05-02-2012, 11:04 PM
Multumim de comentarii. Povestea continua!
Cred ca trecusera ceva ore bune de cand stateam cu Michelle in acea camera de spital. Percepeam totul ca fiind un calvar in adevaratul sens al cuvantului. Timpul care a trecut si care inca o mai face ma determina sa fiu tot mai scarbit de imprejurimi si satul de decorul ala. Stiam ca daca o sa mai stau mult voi lesina. Abia imi mai simteam piciorale si mainile, pe langa faptul ca oricum eram amortit. Cu toate acestea insa, pentru Michlle aveam sa fac orice, si daca nu am un motiv concret la momentul asta in legatura cu actiunile mele, sunt sigur ca voi avea timp si sa ma gandesc cand toate se vor fi terminat.
Mama statea pe coridoare si din cand in cand mai trecea pe la mine.
- Sigur nu vrei sa-ti aduc ceva? Am luat haine de schimb de acasa si ti-am adus mancare, imi repeta obsesiv la interval de zeci de minute.
- Mama, nu ma simt in stare sa mananc... am o greata cumplita. Daca ai fi draguta, totusi, sa-mi lasi hainele undeva sa ma pot schimba... Si oricum! Michelle isi va reveni complet curand si plecam.
- Da, isi va reveni, imi zise.
- Restul unde sunt?
- Acasa, nu te ingrijora.
Dupa ce a stat cateva clipe si s-a holbat in gol la acea camera si la mine, a plecat inchizand usa cat a putut de incet, dupa ea. Sunt sigur ca e foarte abatuta. Ii auzeam tocurile pe gresia rece de pe holurile spitalului. Sunetul acela mi se-ntiparea in minte pentru cateva secunde bune, si abia reuseam sa mi-l scot din cap ca revenea.
O sa am sa-i povestesc multe fetei, asta daca va vrea sa ma mai vada dupa ce isi va reveni complet. Daca aveam de a face cu toate cate s-au intamplat? Ma macina gandul ca superficialitatea mea de a nu raspunde la telefon ar fi putut sa cauzeze asta. Tocmai de accea stateam ca pe ghimpi langa ea, asteptand sa se trezeasca ca sa-mi poata da un raspuns care sa ma linisteasca. Asistentele m-au lasat inauntru doar cu conditia ca nu voi incerca s-o deranjez prea tare si ca voi lasa timpul sa le rezolve pe toate. Insa vorbele femeilor nu ma incalzeau deloc, si timpul pentru mine nu inseamna nimic; ca un incapatanat am incercat de ceva vreme – si inca o mai fac – de a supune aceasta fiara. De fiecare data cand franturi din evenimentele intamplate imi treceau prin filtrul mintii simteam cum ma inmoi si cum bataile inimii mi le percepeam foarte clar si infricosator de accentuate.
Din cand in cand linistea era tulburata de cate o asistenta care intra sfios in camera si ma intreba daca nu vreau ceva, amintindu-mi ca trecusera deja doua zile si ca daca nu aveam sa ma scol de acolo si sa ma odihnesc, ma loveam de boala.
- Domnule... incepu ea, devenind oarecum agitata, uitandu-mi numele.
- Eric, nu-mi spune domn, nu merit asa ceva.
- Eric! Da, imi cer scuze ca nu mi-am amintit numele dumnea... numele tau. Trebuie sa mergi sa te odihnesti, sa mananci si sa te speli. Stai aici de doua zile, si pana la urma fata se va face bine.
- Doamna, domnisoara – ma scuzati! -...
Ma aflam intr-o situatie penibila chiar eu.
- Anna! Imi zise ea c-un ton bland. Spune-mi Anna, daca doresti sa mi te adresezi cumva.
- Anna... da, frumos nume, ii zic, dupa o pauza in care mi-am tras sufletul.
Insa inainte de a-i raspunde ceva aproape rautacios si de a dezaproba ceea ce aproape ca m-a implorat sa fac, am mediat putin si dupa ce-am oftat de mai multe ori, i-am raspuns c-un ton la fel de obosit.
- Da...
- Da ce?
- Cred ca ai dreptate, Anna. O sa merg sa fac ce mi-ai zis. Insa o sa am nevoie de asitenta cumva, continui, aproape zambind calm, in timp ce o priveam cum sta in razele aproape moarte ale unui soare de iarna de-nceput care scaldau camera bolnavicioasa.
- Am sa te conduc eu unde trebuie si vei avea tot ce-ti doresti sa te refaci, nu-ti face griji, mama ta a aranjat totul.
- Mama e aici?
- Nu, a plecat acasa acum cateva zeci de minute si mi-a zis ca daca ai nevoie de ceva sa o suni de pe telefonul din camera mea.
In urmatoarele clipe m-am ridicat de pe jos si dupa ce m-am scuturat de praf si tot ce mai era pe hainele mele rupte la momentul de fata, m-am indreptat spre Michlle care se odihnea ca un inger adormit de vreun blestem. Tenul ei albicios imi inducea tristete, pentru ca eram constient de faptul ca e foarte slabita. Desi a reusit sa-mi vorbeasca in momentul in care am intrat in camera ei de spital, situatia ei parca se agravase. Ma racaia acest gand oribil, chiar daca incercam din rasputeri sa nu-l lasa sa ma invadeze si mai tare. M-am aplecat usor si dupa ce mi-am inchis ochii, am sarutat-o incet pe frunte-ai rece. Cat timp am stat cu buzele pe pielea-i, ii simteam pulsul foarte slabit care paru ca se mareste cand am terminat de o sarutat.
Stiind ca asistenta ma astepta in pragul usii, nedorind sa o fac sa stea dupa mine, aproape c-am dat uitarii acest lucru si m-am indreptat schiopatand, spre ea.
- Doamne, da’ bine am mai amortit! ii zic incet.
- Lasa, te vei face bine, am in camera alifii care vor avea grija de asta. Ti-am zis – sau nu -, dar esti pe mani bune.
Aproape c-am tresarit usor cand i-am auzit spusele. Ea parea tanara, nu trecuta de 19 ani, desi nu indrazneam s-ontreb asa ceva, mai ales intr-un moment ca acesta. Deduceam ca uniforma ei de-un alb imaculat ascundea sub acel halat o fiinta sensibila si frumoasa, o fata cumsecade si buna la suflet. Insa aspiratiile mele care m-au dereglat in ultima vreme ma afecteaza chiar acum.
In momentul in care am parasit acea incapere cufundata-ntr-o liniste imposibil de mare, vocile diversilor oameni si alte sunete ciudate imi umpleau mintea. In acelasi moment Anna isi scoase boneta de pe cap si i s-a revarsat parul castaniu care ii acoperea umerii. Mi se parea foarte ingrijit si frumos, dar s-ar putea, la fel de bine, sa delirez in continuare. Incercand sa nu mai visez atat cu ochii deschisi sa sa nu ma mai las purtat de val, am decis sa redeschid discutia, oarecum.
