Minunile vietii

[Storymaker]

Capitolul III

In aceasta seara, copiii se stransesera ca de obicei in incaperea in care imaginatia ii purta pe lumi impanzide de dragoni, cavaleri si multe altele.
Se asezara in jurul cadavrului si asteptara. Cu totii il priveau cu frica in sufletelele lor- frica de nopti geroase fara povesti, de dureri fara alinare, de foamea ce ii rodea si care nu putea fi vindecata decat prin avantarea in taramuri magnifice pe aripile batranului povestitor.
Dar-acul el nu mai dorea sa le povesteasca. Statea intins pe ciment, vanat cu ochii inchisi. Parca nici nu ar fi stiut ca este inconjurat de copii. Parca nici nu i-ar fi vazut. Era singur intre oameni.
Un fulger puternic strafulgera cerul, iar copiii obisnuiti cu asemenea lucru nu se sinchisira de fel. Continuara sa priveasca la mortul de pe jos. Un al doilea fulger lovi un copac din apropiere care desi ploa, lua foc. Ochii micutilor fura luminati de acesta intamplare si pentru o clipa au avut impresia ca un dragon a scuipat cu flacari din ceruri. Apoi s-au auzit tunete puternice ce zguduiau pamantul, iar de aceasta data copiii vazura zmei ce calareau cai inaripati.
In bezna noptii luminata din cand in cand de fulgere, aparu o lumina puternica de un alb stralucitor ce emana caldura. Acea lumina se indrepta catre copii cu miscari blande. Ei ramasera inmarmuriti-deloc speiati, dar surprinsi de acest fenomen neasteptat. Lumina ajunse intre ei si se aseza pe trupul mortului. Era o siluieta a unui om- o silueta fara fata, urechi sau alte caracteristici. O voce calda se auzi in intreaga sala, iar poarta imaginatiei fu pentru inca o data deschisa pentru micutii copii.
Si povestea suna cam asa:

A fost o data ca niciodata, ca de nu ar fi nu s-ar povesti-A fost o data un flacau viteaz ce nu-si dorea nimic mai mult sau mai putin decat sa obtina mana printesei regatului din care facea parte. Pentru asta se duse la rege si-i spuse drept si clar doriinta sa, dar regele fiind siret si rau din fire, ii dadu o incercare atat de grea incat eroul nostru esua. Drept pedeapsa, regele il exila din regat, adaugand ca de se va intoarce, capul si mainile sale vor zace acolo unde ii sunt picioarele.
Tanarul, zdrobit la auzul unei astfel de vesti dori sa-si puna capat zilelor, dar dat fiind faptul ca invatase a iubi frumusetiile vietii si a le vedea in jur, oricat de mult se concentra asupra durerii, cand tragea galeata cu esenta din sufletul sau, gasea tot bururie. Cu un zambet trist pe fata, se hotari sa plece intr-o padure unde avea sa-si duca restul vietii. Drumul lui fu mai rapid decat se asteptase, caci visase cu ochii deschisi la printesa pe care o indragise atat de mult. Ajuns in padure, nu se opri ci se afunda tot mai mult pana patrunse in miezul acesteia. Acolo isi facu un adapost din cateva lemne groase acoperite cu crengute, frunze si pamant. Cauta un bat rezistent si il ascutii, dupa care pleca la vanatoare. Zarind o caprioara se ascunse in tufisurile din apropiere si ii observa miscarile. Caprioara se redica imediat in picioare si se incorda ca si cum ar fi auzit ceva suspicios in apropiere. Statu pret de cateva secunde asa, dupa care continua sa manance iarba grasa si verde a pamntului. Baiatul se pregati sa arunce sulita improvizata si tocmai cand era gata sa exectute acea fenomenala aruncare de care depindea stomacul sau, tocmai cel ce avea mai mare nevoie de aceasta prada il trada cu un ghiortait ingrozitor. Caprioara la auzul unui astfel de sunet nemaiintalnit, crezand ca e nustiu ce animal infiorator o lua la sanatoasa. Vanatorul se intrista de esecul vanatorii. Fata sa capata o expresie plina de speranta atunci cand vazu in desisul din apropiere ceva maroniu. Crezad ca este o capra sau o alta caprioara isi arunca sulita cu toata forta spre tufis. Sunetul ce-l auzi o data cu implantarea sulitei in animal, ii produse un sentiment asemanator cu cel avut de caprioara la ghiortaitul burtii lui. Un mormait prelung ii taie rasuflarea si realiza intr-o fractiune de secunda ca "cina" sa ar putea deveni devoratorul sau daca nu facea ceva rapid. Val-vartej, cu spume la gura, ursul se repezi cu dorinta de razbunare in priviri catre locul din care a provenit obiectul zburator. Mormaia indelung, iar eroul nostru avu pentru o clipa impresia ca mormaitul semana cu cantecul de inmormantare al preoului barbos. Isi aduse aminte de mama sa si de modul in care a fost inmormantata: fara prieteni, rude sau alti oameni; inafara de el, preot si gropar. Acea inmormantare ii starnise doriinta de a fi faimos- ca, atunci cand va muri sa fie inconjurat de multe suflete iubitoare. De acolo provenise si dragostea lui pentru printesa caci jumatate din el ii admira frumusetea, iar jumatate din el se gandea la gloria ce o putea obtine de ar fi devenit rege. Dar, acum nimic nu mai conta, caci mos Martin (ursul) avea o treaba foarte sangeroasa cu el.
Baiatul nu putu decat sa-si ridice mainile catre cer, cerand salvarea de la Dumnezeul in care nu crezuse vreodata. Totusi, Dumnezeu nu paru a-i purta in vre-un fel pica pentru necrediinta sa, iar minunea se intampla: Ursul sari peste vanatorul cel speriat si trecu mai departe in cautare de cine stie ce treburi ursesti.
Noaptea era pe sfarsite, iar micutii uimiti de aventura povestita, incet-incet adormira visand mai departe aventurile tanarului.
Sufletul batranului-caci asta era lumina aceea ii inveli pe toti cu o caldura placuta soptiind la urechea fiecaruia: Restul, am sa vi-l spun maine...