Eternă suferință

[Mad Hatter]

Nu ne-am mai vazut de mult,ne?
Eh, oricuum. Am revenit în forţă - cu un fic - nou şi frumos, ce este în colaborare cu Metal. Ofc, vă dati seama că Metal scrie din punctul de vedere al baiatului, şi eu al fetei. De altfel, aş mai putea să vă spun că o să fie fantasy. (ăh, fară vampiri ) Vă las pe voi să descoperiti restul...

Varsta minima: -
Gen: Fantasy , romance, drama , slice of life.
Limba: română?
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Simplu şi avansat, acceptam orice.

Acceptam orice fel de critică. Şi lectură placută celor ce-o să citească !


Eternă suflerinţă



Orice trecere are eternitatea ei, precum orice eternitate are trecerea ei, deoarece daca nu ar fi trecere nu ar mai fi nici eternitate.




„Nimfa este supranumită geniu al naturii. În mitologia elena, nimfa este considerată o zeitate a naturii, asociată unei anumite regiuni. Nimfele sunt diferite de zei, însă se spune că sunt spirite divine care înfrumusetează şi protejează natura, fiind prezentate sub forma unor fecioare vesele, gratioase, care iubesc să cânte…”

Brusc, glasul tatei îmi inundă urechile şi cartea caruia îi acordam toată atentia mea îmi este luată dintre mâini . Mă încrunt, vizibil deranjată de gestul barbatului.
- Hai, îngeraş, nu mai fi aşa morocanoasă! Îmi zise mama pe un ton blând, iar eu i-am zâmbit fals, dar dulce. Parintii mei, în clipa asta, mă enervau la culme. Nu le întelesesem niciodată dorinta asta ciudată de a merge la ski în fiecare iarnă şi tot timpul doar în Austria. În nici o altă ţară, de parcă aici s-ar fi nascut! De fapt, tata era american şi mama englezoaică, iar eu aveam un ciudat accent de nemtoaică. Dubios lucru, nu credeti?
- Am ajuns? i-am întrebat pe cei doi, aruncându-mi privirea ciocolatie înspre fereastră. Multă zapadă. Idioti care se bateau cu bulgari. Alti tâmpiti cu sania. Încă un fraier care cadea de pe skiuri. Uuu, ce privelişte fermecatoare! Am tras aer adânc în piept şi apoi, i-am privit din nou pe ai mei, încercând totuşi să par încântată. Poate că aşa mă puteam duce liniştită într-un dormitor şi aveam să-mi continui lectura...
- Ai ajuns! zise mama, pe un glas de-a dreptul enervant de extaziat şi vesel, ochii verzui sclipindu-i ciudat. Tata nu comenta nimic, doar îmi rasfoia cartea cu buzele subtiate şi sprâncele ridicate. Da, tati, fata ta mai şi citeşte. Uimitor lucru, aşa-i?
- Cum adică „am ajuns” ? am întrebat-o pe mama, simtindu-mă de parcă-mi lipse o palmă peste faţă. Eram fericită, de fapt. Singură, multe carti, ceai şi gata. Vacanta asta avea să fie perfectă! Dar în fata parintilor mei trebuia să par tristă, cum adică îmi petreceam iarna fară ei?
- Adică vei sta aici , într-o cabană, aproape de padure! Tatal tau a aranjat şi vei lua lectii de snowboarding în unele dupa-amiezi, ca să nu stai toată ziua închisă în casă! Ai să vezi, o să-ţi placă la nebunie!


