18-01-2012, 11:32 PM
Va multumesc pentru comentarii. Am inteles unde am gresit si o sa am grija sa nu mai repet. Nu stiu cat de curand am sa mai postez asa ca am venit cu un next mai lung. Oricum, mi-e urat sa tot postez fara sa am comentarii si nu vreau sa ma rog de nimeni sa treaca pe aici. Asa ca, daca cititi, invingeti-va lenea si comentati. Next:
Mi-am plecat capul, ridicandu-mi in schimb privirea catre Fabian. Nu mai era langa mine, ci statea asezat pe unul dintre fotoliile invelite in catifea. Avea ochii mariti si parca pielea ii pali, sangele scurgandui-se din obraji. M-am ridicat din scaun privindu-l atent. Cea mai mare schimbare a comportamentului sau a fost atunci cand am facut un pas catre el. Intreg trupul i s-a scufundat in fotoliu fara ca macar sa dea vreun semn ca s-ar fi gandit la asta inainte, catusi de putin. Il speriasem si asta nu imi crea nici o placere. De obicei ma incanta cand oamenii ma priveau cu o oarecare frica, dar nu am putut indura sa il vad pe el facand acelasi lucru. Am mai facut cativa pasi dorind doar sa ii observ urmatoarele reactii. Parea ca isi revenise caci se ridica si privi imprejur ca si cand ar fi mirat de locul unde se afla. L-am intrebat daca se simte bine, daca a patit ceva.
-Ce? Ah...nu...nu, n-am...patit nimic. Era straniu caci nu ma privea in ochii, ci pianul, dandu-mi impresia ca in spatele meu se afla un demon.
-Esti sigur? Nu arati prea bine. Am insistat incruntandu-ma usor.
-Da, da, Lio...n-am absolut nimic, doar ca...nu stiam ca poti canta asa la pian. Spuse el ducandu-si o mana la piept, strangand cu degetele materialul camasii, incercand probabil sa isi linisteasca inima.
I-am zambit cat de bland am putut asezandu-ma pe celalalt fotoliu si incrucisandu-mi picioarele.
-Dar Fabian, m-ai auzit cantand de atat de multe ori. L-am contrazis ridicand din umeri. Nu mi-a raspuns, pur si simpu a oftat, iar dupa cateva secunde mi-a zambit, redevenind copilul pe care il stiam.
-Da, cred ca visam cand... Lasa, a fost imaginatia mea! Vazuse ceva? Curiozitatea ma cuprinse cu ghearele sale ascutite, obligandu-ma sa il fortez sa imi spuna ceea ce gandea. M-a ascultat. Am crezut ca, defapt mi-ai parut pose... Uita! E o tampenie! Insista el.
-Fabian! Spune-mi! Posedat!? Am intrebat surprins, dar si intrigat, cu toate ca incercam sa ignor acele sentimente.
-Lio, te rog. Si-am spus e doar, dar nu a putut termina propozitia, nu i-am dat voie.
-Daca tot m-ai intaratat, acum spune-mi tot, stii ca nu vei scapa pana nu o vei face.
L-am privit cum isi pleca putin capul incruntandu-se, lasand un oftat tremurat sa ii scape printre buze, trecandu-si de cateva ori mainile prin parul negru.
-A fost doar imaginatia mea. Mi s-a parut ca erai inconstient, defapt nu! Nu zic bine, erai aici, dar nu ma vedeai sau auzeai. Te-am strigat pe nume de cateva ori si nici o reactie. Continuai sa canti. O melodie pe care nu am mai auzit-o vreodata. Dar nu asta m-a infricosat, ci...
Se opri pentru cateva secunde parand ca se straduia sa isi caute cuvintele cele potrivite.
-E in regula, prietene, poti spune orice.
-M-a inspaimantat chipul tau, zambetul ce ti-a aparut pe buze parea...parea... Se opri din nou privind podeaua si ofta ca un om obosit. Parea al unui demon! Nu era uman, nu il pot percepe ca fiind uman! Iarta-ma Lio, dar nu pot! Zise el parand sa tremure pentru o secunda, o clipa atat de scurta incat cred ca mi s-a parut. Nu te supara pe mine! Spuse repede privindu-ma de data aceasta pe mine.