- Michelle nu pare sa fie ok, ii zic c-un ton nesigur. Abia daca-i simteam pulsul si tenul ei alb... ei bine—
- E normal.
- Scuza-ma?
- E normal sa i se-ntample asa, Eric. Abia se reface dupa incidentele neplacute si ii va mai lua ceva timp – si nu sunt sigura cat – sa se refaca complet. Insa in cateva zile ar trebui sa fie capabila sa vorbeasca normal, sa se miste chiar.
- Esi sigura? E tot ce ar trebui sa stiu? ii raspund pe-un ton mai senin, privindu-i parul din nou, dar totodata si ochii.
Fata nu mi-a mai raspuns nimic, caci am ajuns la camera cu pricina. In mine crestea tot mai tare o frica nedefinta, acea teama ca sa nu apara complicatii, ca totul sa fie bine si ca Michelle sa iasa cat mai repede din blestematul asta de loc. Niciodata n-am suferit spitalele, si cu atat mai putin medicii. Rau ma simteam cand eram bolnav, dar mai rau imi era cand intram pe usa medicului. Iar uneori am senzatia ca devin paranoic, si asta nu ma deloc, ba mai mult, ma baga intr-o ceata contradictorie, o ceata cauzata de confruntarea anumitor stari, sentimente si asa mai departe. Deseori reusesc sa trec peste astea, in general sa ma controlez in orice fel de situatie, insa mai am si momente cand este zadarnic a incerca ceva; zadarnic sa sper la bine. Iar cu pesimismul e alta poveste, sa zicem doar ca asa trec eu prin apa vietii, insa nu ca o gasca...
M-a izbit un putenic miros de medicamente si de tot felul de alte substante cand Anna a deschis usa camerei ei. Locsorul acesteia nu e tocmai mare, dar nici neincapator, se potriveste unei persoane cum e ea, astfel ca sa nu-i lipseasca nimic. Curatenia domnea si toate lucrurile erau aranjate acolo unde trebuia; parca totul era imbracat intr-o aura a perfectiunii, insa ochii mei prea obositi cautau disperati ceva care nu era asezat la locul sau, doar pentru a-i scoate ochii intr-o masura sau alta.
- Nu pot sa descopar ceva dezordonat, frumoasa camera si ingrijita! remarc calm, in timp ce cu privirea ma uit de-un pat unde m-as putea intinde.
Sticlutele aranjate in ordinea marimii pe rafturi si hartiile puse intr-o perfecta ordine pe birou aproape ca ma ameteau, astfel ca puteam sa jur ca paream dezorientat.
- E destul de curat, insa n-am terminat, mai am sa-mi aranjez si cutiile alea din acel colt, vezi tu, abia am terminat sa-mi mut toate lucrurile aici, din moment ce-am facut schimb de camere cu o alta asistenta, o fosta amica.
- Ce s-a intamplat?
- A decis ca nu mai poate sa vada bolnavi si a doua zi dupa ce mi-a zis asta, am vazut-o la biroul de informatii cautand numarul de telefon al garii de aici. A plecat in dupa amiaza aceea si de atunci n-am mai vazut-o. Tot ce mi-a lasat a fost o hartiuta c-un numar de telefon, insa n-am indraznit sa-l apelez nici acum. O consideram ciudata de mult, insa totul mi s-a confirmat atunci.
- Ciudat, foarte ciudat, ii spun c-o voce tremuranda.
Imi zambeste frumos si-si asaza parul matasos.
- Da, vezi tu, cu toate ca-n aparente sunt perfecte, fiind deseori asemuite cu niste ingeri materiali, si asistentele au defecte, toate au, insa unele sunt foarte bune in a le ascunde, unele mai putin bune, precum Helene.
- Helene fiind prietena ta asistenta care si-a luat talpasita? o intreb interesat.
- Da, chiar ea.
Dupa un mic moment de tacere imi fac curajul a o interoga, cu putina retinere in mine:
- Si defectul tau care ar fi?
- Sa vedem daca vine apa calda in cada, imi raspunse, zambind mai larg ca niciodata, c-un tremur in voce.
Un alt lucru pe care l-am remarcat a fost acela ca, aceasta camera dispune si de un mic locas, ca un fel de mini baie, despartita de restul incaperii de niste perdele pe-o sina cu inele, specifica unei camere de spital. Am putut observa o mica chiuveta, o cada in care desigur ca nu aveam sa-ncap atat cat sa fiu comod, si o mica lada unde presupuneam ca se tineau asternuturi, haine et caetera. Incaperea are un bec separat fata de camera, insa stratul de praf gros de pe el m-a facut sa cred ca n-a mai fost fost folosit de multa vreme. Noul cu vechiul se imbinau la fel cum starile mele se interschimbau cu repeziciune.
In gat aveam un nod care ma impiedica sa-nghit cum trebuie, si tocmai de accea ii raspundeam cu intarziere, mai mereu.
- In vreo cateva minute ar trebui sa fie gata apa, imi zise calm Anna. Hainele le vei gasi in ladita aia de dupa perdea, mama ta cred ca ti-a lasat tot ce-ti trebuie. Oricum, daca o sa ai nevoie de ceva sa ma strigi, voi sta fie la birou aranjand cutiile acelea sau daca nu sunt in camera alaturata, s-ar putea sa aiba nevoie de mine vreun pacient.
- Multumesc, serios, acum realizez cat de mult am nevoie de asa ceva.
De la oboseala aveam impresia ca vad dublu, tocmai de accea imi frecam destul de frecvent ochii, astfel ca intrebarile pe aceasta tema n-au ezitat sa apara. Cat timp am stat in cladire am pierdut notiunea timpului, nemastiind daca e luni, marti sau miercuri, daca e noapte sau daca afara ninge. Probabil ca acest lucru se datoreaza in mare parte faptului ca jaluzelele prin tot spitalul erau – si inca sunt si acum, din cate observ – mai mereu inchise.
- Domnisorule Eric, pari foarte abatut si obosit, as spune si foarte ingandurat. Si te cred pe cuvant, se vede ca tii tare mult la Michelle. Sunteti foarte buni prieteni, nu? Daca imi permiteti a va intreba, Michelle este iubita dumneavoastra?
Nu m-a deranjat intrebarea ei, mai mult faptul ca a uitat ca nu as fi vrut sa-mi se zica domn, dar nu i-am mai zis asta, astfel incat nu doream s-o pun intr-o lumina proasta, asa ca am lasat-o sa continue asa. Greu mi-a fost insa sa-i raspund.
- Michelle... e o buna prietena, as zice. Insa nu e iubita mea, Anna.