Ştiti că vă ziceam cât de bine mă voi simti aici, înfofolită cu o patură pufoasă, cu cana de ceai cald pe masă şi o carte bună pe genunchi? Îmi retrag cuvintele. Deja vedeam picioare rupte şi nervi irositi pe ce...? Pe snowboarding! Încercasem şi când eram mică sa i-au lectii, dar abondasem repede sportul când îl vazusem pe colegul meu facând totul mai bine şi desigur, reuşind să mă calce pe coadă şi mă facuse, de altfel să le zic alor mei că nu mai vreau aşa ceva în viata mea. Spre bucuria mea, ei mă înteleseră şi totuşi, ca puiutul lor să „nu se plictisească” mă înscriseseră pe la cursuri de fotografie, balet, dans şi alte cacaturi asemanatoare, pe care eu nu le gaseam interesante deloc.
Fie, ajunsesem şi la cei şaptesprezece ani, singură într-o cabană. Ei, acum cine zicea că trebuia şi să mă duc la cursurile alea?
- Nici n-ai idee, mami! Am luat până la urmă cartea din mâna lui tata, ce s-a uitat ciudat la mine şi eu doar am deschis portiera, luându’mi rucsacul din maşină. Am coborât, am atins zapada şi m-am strâmbat uşor, oftând în acelaşi timp. Era frig, mult prea frig şi nu-mi placea deloc. Eu eram obişnuită cu caldură şi linişte, nu ţipete enervante şi fraieri care aruncă cu zapadă în toate partile, de parcă n-au mai vazut aşa ceva în viata lor.
- Stai, te ducem noi la cabană!
Mama a coborât şi ea, fiind tare energică şi zâmbitoare – fericirea ei începea să mă enerveze – şi a deschis portabagajul.Tata a urmat-o, dându-mi jos geamantanele – trei la numar – şi apoi , s-a întors spre mine cu o privire blândă. De ce trebuia să se uite aşa la mine de fiecare dată când eu nu eram de acord cu ceva sau nu-mi placea un lucru? Mă facea să mă gândesc că-l dezamagesc cu comportamentul meu timid şi fiindcă nu socializam aşa de des, dar sinceră să fiu, cui Sfintilor îi placea să socializeze când marea majoritatea a omenirii involua?
- Ştiu că nu vrei să te ajutam cu bagajele, dar totuşi...a început tata, i-am facut semn să tacă, doar fiindcă ştiam discursul : întotdeauna ai nevoie de parintii tai.
Am luat-o lent înaintea lor, cu un geamantan în mână, târându-l cu greu pe un drum pe care-l aratase mama.
- Scumpo, dacă priveşti în faţă, ai să vezi cabana! a strigat mama la mine şi mie-mi venea să intru în pamânt, caci toti s-au uitat la mine. Mi-am muşcat buza şi am grabit paşii, întorcându-mi privirea catre „cabană”. Sincer, casoaia aceea era o cabană?! Avea două etaje sigur şi era situată lângă intrarea în padurea de conifere, presupun. Plus, peretii erau din sticlă! Da, da, sticlă – ştiti voi, ferestre din tavan până în pamânt – şi puteai vedea tot ce era înauntru – nu chiar tot, cu cât mă apropiam mai mult îmi dadeam seama că locuinta era „pazită” de câţiva brazi înalti.
- Suntenti geniali ! m-am întors catre a mei, muşcându-mi buza inferioară pentru a mă abtine să nu ţopai ca o apucată. Casa asta, în opinia mea, era raiul. Şi dacă doar aşa arata exteriorul...
Mama a surâs tandru, iar tata clatinat din cap amuzat. Mi –au spus să deschid uşa şi ca un copil cuminte şi ascultator, aşa am facut. Am lasat geamantanele pe holul lung, ce cred că ducea spre living şi încă o cameră, apoi le-am zâmbit alor ai mei larg.
- Să ai grijă de tine, bine, puişor? M-a privit mama cu un oarecare regret şi m-a îmbrăţişat strâns. Îi venea să plângă şi ştiam asta, eram sigură! Apoi, când am dorit să-l i-au în brate şi pe tata, m-a respins foarte nonşalant, preluând un apel de la cine-ştie-ce idiotul dracu’ îl sunase.


Am dat uşor din cap, mi-am luat politicoasă la revedere şi apoi...gata. Am ramas singură. De fapt, în primele minute am stat rezemată de tocul uşii, uitându-mă după parintii mei cum se îndepartau uşor şi tot am stat aşa până când au disparut din raza mea vizuală. Deşi nu recunoşteam în nici un fel, avea să fie îmi fie dor de ei. Până la urmă, ei plateau totul şi plus, nu cred că-mi aduceam aminte de o vacanţă petrecută de una singură. Da, aveam un sentiment ciudat, simteam de fapt fericire amestecată cu putină tristete şi nici nu mai ştiam ce să cred...
Oricum, mi-am târât geamantanele pe scari până la etajul al doilea, unde am descoperit două dormitoare divin aranjate. Unul cu peretii roşii-sângerii şi unul cu un albastru-royal placut. Am surâs încet , mi-am trecut mâna prin parul cârliontat, şaten şi uşor lung, apoi am intrat în prima cameră, dar cu ochii închişi. Nu ştiu dacă era spre fericirea sau nu, dar l-am nimerit pe cel albastru. Am lasat bagajaele acolo, nici nu mi-a trecut prin minte să le deschid sau ceva. Nu, primul lucru: inspectează locul. Află dacă nu ai cumva vecini care să te deranjeze şi apoi, fă orice-ţi trece prin cap.
Aşa că am coborât scarile în fugă, strângându-mi parul într-un coc neglijent. Mi-am dat la o parte câteva şuvite din ochii, apoi m-am dus în living. Era spatios. Era...imens, nu spatios. Plin de picturi ciudate, cu o plasmă pe perete, o masuţă de cafea în mijoc, canapea, şemineu şi două fotolii ce pareau aşa de comfortabile şi jur, parcă le auzeam strigându-mă : Aylin, hai la noi! Aşează-te !