-Nu sunt suparat. Doar intrigat. Vorbele tale m-au tulburat. Probabil doar simteam muzica, poate doar m-am lasat cuprins de ea.
-Da! Asta trebuie sa fie! Zise Fabian zambindu-mi cald.
Am ridicat la randul meu din umeri lejer, parand sa imi fi pierdut orice interes, dar gandindu-ma in continuare la reactia pe care i-am provocat-o prietenului meu.
Reusisem sa creez o muzica profunda, atat de intima incat sa faca orice inima muritoare sa tresara.
Da...cantasem un duet inuman.
Restul catorva ore le-am petrecut in biblioteca sa, singurul loc care era linistit din intreaga vila, caci toti servitorii erau mereu pe fuga, grabiti sa isi ajute stapanii sa se pregateasca pentru marele bal. O petrecere grandioasa ce va avea loc chiar in acel palat.
Am vorbit despre lucruri marunte, despre locurile vizitate de Fabian, de muzica mea, si de multe alte lucuri care inca imi mai viziteaza mintea.
Nu ne-a trebuit mult sa ne pregatim, Fabian fiind cel care m-a ajutat sa ma aranjez asa cum trebuie, avand grija sa arat impecabil in costumul de catifea. Mi-a strecurat inelele pe degete, mi-a aranjat parul, mi-a netezit de vreo trei ori jacheta pana a fost multumit, si mi-a inmanat in sfarsit bastonul argintiu, avand un aer solemn cand a facut-o. El se imbracase intr-un costum verde, impodobit cu safire si avand la randul sau inele sclipitoare, pantofi scumpi si un baston auriu. Am fost nevoit sa il imping pe usa, lui fiindu-i teama de intalnirea cu marea sa pasiune, Bianca.
De cum am coborat treptele un aer regal mi-a inmuiat sufletul. Mesele erau acoperite cu farfurii pline cu mancaruri selecte, lumanarile stralucind in suporturi de argint si aur. Cativa invitati sosisera deja, dansand pe muzica lina. Da...muzica. Aceasta a fost prima care mi-a atras atentia. Am ascultat-o captivat, trezindu-ma la atingerea lui Fabian.
-Cred ca te descurci mult mai bine. Imi sopti el privind imprejur, probabil dupa Bianca. O fata pe care eu nu o vazusem pana in acea seara. Am stat asezat band vin, savurandu-i aroma, nesimtind trecerea orelor. Sala se umplea, iar conversatiile la care eram nevoit sa particip impreuna cu prietenul meu erau din ce in ce mai multe. Toate erau banale, cu exceptia uneia pe care nu o voi uita vreodata.
Stateam, ca de obicei, langa Fabian, zambind politicos. Nici nu prevazusem un astfel de incident, imi era cu neputinta sa o fac. Un barbat scund si indesat, cu o mustata stufoasa se apropia de noi, bolborosind ceva despre nefolosinta "taranilor" si cum capatul orasului ar trebui daramat, iar in locul sau construit altceva, mai fabulos, mai exclusivist. Fabian se enervase. Il simteam, cu toate ca educatia sa nu ii permitea sa izbucneasca, il contrazise cat putu de delicat.
-Gresesti tinere! Spuse barbatul vanturandu-si bastonul argintiu. Nu avem nevoie de sarantoci! Tot ce fac este sa strice splendoara orasului. Furia crestea in Fabian, degetele sale sfaramand manerul bastonului, dar buzele inca pastrand un zambet.
-Stimate domn, cu riscul de a va insulta, va contrazic! Nu sunt de acord cu modul dumneavoastra de a vedea lucrurile! E absolut inacceptabil sa ii criticati asa aspru pe oameni, avand doar un singur argument! Acela ca nu sunt nobili!