- Scuzati... Scuza-ma, Eric, n-am vrut sa te-ntristez si mai tare.
- E-n regula, Anna, ma incalzeste sa ma gandesc la ea.
Curioasa parca, cu ochii aproape sclipind de aceasta, continua sa scoata cuvintele de la mine, fie c-am vrut, fie ca nu. Dupa ce s-a mai plimbat prin camera in repetate randuri si-a verificat daca apa s-a incalzit suficient, a revenit la mine si mi-a supus ca puteam sa fac in sfarsit baie.
Asistena a parasit camera pana ce mi-am dat jos hainele. Apa calda in care ma aflam ma relaxa, iar mintea-mi mi-a fost din nou umpluta de scenarii cu Michelle, unele mai bune, insa altele mai putin. Si-am avut dreptate in legatura cu marimea cazii; abia ca aveam loc sa stau, insa in acel moment nu asta conta, ci faptul ca uitam incet de clipe recent traite...
Peste vreo cateva zeci de minute bune Anna reintra timid in camera, cerandu-mi voie mai intai.
- Eric, Anna sunt, pot sa intru?
- Intra!
Se aseza jos si dupa cateva minute in care privi in gol Dumnezeu stie unde, redeschide discutia.
- Si cum ai cunoscut-o pe Michelle? Imi pare ca va stiti de-o viata!
Aproape ca am izbucnit in ras.
- Abia daca o stiu de vreo cateva saptamani pe fata, ne-am intalnit intr-un mod tare ciudat, dar... Doamne, zau ca a fost superb. Si-am stiut din prima clipa ca aveam sa leg o frumoasa prietenie cu ea... cu Michelle. Stii tu, atunci cand zaresti o persoana pentru prima data, cand chipu-i se scalda in ochii tau doar pentru cateva secunde, dar dupa nu te mai poti opri in a te gandi la el sute de ani; am stiut de la bun inceput ca pe langa tot ce lasa se se vada e ceva mult mai profund, adevarata ea, Michelle...
- Cum adica adevarata ea? Si ce vrei sa zici prin toate astea?
Am oftat putin, iar dupa mi-am continuat explicatia.
- Era toamna, toamna asta, defapt; si abia ma mutasem aici, doar de cateva zile, dar totusi mi se parea o eternitate. Nu ti-am zis ca inainte de a o cunoaste n-am socializat absolut deloc, in acele zile in care am stat doar in casa si am privit pe geam, priveam cum se scurge timpul, cum cad frunzele, cum mi se deruleaza toata viata in fata ochilor, cum practic nu faceam altceva decat sa-mi plang de mila. Am fost un bleg in trecut, am fost un mare prost, dar prefer sa nu dezgrop acest trecut acum, mai ales aici si acum.
Asa, si abia ce m-am convins sa ies din casa si sa ma familiarizez cu acest oras, caci am dat indata peste parcul central. Nu mai stiu de ce tocmai acolo am ajuns, nu mai stiu de ce am ramas acolo, probabil ca a fost destinul doar, probabil c-a toamna m-a legat spiritual de locul acela in clipa in care l-am vazut, nu stiu...
- Iti place toamna, deci, remarca fata, in timp ce s-a dus sa scoata dintr-un dulap niste prosoape curate.
- Categoric, ii raspund acesteia, dupa ce mai las jos sapunul acela, care parea ca are peste trei sute de ani. Mereu mi-a placut toamna, poate pentru simplul fapt ca ma satisfacea – si inca o face – spiritual, astfel ca de fiecare data cand ma gandesc la ea ca entitate, uit de tot, de absolut tot.
Insa sa revin la povestea cu Michelle. Da, parcul, acel parc. Hoinaream fara nimic in gand cand am dat cu privirea peste un grup de tineri, cam ca mine, presupuneam, si nu stiu nici cum si nici de ce, am decis ca mi-ar placea enorm sa merg la ei si sa ma prezint, ca mai apoi sa leg, macar cu unul dintre ei, o prietenie. Speram ca acela sa fie primul meu prieten de aici, astfel ca sa-mi fie mai usor. Insa planurile mele evident ca s-au schimbat in momentul in care am vazut-o; nu e nicio drama, nu vreau sa fie drama, nici telenovela, draga Anna, insa Michelle statea rezemata de-o piatra, total deconectata de grupul ei de „prieteni”, astfel ca mie-mi parea ca urla dupa atentie. Si zau ca parca am simtit cum lesin, eram atat de emotinat caci nu mai credeam ca gandesc logic, macar, in momentul in care am intrat in vorba cu ea si am tot discutat, pana ce mi-am facut curaj s-o invit deoparte si sa ne continuam conversatia. Acela a fost primiul moment in care am simtit ca pot sa-mi dau frau liber sentimentelor, oarecum... Si asa am si facut!
- Frumos, tare frumos, vad, si presupun ca dupa ati inceput sa va tot vedeti, caci astfel nu ajungeati acum aici.
- Da, ai ghicit, probabil, ii raspund, putin dezamagit. Si mi-am jurat---
- Scuza-ma, trebuie sa merg la un pacient, am fost chemata. Ai aici prospoapele si cand vrei sa iesi, ai hainele in ladita. S-ar putea sa vin repede, s-ar putea sa vin peste ore.
M-a lasat cu ochii in soare, cum se zice. Insa nu m-am simtit deranjat, stateam deja de vreo ora in cada si doream sa ies. Apa calda m-a inmuiat suficient incat sa ma ridic foarte greu, astfel ca mi-a luat minute bune sa ma conving sa ma ridic si sa pasesc din nou pe pamant. Si odata cu acesti primi pasi pe gresie, sa reintru in realitate.
Mi-am infasurat prosopul in jurul taliei si-am pornit spre hainele mele. Imi iubeam tricoul mult, mai ales ca mirosea atat de frumos, caci mama l-a spalat asa cum i-am cerut – si asta cred ca pentru prima data in mult timp. Imedat ce l-am despachetat incet am tras aer in plamani ca un dependent de droguri si mi l-am lipit de pieptul inca ud. Neodrind sa-l stric, am decis c-ar fi mai bine sa ma sterg, si abia apoi sa ma mai joc mirosindu-l. Imi e dor de casa, mi-e dor de Michelle, de zambetul ei.
Insa euforia mea a fost intrerupta cand am auzit usa camerei trantindu-se grav de perete, cu Anna care a intrat val vartej.
- Nu e nimic, Eric, vezi-ti de treaba, am venit sa iau niste injectii pentru un pacient, si Doamne... unde Dumnezeu sunt alea, unde le-am pus.
