nu mă prea descurcam singur. Chiar şi după ce scapasem de ghips nu-mi puteam forta sau folosi prea mult bratul. Vedeam că fratele meu suferă din cauza lipsei de atentie şi comunicare din partea parintilor noştri dar eram egoist şi consideram că ar trebui să se multumească cu mine. Îi eram aproape mereu când avea nevoie de mine şi credeam ca asta e mai mult decât suficient pentru el. Când începusem şcoala mă împrietenisem cu Jayy, de atunci, de mici am fost ca frati chiar începusem să ţin mai mult la el decât la propriul frate... Am facut o scurtă pauza tragând aer în piept eliberându-l lent, închizându-mi ochii strâns simtind cum câteva lacrimi vroiau sa evadeze umezindu-mi pielea palidă a fetei dar nu aveam de gând să le dau drumul. Nu ştiu de când devenisem aşa emotiv, de la moarte fratelui meu devenisem mult mai dur cu mine şi mă abtineam adesea să nu plâng chiar dacă eram singur şi ştiam ca nimeni nu mă vede. Nu-mi placea să-mi plâng de milă caci ştiam prea bine că fiecare greşeala se plateşte. Când am considerat că mă calmasem mi-am ridicat privirea spre Taru ce nu îndraznea să scoată vr-o vorbuliţă aşa ca am continuat.
- Până ce nu pierzi ceva drag, nu realizezi cât înseamnă acel ceva pentru tine. Abia după moartea sa realizasem cât de mult greşisem, de când îl cunoscusem pe Jayy, până şi eu începusem să-mi ignor fratele, petreceam aşa mult timp cu bunul meu prieten încât doar seara la masă şi în timpul somnului stateam în preajma sa – împarteam aceiaşi cameră – nici la ore nu stateam cu Yaruk, el statea singur prin ultimele banci deoarece toti îl batjocoreau pentru că era ai retras şi nu era ca noi, restul adesea şi eu mă aflam printre cei ce-l bârfeau pe la spate. El era mai singuratic, cred ca-i placea asta, statea până noaptea târziu afară în locuri numai de el ştiute. Ce mă deranjează cel mai tare este că n-am fost un frate în adevaratul sens al cuvântului, cu el şi că nu mi-am facut timp pentru el, aşa cum îmi faceam mereu pentru Jayy, ca să îl cunosc cu adevarat. M-am oprit din povestit simtind cum emotiile mă cuprind iar. Statusem aşa, în linişte, câteva minute până ce blondul decise să mă bine-dispună spunându-mi câteva întâmplari hazlii din copilaria sa.