-Tinere, eu cel putin am un argument! Tu? Asa cum credeam! Esti doar un baiat, un copil, nu apreciezi sangele albastru ce iti curge in vene.
-Sange albastru? Nu este aceasta doar o zicala, caci va asigur ca sangele imi este la fel de rosu precum este al tuturor. Oamenii sunt oameni! Ce conteaza unde locuiesc? Dupa parerea mea ei ar trebui pusi la loc de cinste!
-Jegosii aceia? La loc de onoare? Nu face astfel de glume tinere!
-Nu glumesc, stimate domn! Noi avem orice ne dorim! Dimineata sunam din clopotel si mancarea ne este adusa pe tava de argint! Ne imbracam in matase doar pentru a manca cand ei ar da orice doar pentru a avea bani de hrana! Muncesc. Muncesc cum dumneavoastra si cu mine nu o vom face vreodata! Este nedrept, caci ei se zbat atat si se chinuie in saracie si nu au aproape nimic, iar noi, cei care dormim pe asternuturi moi si ne imbracam in catifea doar pentru a cobori niste scari, avem totul! Tot ce ne cere inima!
-Fiule, tinere! Intreci limira! Nu ai fost educat cum sa vorbesti!
-Domnule, tocmai educatia ma impiedica sa ma exprim mai clar, va asigur insa ca nu duc lipsa de ea, caci cunostintele despre adevarata fata a Venetiei si a locuitorilor sai imi este mult mai clara decat va va fi vreodata la dumneavoastra! Incercati sa intelegeti, cei mai importanti oameni nu au fost crescuti in aur, tocmai acest aspect le-a dat ambitie! Dar noi? Ce sa vrem? Ce sa ne dorim cand deja avem totul? Ce vise am mai putea avea, ce fantezii?
-Tinere, dupa cum cred ca realizezi diferentele dintre tine si mine sunt substantiale! Sunt trecut prin viata! Nu ca tine! Cum iti permiti sa ma jignesti facandu-ma, practic in fata, prost!?
-Nu am avut nici macar o clipa intentia de a va ofensa! Pur si simplu v-am spus parerea mea, cu toate ca sunt sigur ca nu v-a schimbat-o cu nimic pe a dumneavoastra. Ma intristeaza imaginea pe care unii nobili si-o fac despre oamenii de rand, vorbesc de ei de parca ar fi talhari sau ucigasi, fara a avea macar bunul-simt de a-i cunoaste mai intai!
-Nu imi spune ca tu ii cunosti!? Nu ma face sa rad, tinere Lorenzo! Esti fiu de marchiz, tu nu umbli cu astfel de oameni, ti-ar distruge reputatia, ar ruina familia in ochii poporului! Un nobil printre vagabonzi, asta ai fi. Abia de imi vine sa cred ca iesi pe portile vilei!
Fabian inghiti in sec, ochii umezindu-i-se. Nu cred ca il deranja faptul ca insultase oamenii de rand, ci ca eu eram un om de rand, un asa-zis vagabond jegos, cu toate astea ii eram cel mai bun prieten, iar jignirile aduse la adresa mea il enervau. Singurele lucruri care il impiedicau sa il pocneasca pe barbat erau educatia si prezenta atator oameni, printre care probabil era si Bianca. Trase adanc aer in piept, strangand cu si mai multa forta capul bastonului.
-E una sa insultati orasul! Dar e altceva cand ma insultati in propria mea locuinta, de fata cu invitatii mei. Ma crezi un snob imb... Se opri brusc inghitindu-si cuvintele care nu erau demne de statutul sau, oprindu-si la timp injuraturile. Ma crezi atat de nepasator incat sa nu ies din casa? Sa stau intins pe canapea cu un clopotel langa mine? Nu sunt eu! Cu tot respectul pe care il mai am, cu toate ca e putin, va spun ca nu sunt un ignorant si nu refuz sa privesc orasul asa cum este! Cu saraci si bogati! Acum va rog sa ma scuzati, ma tem ca as putea spune ceva regretabil daca aceasta conversatie ar continua. Si este oricum fara sens sa o facem. Nu realizam decat o cearta, o discutie in contradictoriu ce nu starneste decat un schimb de replici ofensatoare. O seara placuta in continuare.