Anna rascolea toate sertarele disperata, stricand armonia care domnea inainte. Cadeau foi si tot felul de alte lucruri, iar ea spera si se ruga sa gaseasca ceea ce-i trebuia inainte ca sa fie prea tarziu. Iar eu nu puteam face altceva decat sa stau s-o privesc cum rascoleste totul, intr-un dezolant tablou care ma demoralitza si mai tare ma masura ce priveam totul. Insa ce era in mine la momentul acela nu putea fi descris, o lupta neinteleasa intre cele mai vechi ganduri fata de ea, din clipa in care o vazusem, si acum...
Am revenit instant intr-o teroare cumplita in momentul in care Anna a pasit disperata pe langa baie, langa cada si pe langa acea gresie uda care ma oripila. N-am mai stat pe ganduri si-am sarit fara sa-mi mai pese de ceva langa ea, caci in clipa urmatoare aceasta se dezechilibra din cauza ca aluneca pe apa, astfel ca a aruncat cat colo ceea ce tinea in mana. Un borcan plin cu diverse medicamente se lovi brutal de oglinda si o sparse, iar cioburile cazura pe gresie, facand un calvar auditiv de neinaginat. Eu nu mai puteam respira, iar domnisoara imi cazuse drept in brate, aproape lesinata. Am zambit din reflex clipe, in momentul in care mi-am dat seama ca totul era sub control, ca Anna era bine... ca este bine, ca acel borcan spart nu insemna nimic.
Insa ceea ce-am trait nici doua secunde n-a durat, ci doar o clipa, o efemera clipa, pentru ca m-am prabusit la pamant cu tot cu ea, am fost tras de forte firesti catre podea, alunecand la randul meu. Nu stiam daca a apucat sa vina personal medical in camera ca sa vada ce s-a intamplat, si nu stiu daca eram gol din cauza prosopului care se agatase de ceva, dar de ce eram sigur e ca am simtit o teribila durere de spate si de cap, iar viata mi-a trecut toata prin fata ochilor in acel moment.
Minute mai tarziu am redeschis ochii, insa tot acolo ma aflam. Anna statea disperata in fata mea si imi dadea palme, iar eu nu mai conteneam sa ma trezesc. Imi simteam gura plina de ceva cald, era sange... si se scurgea incet pe pieptu-mi, caci in continuare puteam sa simt un fir cald cum se ducea-n jos si colora podeaua.
M-am straduit din rasputeri sa-mi revin in simturi si s-o opresc sa se duca dupa mai mult ajutor, nu voiam sa creez un taraboi si mai mare.
- Anna! o strig cat de tare pot. Anna... nu mai plange!
- Eric, Doamne... Eric, iti multumesc ca esti bine! Doamne, ce bine ca esti constient. Stai aici, fug dupa medici, fug acum.
- Anna! Doamne, domnisoara! Urlu aproape disperat, in timp ce tusesc cu sange. Nu te duce dupa nimeni, te implor sa nu mergi dupa asistenta, inchide usa repede ca sa nu atragem mai multa atentie...
- Eric, sangerezi, cine stie ce hemoragie imensa si interna ai. Nu te pot lasa asa, crede-ma, nu poti sta asa!
- Pot! Nu am nimic; e doar o lovitura, e nimic mai mult. Te rog sa ma crezi, stai aici cu mine pana-mi pot reveni in simtiri. Fii binevoitoare si aruca-mi si prosopul, e atat de rece aici.
Fata trecut din agonie in disperare, parca. Si nu prea aveam cum sa opresc un imens tren care deraiaza de la cursul normalitatii, de pe linia cea buna. Insa termenul asta de asemuire e prost ales, cred ca orice ar fi, nu as avea cum sa descriu scenele din aceasta clipa, niste scene care mi-au luat din fata ochilor si din fata sufletului aspirand spre mai bine, absolut orice speranta ca tot calvarul acesta avea sa se termine curand. Daca as fi superstitios as zice ca-s foarte ghinionist, insa nu cred in asa ceva.
A trebuit sa vorbesc cu ea zeci de minute ca s-o coving ca sunt bine si ca n-am nevoie de asistenta medicala. Mi-am ridicat glasul de zeci de ori, insa nu razbeam nicicum. Si chiar daca ii intipaream in minte ca nu am absolut nimic, in mine simteam ca mor; simteam ca mor cu siguranta. Mi-am setat si pornit alarma unui ceas care ticaie spre pierzanie, spre nimic bun, defapt. E o moarte atat fizica cat si psihica, e insa o chestiune de timp pana ce-mi voi da seama care va razbi prima. Totusi nu stiu de ce nu recunosteam ca ma doare ingrozitor tot corpul, sau de ce nu doream ajutor, insa am fost sigur ca pe Anna am linistit-o; tare greu...
- Esti mai bine?
- Cum sa fiu mai bine; aproape ca te cred, aproape ca m-ai convins ca esti bine. Eric, nu ai cum sa fii bine.
Simteam cum camera se invartea cu mine. Inca stateam pe acea gresie rece, nedorind sa ma ridic prea curand. Caci daca faceam asta riscam sa urlu de durere, iar asta categoric nu voiam. Unul era zambetul fetei, altul era gandul la Michelle.
- Voi fi bine...
- Nu vei fi bine.
- E doar o cazatura, sunt fericit ca esti tu bine. Ce s-ar fi intamplat daca pateai si tu ceva? Ce-as fi facut? Stii... uneori e mai bine sa pui binele altora pe primul loc, mai ales daca binele unui prieten.
Anna se uita cu ochii sclipind la mine. Statea jos si ea pe acea raceala a gresiei, ca si cum ar fi vrut sa simta starea mea, sa se asigure ca sunt bine, ca totul merge cum ar trebui. Insa eu stiam ce vrea, stiu si acum, iar din asta nu aveam sa scap fara a-i indeplini dorinta.
Asa ca am sarutat-o. Am facut-o cum am stiut mai bine. I-am dat ceea ce voia din clipa in care m-a vazut, din momentul in care mi-a rostit numele cu vocea-i tremuranda. In timp ce buzele-mi pline de sange aproape uscat ii potoleau setea neexteriorizata, tremuram in mine ca un nebun in fata mortii. Mi se derulau apusuri frumoase cu Michelle, seri in care adormeam pe plaja sub un apus rosiatic mereu nestins, zile fericite cu ea. Imi venea sa urlu cand ma gandeam ca nimic nu era adevarat, ci doar mintea-mi juca feste, subconstientul care ma pedepsea pentru ce-am facut.
Pe ultimele momente ale acelui sarut am simtit o greata interioara cumplita, si imedat ce mi-am desprins buzele-mi de buzele-i, sufletu-mi se zbatea tot mai tare si urla incontinuu, fara sa-l pot opri, urla inefabilul.