Nu le-am ascultat, dar am surâs amuzată de gândul ce-mi trecuse prin minte. Am început să mă plimb prin încapere, uitându-mă mai mult pe fereastră, la padurea întunecată lângă care mă aflam. Mă întrebam ce fel de om şi-ar construi o casă aici....
Am ridicat din umeri, dând acest gând destul de repede la o parte, apoi am deschis o uşă şi bum, am intrat în bucatarie. Pe masă erau brioşe şi sincer, aratau aşa de dragute şi de...delicioase şi eu de ce n-aş fi luat una?
Am afişat un zâmbet micuţ în coltul gurii, apropiindu-mă de masa din mijloc, la care erau aşezate vreo şase scaune. Studiindu-le mai bine, mi-am dat seama că erau cu arome diferite. Şi uite aşa, am început să mă joc.
- Tu eşti cu cireşte, tu cu banane, tu cu vanilie, tu cu ciocolată, tu cred că eşti cu mentă...Hmmm, pe cine să aleg?
- În nici un caz pe cele cu ciocolată şi vanilie, am auzit un glas gros, rece , dar placut auzlui şi am tresarit. Parcă eram sigură în casă. Oare intrase un hoţ? Nu, n-avea cum...Oricum, ştiam să mă lupt. Un an de box şi unul de karate mă învăţaseră să înnegresc ochii multora. Mi-am trecut limba peste buze şi am înghitit în sec, întorcându-mă uşor tematoare pe calcâie.
- Nu am bani...Am un card de credit dacă vrei! Am început, dar tipul m-a oprit cu un gest nonşalant din mână şi un zâmbet acru.
- Nu sunt hoţ sau ce ţi-o trece ţie prin capşorul ăla , sunt proprietarul casei şi vreau să te întreb ce cauti aici!
M-am uitat la el încruntată şi mi-am rezemat trupul de marginea mesei. Era înalt, avea sigur un metru nouazeci şi avea o faţă frumoasă, un zâmbet deşi subtil, chiar fermecator, ochii negri, profunzi, dar inexpresivi erau aşa de...nu ştiu, cunoscuti mie. Eram sigură că îl vazusem undeva, trebuia, imaginea lui în mintea mea era exact ca o amintire blândă şi romantică şi nu ştiam de ce, dar aveam impulsul să sar şi să-l îmbrăţişez, deşi nu ştiam nici macar cum îl cheamă.
- Tata mi-a închiriat o cameră aici, am ridicat încet din umeri şi mi-am dus mâna după ceafă, tragând aer adânc în piept.
Tipul a aprobat uşor din cap, mutându-şi privirea spre altceva, cred că se uita la perete. Parea gânditor. Oare ce-i trecea prin minte? Nu, stai...Aveam să fim colegi de casă? Eu şi cu această copie perfectă a lui Jude Law sau alt actor încântator o să locuim împreună?
Nu voiam să-mi raspund la întrebare, chiar nu doream să aflu ce se va întâmpla dacă tipul acesta avea să-mi zâmbească dimineata.
- Şi te numeşti? M-a întrebat după o clipă în care amândoi pastrasem tacerea, eu holbându-mă la el sau uneori la teneşii negri ce-i purtam şi el...ei bine, nu ştiu exact ce facea.
- Aylin....Lynette! m-am prezentat scurt, întinzându-mi mâna catre el şi am afişat un zâmbet scurt, timid.
- Aha...Eu sunt Daniel, a zis acesta şi a ridicat din umeri, împingându-mi cu vârful degetului aratator mâna în jos.
Aş fi comentat ceva despre gestul sau dacă ai mei nu m-ar fi crescut cu bun-simţ, sincer. Am încercat, în acelaşi timp, să-mi pastrez calmul. Mi-am dat o şuviţă cârliontată după ureche, simtind o întepatură ciudată în inimă când i-am repetat numele în minte. Oh, pentru numele tuturor Zeilor ! Era doar un cuvânt, un substantiv propriu, de ce reactionam aşa?
Mi-am strâmbat slab buzele, încercând de altfel să-l fac să dispară din mintea mea. Nu, era încă acolo şi se tot repeta, de parcă butonul „replay” s-ar fi blocat sau ceva asemanator.
- Aylin ziceai că te numeşti? M-a întrebat acesta după ceva timp, ridicându-şi privirea spre a mea. M-am îmbujorat instantaneu, ca o tâmpită.
- Da, de ce? E vreo problemă? L-am primit la rându-mi atentă, fluturând delicat din gene şi mi-am tras un scaun, aşezându-mă uşor pe el.
- Ah, nu...Cum îţi ziceam, să nu te atingi de brioşele cu ciocolată şi vanilie! Mi-a spus oarecum nepasator, pe un glas terifiant de suav şi a plecat în living. Am ramas în bucatarie, cu problema brioşelor pe primul loc.
Minteam. Daniel îl ocupase imediat ce-mi atinsese palma şi mă privise în ochii, îmi daduse un sentiment ciudat, dureros şi totuşi placut. De parcă-l iubisem cândva...Pe el? Un necunoscut?
Am clatinat din cap şi până la urmă, m-am ridicat, aducându-mi amintea de cartea mea despre nifme şi alte creaturi din mitologia greacă. La ce capitol ajunsesem? La satiri, parcă... Nu eram sigură, dar totuşi am ramas în bucatarie, încercând să-mi aduc vag aminte de ce atunci când pronuntam numele brunetului, în minte-mi apareau citate din carte. Era un mister etern...Sau unul, ce sigur îmi va lua mult timp să-l desluşesc.