Fabian isi intoarse spatele atat de repede si cu atata precizie incat am fost surprins ca nu si-a pierdut echilibrul. Rareori il vedeam asa serios, folosind un vocabular demn de numele ce il poarta. Eu doar il stiam ca Fabian, copil indiferent de varsta, vesel si daruitor. Dar in acea seara mi-am schimbat usor parerea, putea fi un domn desavarsit ce isi sustine punctul de vedere cu calm si fermitate, neuitand de politete, cu toate ca interiorul sau este ca un vulcan.
L-am urmat in tacere, privindu-i trasaturile fetei care nu tradau nici o urma de manie, doar ochii inca ii mai straluceau din cauza furiei. Dupa cateva minute imi vorbi din nou, cu acelasi ton pe care il cunosteam.
Mi-am plecat capul, ridicandu-mi in schimb privirea catre Fabian. Nu mai era langa mine, ci statea asezat pe unul dintre fotoliile invelite in catifea. Avea ochii mariti si parca pielea ii pali, sangele scurgandui-se din obraji. M-am ridicat din scaun privindu-l atent. Cea mai mare schimbare a comportamentului sau a fost atunci cand am facut un pas catre el. Intreg trupul i s-a scufundat in fotoliu fara ca macar sa dea vreun semn ca s-ar fi gandit la asta inainte, catusi de putin. Il speriasem si asta nu imi crea nici o placere. De obicei ma incanta cand oamenii ma priveau cu o oarecare frica, dar nu am putut indura sa il vad pe el facand acelasi lucru. Am mai facut cativa pasi dorind doar sa ii observ urmatoarele reactii. Parea ca isi revenise caci se ridica si privi imprejur ca si cand ar fi mirat de locul unde se afla. L-am intrebat daca se simte bine, daca a patit ceva.
-Ce? Ah...nu...nu, n-am...patit nimic. Era straniu caci nu ma privea in ochii, ci pianul, dandu-mi impresia ca in spatele meu se afla un demon.
-Esti sigur? Nu arati prea bine. Am insistat incruntandu-ma usor.
-Da, da, Lio...n-am absolut nimic, doar ca...nu stiam ca poti canta asa la pian. Spuse el ducandu-si o mana la piept, strangand cu degetele materialul camasii, incercand probabil sa isi linisteasca inima.
I-am zambit cat de bland am putut asezandu-ma pe celalalt fotoliu si incrucisandu-mi picioarele.
-Dar Fabian, m-ai auzit cantand de atat de multe ori. L-am contrazis ridicand din umeri. Nu mi-a raspuns, pur si simpu a oftat, iar dupa cateva secunde mi-a zambit, redevenind copilul pe care il stiam.
-Da, cred ca visam cand... Lasa, a fost imaginatia mea! Vazuse ceva? Curiozitatea ma cuprinse cu ghearele sale ascutite, obligandu-ma sa il fortez sa imi spuna ceea ce gandea. M-a ascultat. Am crezut ca, defapt mi-ai parut pose... Uita! E o tampenie! Insista el.
-Fabian! Spune-mi! Posedat!? Am intrebat surprins, dar si intrigat, cu toate ca incercam sa ignor acele sentimente.
-Lio, te rog. Si-am spus e doar, dar nu a putut termina propozitia, nu i-am dat voie.
-Daca tot m-ai intaratat, acum spune-mi tot, stii ca nu vei scapa pana nu o vei face.
L-am privit cum isi pleca putin capul incruntandu-se, lasand un oftat tremurat sa ii scape printre buze, trecandu-si de cateva ori mainile prin parul negru.
-A fost doar imaginatia mea. Mi s-a parut ca erai inconstient, defapt nu! Nu zic bine, erai aici, dar nu ma vedeai sau auzeai. Te-am strigat pe nume de cateva ori si nici o reactie. Continuai sa canti. O melodie pe care nu am mai auzit-o vreodata. Dar nu asta m-a infricosat, ci...