¹ „Plimba-te prin mine!” de Ruben Bucoiu
Capitolul opt
Focul din parul tau vantul nu-l poate stinge,
Adie in privirea-mi de patima aprinsa
Flacari de foc ard parca in poarta ce-o deschide,
Sub gene, lunge gratii, dorinta, asteptare,
De patima-ti aprinsa. ¹
Adie in privirea-mi de patima aprinsa
Flacari de foc ard parca in poarta ce-o deschide,
Sub gene, lunge gratii, dorinta, asteptare,
De patima-ti aprinsa. ¹
Cred ca trecusera ceva ore bune de cand stateam cu Michelle in acea camera de spital. Percepeam totul ca fiind un calvar in adevaratul sens al cuvantului. Timpul care a trecut si care inca o mai face ma determina sa fiu tot mai scarbit de imprejurimi si satul de decorul ala. Stiam ca daca o sa mai stau mult voi lesina. Abia imi mai simteam piciorale si mainile, pe langa faptul ca oricum eram amortit. Cu toate acestea insa, pentru Michlle aveam sa fac orice, si daca nu am un motiv concret la momentul asta in legatura cu actiunile mele, sunt sigur ca voi avea timp si sa ma gandesc cand toate se vor fi terminat.
Mama statea pe coridoare si din cand in cand mai trecea pe la mine.
- Sigur nu vrei sa-ti aduc ceva? Am luat haine de schimb de acasa si ti-am adus mancare, imi repeta obsesiv la interval de zeci de minute.
- Mama, nu ma simt in stare sa mananc... am o greata cumplita. Daca ai fi draguta, totusi, sa-mi lasi hainele undeva sa ma pot schimba... Si oricum! Michelle isi va reveni complet curand si plecam.
- Da, isi va reveni, imi zise.
- Restul unde sunt?
- Acasa, nu te ingrijora.
Dupa ce a stat cateva clipe si s-a holbat in gol la acea camera si la mine, a plecat inchizand usa cat a putut de incet, dupa ea. Sunt sigur ca e foarte abatuta. Ii auzeam tocurile pe gresia rece de pe holurile spitalului. Sunetul acela mi se-ntiparea in minte pentru cateva secunde bune, si abia reuseam sa mi-l scot din cap ca revenea.
O sa am sa-i povestesc multe fetei, asta daca va vrea sa ma mai vada dupa ce isi va reveni complet. Daca aveam de a face cu toate cate s-au intamplat? Ma macina gandul ca superficialitatea mea de a nu raspunde la telefon ar fi putut sa cauzeze asta. Tocmai de accea stateam ca pe ghimpi langa ea, asteptand sa se trezeasca ca sa-mi poata da un raspuns care sa ma linisteasca. Asistentele m-au lasat inauntru doar cu conditia ca nu voi incerca s-o deranjez prea tare si ca voi lasa timpul sa le rezolve pe toate. Insa vorbele femeilor nu ma incalzeau deloc, si timpul pentru mine nu inseamna nimic; ca un incapatanat am incercat de ceva vreme – si inca o mai fac – de a supune aceasta fiara. De fiecare data cand franturi din evenimentele intamplate imi treceau prin filtrul mintii simteam cum ma inmoi si cum bataile inimii mi le percepeam foarte clar si infricosator de accentuate.
Din cand in cand linistea era tulburata de cate o asistenta care intra sfios in camera si ma intreba daca nu vreau ceva, amintindu-mi ca trecusera deja doua zile si ca daca nu aveam sa ma scol de acolo si sa ma odihnesc, ma loveam de boala.
- Domnule... incepu ea, devenind oarecum agitata, uitandu-mi numele.
- Eric, nu-mi spune domn, nu merit asa ceva.
- Eric! Da, imi cer scuze ca nu mi-am amintit numele dumnea... numele tau. Trebuie sa mergi sa te odihnesti, sa mananci si sa te speli. Stai aici de doua zile, si pana la urma fata se va face bine.
- Doamna, domnisoara – ma scuzati! -...
Ma aflam intr-o situatie penibila chiar eu.
- Anna! Imi zise ea c-un ton bland. Spune-mi Anna, daca doresti sa mi te adresezi cumva.
- Anna... da, frumos nume, ii zic, dupa o pauza in care mi-am tras sufletul.
Insa inainte de a-i raspunde ceva aproape rautacios si de a dezaproba ceea ce aproape ca m-a implorat sa fac, am mediat putin si dupa ce-am oftat de mai multe ori, i-am raspuns c-un ton la fel de obosit.
- Da...
- Da ce?
- Cred ca ai dreptate, Anna. O sa merg sa fac ce mi-ai zis. Insa o sa am nevoie de asitenta cumva, continui, aproape zambind calm, in timp ce o priveam cum sta in razele aproape moarte ale unui soare de iarna de-nceput care scaldau camera bolnavicioasa.
- Am sa te conduc eu unde trebuie si vei avea tot ce-ti doresti sa te refaci, nu-ti face griji, mama ta a aranjat totul.
- Mama e aici?
- Nu, a plecat acasa acum cateva zeci de minute si mi-a zis ca daca ai nevoie de ceva sa o suni de pe telefonul din camera mea.
In urmatoarele clipe m-am ridicat de pe jos si dupa ce m-am scuturat de praf si tot ce mai era pe hainele mele rupte la momentul de fata, m-am indreptat spre Michlle care se odihnea ca un inger adormit de vreun blestem. Tenul ei albicios imi inducea tristete, pentru ca eram constient de faptul ca e foarte slabita. Desi a reusit sa-mi vorbeasca in momentul in care am intrat in camera ei de spital, situatia ei parca se agravase. Ma racaia acest gand oribil, chiar daca incercam din rasputeri sa nu-l lasa sa ma invadeze si mai tare. M-am aplecat usor si dupa ce mi-am inchis ochii, am sarutat-o incet pe frunte-ai rece. Cat timp am stat cu buzele pe pielea-i, ii simteam pulsul foarte slabit care paru ca se mareste cand am terminat de o sarutat.
Stiind ca asistenta ma astepta in pragul usii, nedorind sa o fac sa stea dupa mine, aproape c-am dat uitarii acest lucru si m-am indreptat schiopatand, spre ea.
- Doamne, da’ bine am mai amortit! ii zic incet.
- Lasa, te vei face bine, am in camera alifii care vor avea grija de asta. Ti-am zis – sau nu -, dar esti pe mani bune.
Aproape c-am tresarit usor cand i-am auzit spusele. Ea parea tanara, nu trecuta de 19 ani, desi nu indrazneam s-ontreb asa ceva, mai ales intr-un moment ca acesta. Deduceam ca uniforma ei de-un alb imaculat ascundea sub acel halat o fiinta sensibila si frumoasa, o fata cumsecade si buna la suflet. Insa aspiratiile mele care m-au dereglat in ultima vreme ma afecteaza chiar acum.
In momentul in care am parasit acea incapere cufundata-ntr-o liniste imposibil de mare, vocile diversilor oameni si alte sunete ciudate imi umpleau mintea. In acelasi moment Anna isi scoase boneta de pe cap si i s-a revarsat parul castaniu care ii acoperea umerii. Mi se parea foarte ingrijit si frumos, dar s-ar putea, la fel de bine, sa delirez in continuare. Incercand sa nu mai visez atat cu ochii deschisi sa sa nu ma mai las purtat de val, am decis sa redeschid discutia, oarecum.
- Michelle nu pare sa fie ok, ii zic c-un ton nesigur. Abia daca-i simteam pulsul si tenul ei alb... ei bine—
- E normal.
- Scuza-ma?
- E normal sa i se-ntample asa, Eric. Abia se reface dupa incidentele neplacute si ii va mai lua ceva timp – si nu sunt sigura cat – sa se refaca complet. Insa in cateva zile ar trebui sa fie capabila sa vorbeasca normal, sa se miste chiar.
- Esi sigura? E tot ce ar trebui sa stiu? ii raspund pe-un ton mai senin, privindu-i parul din nou, dar totodata si ochii.
Fata nu mi-a mai raspuns nimic, caci am ajuns la camera cu pricina. In mine crestea tot mai tare o frica nedefinta, acea teama ca sa nu apara complicatii, ca totul sa fie bine si ca Michelle sa iasa cat mai repede din blestematul asta de loc. Niciodata n-am suferit spitalele, si cu atat mai putin medicii. Rau ma simteam cand eram bolnav, dar mai rau imi era cand intram pe usa medicului. Iar uneori am senzatia ca devin paranoic, si asta nu ma deloc, ba mai mult, ma baga intr-o ceata contradictorie, o ceata cauzata de confruntarea anumitor stari, sentimente si asa mai departe. Deseori reusesc sa trec peste astea, in general sa ma controlez in orice fel de situatie, insa mai am si momente cand este zadarnic a incerca ceva; zadarnic sa sper la bine. Iar cu pesimismul e alta poveste, sa zicem doar ca asa trec eu prin apa vietii, insa nu ca o gasca...
M-a izbit un putenic miros de medicamente si de tot felul de alte substante cand Anna a deschis usa camerei ei. Locsorul acesteia nu e tocmai mare, dar nici neincapator, se potriveste unei persoane cum e ea, astfel ca sa nu-i lipseasca nimic. Curatenia domnea si toate lucrurile erau aranjate acolo unde trebuia; parca totul era imbracat intr-o aura a perfectiunii, insa ochii mei prea obositi cautau disperati ceva care nu era asezat la locul sau, doar pentru a-i scoate ochii intr-o masura sau alta.
- Nu pot sa descopar ceva dezordonat, frumoasa camera si ingrijita! remarc calm, in timp ce cu privirea ma uit de-un pat unde m-as putea intinde.
Sticlutele aranjate in ordinea marimii pe rafturi si hartiile puse intr-o perfecta ordine pe birou aproape ca ma ameteau, astfel ca puteam sa jur ca paream dezorientat.
- E destul de curat, insa n-am terminat, mai am sa-mi aranjez si cutiile alea din acel colt, vezi tu, abia am terminat sa-mi mut toate lucrurile aici, din moment ce-am facut schimb de camere cu o alta asistenta, o fosta amica.
- Ce s-a intamplat?
- A decis ca nu mai poate sa vada bolnavi si a doua zi dupa ce mi-a zis asta, am vazut-o la biroul de informatii cautand numarul de telefon al garii de aici. A plecat in dupa amiaza aceea si de atunci n-am mai vazut-o. Tot ce mi-a lasat a fost o hartiuta c-un numar de telefon, insa n-am indraznit sa-l apelez nici acum. O consideram ciudata de mult, insa totul mi s-a confirmat atunci.
- Ciudat, foarte ciudat, ii spun c-o voce tremuranda.
Imi zambeste frumos si-si asaza parul matasos.
- Da, vezi tu, cu toate ca-n aparente sunt perfecte, fiind deseori asemuite cu niste ingeri materiali, si asistentele au defecte, toate au, insa unele sunt foarte bune in a le ascunde, unele mai putin bune, precum Helene.
- Helene fiind prietena ta asistenta care si-a luat talpasita? o intreb interesat.
- Da, chiar ea.
Dupa un mic moment de tacere imi fac curajul a o interoga, cu putina retinere in mine:
- Si defectul tau care ar fi?
- Sa vedem daca vine apa calda in cada, imi raspunse, zambind mai larg ca niciodata, c-un tremur in voce.
Un alt lucru pe care l-am remarcat a fost acela ca, aceasta camera dispune si de un mic locas, ca un fel de mini baie, despartita de restul incaperii de niste perdele pe-o sina cu inele, specifica unei camere de spital. Am putut observa o mica chiuveta, o cada in care desigur ca nu aveam sa-ncap atat cat sa fiu comod, si o mica lada unde presupuneam ca se tineau asternuturi, haine et caetera. Incaperea are un bec separat fata de camera, insa stratul de praf gros de pe el m-a facut sa cred ca n-a mai fost fost folosit de multa vreme. Noul cu vechiul se imbinau la fel cum starile mele se interschimbau cu repeziciune.
In gat aveam un nod care ma impiedica sa-nghit cum trebuie, si tocmai de accea ii raspundeam cu intarziere, mai mereu.
- In vreo cateva minute ar trebui sa fie gata apa, imi zise calm Anna. Hainele le vei gasi in ladita aia de dupa perdea, mama ta cred ca ti-a lasat tot ce-ti trebuie. Oricum, daca o sa ai nevoie de ceva sa ma strigi, voi sta fie la birou aranjand cutiile acelea sau daca nu sunt in camera alaturata, s-ar putea sa aiba nevoie de mine vreun pacient.
- Multumesc, serios, acum realizez cat de mult am nevoie de asa ceva.
De la oboseala aveam impresia ca vad dublu, tocmai de accea imi frecam destul de frecvent ochii, astfel ca intrebarile pe aceasta tema n-au ezitat sa apara. Cat timp am stat in cladire am pierdut notiunea timpului, nemastiind daca e luni, marti sau miercuri, daca e noapte sau daca afara ninge. Probabil ca acest lucru se datoreaza in mare parte faptului ca jaluzelele prin tot spitalul erau – si inca sunt si acum, din cate observ – mai mereu inchise.
- Domnisorule Eric, pari foarte abatut si obosit, as spune si foarte ingandurat. Si te cred pe cuvant, se vede ca tii tare mult la Michelle. Sunteti foarte buni prieteni, nu? Daca imi permiteti a va intreba, Michelle este iubita dumneavoastra?
Nu m-a deranjat intrebarea ei, mai mult faptul ca a uitat ca nu as fi vrut sa-mi se zica domn, dar nu i-am mai zis asta, astfel incat nu doream s-o pun intr-o lumina proasta, asa ca am lasat-o sa continue asa. Greu mi-a fost insa sa-i raspund.
- Michelle... e o buna prietena, as zice. Insa nu e iubita mea, Anna.
- Scuzati... Scuza-ma, Eric, n-am vrut sa te-ntristez si mai tare.
- E-n regula, Anna, ma incalzeste sa ma gandesc la ea.
Curioasa parca, cu ochii aproape sclipind de aceasta, continua sa scoata cuvintele de la mine, fie c-am vrut, fie ca nu. Dupa ce s-a mai plimbat prin camera in repetate randuri si-a verificat daca apa s-a incalzit suficient, a revenit la mine si mi-a supus ca puteam sa fac in sfarsit baie.
Asistena a parasit camera pana ce mi-am dat jos hainele. Apa calda in care ma aflam ma relaxa, iar mintea-mi mi-a fost din nou umpluta de scenarii cu Michelle, unele mai bune, insa altele mai putin. Si-am avut dreptate in legatura cu marimea cazii; abia ca aveam loc sa stau, insa in acel moment nu asta conta, ci faptul ca uitam incet de clipe recent traite...
Peste vreo cateva zeci de minute bune Anna reintra timid in camera, cerandu-mi voie mai intai.
- Eric, Anna sunt, pot sa intru?
- Intra!
Se aseza jos si dupa cateva minute in care privi in gol Dumnezeu stie unde, redeschide discutia.
- Si cum ai cunoscut-o pe Michelle? Imi pare ca va stiti de-o viata!
Aproape ca am izbucnit in ras.
- Abia daca o stiu de vreo cateva saptamani pe fata, ne-am intalnit intr-un mod tare ciudat, dar... Doamne, zau ca a fost superb. Si-am stiut din prima clipa ca aveam sa leg o frumoasa prietenie cu ea... cu Michelle. Stii tu, atunci cand zaresti o persoana pentru prima data, cand chipu-i se scalda in ochii tau doar pentru cateva secunde, dar dupa nu te mai poti opri in a te gandi la el sute de ani; am stiut de la bun inceput ca pe langa tot ce lasa se se vada e ceva mult mai profund, adevarata ea, Michelle...
- Cum adica adevarata ea? Si ce vrei sa zici prin toate astea?
Am oftat putin, iar dupa mi-am continuat explicatia.
- Era toamna, toamna asta, defapt; si abia ma mutasem aici, doar de cateva zile, dar totusi mi se parea o eternitate. Nu ti-am zis ca inainte de a o cunoaste n-am socializat absolut deloc, in acele zile in care am stat doar in casa si am privit pe geam, priveam cum se scurge timpul, cum cad frunzele, cum mi se deruleaza toata viata in fata ochilor, cum practic nu faceam altceva decat sa-mi plang de mila. Am fost un bleg in trecut, am fost un mare prost, dar prefer sa nu dezgrop acest trecut acum, mai ales aici si acum.
Asa, si abia ce m-am convins sa ies din casa si sa ma familiarizez cu acest oras, caci am dat indata peste parcul central. Nu mai stiu de ce tocmai acolo am ajuns, nu mai stiu de ce am ramas acolo, probabil ca a fost destinul doar, probabil c-a toamna m-a legat spiritual de locul acela in clipa in care l-am vazut, nu stiu...
- Iti place toamna, deci, remarca fata, in timp ce s-a dus sa scoata dintr-un dulap niste prosoape curate.
- Categoric, ii raspund acesteia, dupa ce mai las jos sapunul acela, care parea ca are peste trei sute de ani. Mereu mi-a placut toamna, poate pentru simplul fapt ca ma satisfacea – si inca o face – spiritual, astfel ca de fiecare data cand ma gandesc la ea ca entitate, uit de tot, de absolut tot.
Insa sa revin la povestea cu Michelle. Da, parcul, acel parc. Hoinaream fara nimic in gand cand am dat cu privirea peste un grup de tineri, cam ca mine, presupuneam, si nu stiu nici cum si nici de ce, am decis ca mi-ar placea enorm sa merg la ei si sa ma prezint, ca mai apoi sa leg, macar cu unul dintre ei, o prietenie. Speram ca acela sa fie primul meu prieten de aici, astfel ca sa-mi fie mai usor. Insa planurile mele evident ca s-au schimbat in momentul in care am vazut-o; nu e nicio drama, nu vreau sa fie drama, nici telenovela, draga Anna, insa Michelle statea rezemata de-o piatra, total deconectata de grupul ei de „prieteni”, astfel ca mie-mi parea ca urla dupa atentie. Si zau ca parca am simtit cum lesin, eram atat de emotinat caci nu mai credeam ca gandesc logic, macar, in momentul in care am intrat in vorba cu ea si am tot discutat, pana ce mi-am facut curaj s-o invit deoparte si sa ne continuam conversatia. Acela a fost primiul moment in care am simtit ca pot sa-mi dau frau liber sentimentelor, oarecum... Si asa am si facut!
- Frumos, tare frumos, vad, si presupun ca dupa ati inceput sa va tot vedeti, caci astfel nu ajungeati acum aici.
- Da, ai ghicit, probabil, ii raspund, putin dezamagit. Si mi-am jurat---
- Scuza-ma, trebuie sa merg la un pacient, am fost chemata. Ai aici prospoapele si cand vrei sa iesi, ai hainele in ladita. S-ar putea sa vin repede, s-ar putea sa vin peste ore.
M-a lasat cu ochii in soare, cum se zice. Insa nu m-am simtit deranjat, stateam deja de vreo ora in cada si doream sa ies. Apa calda m-a inmuiat suficient incat sa ma ridic foarte greu, astfel ca mi-a luat minute bune sa ma conving sa ma ridic si sa pasesc din nou pe pamant. Si odata cu acesti primi pasi pe gresie, sa reintru in realitate.
Mi-am infasurat prosopul in jurul taliei si-am pornit spre hainele mele. Imi iubeam tricoul mult, mai ales ca mirosea atat de frumos, caci mama l-a spalat asa cum i-am cerut – si asta cred ca pentru prima data in mult timp. Imedat ce l-am despachetat incet am tras aer in plamani ca un dependent de droguri si mi l-am lipit de pieptul inca ud. Neodrind sa-l stric, am decis c-ar fi mai bine sa ma sterg, si abia apoi sa ma mai joc mirosindu-l. Imi e dor de casa, mi-e dor de Michelle, de zambetul ei.
Insa euforia mea a fost intrerupta cand am auzit usa camerei trantindu-se grav de perete, cu Anna care a intrat val vartej.
- Nu e nimic, Eric, vezi-ti de treaba, am venit sa iau niste injectii pentru un pacient, si Doamne... unde Dumnezeu sunt alea, unde le-am pus.
Anna rascolea toate sertarele disperata, stricand armonia care domnea inainte. Cadeau foi si tot felul de alte lucruri, iar ea spera si se ruga sa gaseasca ceea ce-i trebuia inainte ca sa fie prea tarziu. Iar eu nu puteam face altceva decat sa stau s-o privesc cum rascoleste totul, intr-un dezolant tablou care ma demoralitza si mai tare ma masura ce priveam totul. Insa ce era in mine la momentul acela nu putea fi descris, o lupta neinteleasa intre cele mai vechi ganduri fata de ea, din clipa in care o vazusem, si acum...
Am revenit instant intr-o teroare cumplita in momentul in care Anna a pasit disperata pe langa baie, langa cada si pe langa acea gresie uda care ma oripila. N-am mai stat pe ganduri si-am sarit fara sa-mi mai pese de ceva langa ea, caci in clipa urmatoare aceasta se dezechilibra din cauza ca aluneca pe apa, astfel ca a aruncat cat colo ceea ce tinea in mana. Un borcan plin cu diverse medicamente se lovi brutal de oglinda si o sparse, iar cioburile cazura pe gresie, facand un calvar auditiv de neinaginat. Eu nu mai puteam respira, iar domnisoara imi cazuse drept in brate, aproape lesinata. Am zambit din reflex clipe, in momentul in care mi-am dat seama ca totul era sub control, ca Anna era bine... ca este bine, ca acel borcan spart nu insemna nimic.
Insa ceea ce-am trait nici doua secunde n-a durat, ci doar o clipa, o efemera clipa, pentru ca m-am prabusit la pamant cu tot cu ea, am fost tras de forte firesti catre podea, alunecand la randul meu. Nu stiam daca a apucat sa vina personal medical in camera ca sa vada ce s-a intamplat, si nu stiu daca eram gol din cauza prosopului care se agatase de ceva, dar de ce eram sigur e ca am simtit o teribila durere de spate si de cap, iar viata mi-a trecut toata prin fata ochilor in acel moment.
Minute mai tarziu am redeschis ochii, insa tot acolo ma aflam. Anna statea disperata in fata mea si imi dadea palme, iar eu nu mai conteneam sa ma trezesc. Imi simteam gura plina de ceva cald, era sange... si se scurgea incet pe pieptu-mi, caci in continuare puteam sa simt un fir cald cum se ducea-n jos si colora podeaua.
M-am straduit din rasputeri sa-mi revin in simturi si s-o opresc sa se duca dupa mai mult ajutor, nu voiam sa creez un taraboi si mai mare.
- Anna! o strig cat de tare pot. Anna... nu mai plange!
- Eric, Doamne... Eric, iti multumesc ca esti bine! Doamne, ce bine ca esti constient. Stai aici, fug dupa medici, fug acum.
- Anna! Doamne, domnisoara! Urlu aproape disperat, in timp ce tusesc cu sange. Nu te duce dupa nimeni, te implor sa nu mergi dupa asistenta, inchide usa repede ca sa nu atragem mai multa atentie...
- Eric, sangerezi, cine stie ce hemoragie imensa si interna ai. Nu te pot lasa asa, crede-ma, nu poti sta asa!
- Pot! Nu am nimic; e doar o lovitura, e nimic mai mult. Te rog sa ma crezi, stai aici cu mine pana-mi pot reveni in simtiri. Fii binevoitoare si aruca-mi si prosopul, e atat de rece aici.
Fata trecut din agonie in disperare, parca. Si nu prea aveam cum sa opresc un imens tren care deraiaza de la cursul normalitatii, de pe linia cea buna. Insa termenul asta de asemuire e prost ales, cred ca orice ar fi, nu as avea cum sa descriu scenele din aceasta clipa, niste scene care mi-au luat din fata ochilor si din fata sufletului aspirand spre mai bine, absolut orice speranta ca tot calvarul acesta avea sa se termine curand. Daca as fi superstitios as zice ca-s foarte ghinionist, insa nu cred in asa ceva.
***
A trebuit sa vorbesc cu ea zeci de minute ca s-o coving ca sunt bine si ca n-am nevoie de asistenta medicala. Mi-am ridicat glasul de zeci de ori, insa nu razbeam nicicum. Si chiar daca ii intipaream in minte ca nu am absolut nimic, in mine simteam ca mor; simteam ca mor cu siguranta. Mi-am setat si pornit alarma unui ceas care ticaie spre pierzanie, spre nimic bun, defapt. E o moarte atat fizica cat si psihica, e insa o chestiune de timp pana ce-mi voi da seama care va razbi prima. Totusi nu stiu de ce nu recunosteam ca ma doare ingrozitor tot corpul, sau de ce nu doream ajutor, insa am fost sigur ca pe Anna am linistit-o; tare greu...
- Esti mai bine?
- Cum sa fiu mai bine; aproape ca te cred, aproape ca m-ai convins ca esti bine. Eric, nu ai cum sa fii bine.
Simteam cum camera se invartea cu mine. Inca stateam pe acea gresie rece, nedorind sa ma ridic prea curand. Caci daca faceam asta riscam sa urlu de durere, iar asta categoric nu voiam. Unul era zambetul fetei, altul era gandul la Michelle.
- Voi fi bine...
- Nu vei fi bine.
- E doar o cazatura, sunt fericit ca esti tu bine. Ce s-ar fi intamplat daca pateai si tu ceva? Ce-as fi facut? Stii... uneori e mai bine sa pui binele altora pe primul loc, mai ales daca binele unui prieten.
Anna se uita cu ochii sclipind la mine. Statea jos si ea pe acea raceala a gresiei, ca si cum ar fi vrut sa simta starea mea, sa se asigure ca sunt bine, ca totul merge cum ar trebui. Insa eu stiam ce vrea, stiu si acum, iar din asta nu aveam sa scap fara a-i indeplini dorinta.
Asa ca am sarutat-o. Am facut-o cum am stiut mai bine. I-am dat ceea ce voia din clipa in care m-a vazut, din momentul in care mi-a rostit numele cu vocea-i tremuranda. In timp ce buzele-mi pline de sange aproape uscat ii potoleau setea neexteriorizata, tremuram in mine ca un nebun in fata mortii. Mi se derulau apusuri frumoase cu Michelle, seri in care adormeam pe plaja sub un apus rosiatic mereu nestins, zile fericite cu ea. Imi venea sa urlu cand ma gandeam ca nimic nu era adevarat, ci doar mintea-mi juca feste, subconstientul care ma pedepsea pentru ce-am facut.
Pe ultimele momente ale acelui sarut am simtit o greata interioara cumplita, si imedat ce mi-am desprins buzele-mi de buzele-i, sufletu-mi se zbatea tot mai tare si urla incontinuu, fara sa-l pot opri, urla inefabilul.
”Michelle, vin!...”
¹ „Plimba-te prin mine!” de Ruben Bucoiu