Se opri pentru cateva secunde parand ca se straduia sa isi caute cuvintele cele potrivite.
-E in regula, prietene, poti spune orice.
-M-a inspaimantat chipul tau, zambetul ce ti-a aparut pe buze parea...parea... Se opri din nou privind podeaua si ofta ca un om obosit. Parea al unui demon! Nu era uman, nu il pot percepe ca fiind uman! Iarta-ma Lio, dar nu pot! Zise el parand sa tremure pentru o secunda, o clipa atat de scurta incat cred ca mi s-a parut. Nu te supara pe mine! Spuse repede privindu-ma de data aceasta pe mine.
-Nu sunt suparat. Doar intrigat. Vorbele tale m-au tulburat. Probabil doar simteam muzica, poate doar m-am lasat cuprins de ea.
-Da! Asta trebuie sa fie! Zise Fabian zambindu-mi cald.
Am ridicat la randul meu din umeri lejer, parand sa imi fi pierdut orice interes, dar gandindu-ma in continuare la reactia pe care i-am provocat-o prietenului meu.
Reusisem sa creez o muzica profunda, atat de intima incat sa faca orice inima muritoare sa tresara.
Da...cantasem un duet inuman.
Restul catorva ore le-am petrecut in biblioteca sa, singurul loc care era linistit din intreaga vila, caci toti servitorii erau mereu pe fuga, grabiti sa isi ajute stapanii sa se pregateasca pentru marele bal. O petrecere grandioasa ce va avea loc chiar in acel palat.
Am vorbit despre lucruri marunte, despre locurile vizitate de Fabian, de muzica mea, si de multe alte lucuri care inca imi mai viziteaza mintea.
Nu ne-a trebuit mult sa ne pregatim, Fabian fiind cel care m-a ajutat sa ma aranjez asa cum trebuie, avand grija sa arat impecabil in costumul de catifea. Mi-a strecurat inelele pe degete, mi-a aranjat parul, mi-a netezit de vreo trei ori jacheta pana a fost multumit, si mi-a inmanat in sfarsit bastonul argintiu, avand un aer solemn cand a facut-o. El se imbracase intr-un costum verde, impodobit cu safire si avand la randul sau inele sclipitoare, pantofi scumpi si un baston auriu. Am fost nevoit sa il imping pe usa, lui fiindu-i teama de intalnirea cu marea sa pasiune, Bianca.
De cum am coborat treptele un aer regal mi-a inmuiat sufletul. Mesele erau acoperite cu farfurii pline cu mancaruri selecte, lumanarile stralucind in suporturi de argint si aur. Cativa invitati sosisera deja, dansand pe muzica lina. Da...muzica. Aceasta a fost prima care mi-a atras atentia. Am ascultat-o captivat, trezindu-ma la atingerea lui Fabian.
-Cred ca te descurci mult mai bine. Imi sopti el privind imprejur, probabil dupa Bianca. O fata pe care eu nu o vazusem pana in acea seara. Am stat asezat band vin, savurandu-i aroma, nesimtind trecerea orelor. Sala se umplea, iar conversatiile la care eram nevoit sa particip impreuna cu prietenul meu erau din ce in ce mai multe. Toate erau banale, cu exceptia uneia pe care nu o voi uita vreodata.
Stateam, ca de obicei, langa Fabian, zambind politicos. Nici nu prevazusem un astfel de incident, imi era cu neputinta sa o fac. Un barbat scund si indesat, cu o mustata stufoasa se apropia de noi, bolborosind ceva despre nefolosinta "taranilor" si cum capatul orasului ar trebui daramat, iar in locul sau construit altceva, mai fabulos, mai exclusivist. Fabian se enervase. Il simteam, cu toate ca educatia sa nu ii permitea sa izbucneasca, il contrazise cat putu de delicat.
-Gresesti tinere! Spuse barbatul vanturandu-si bastonul argintiu. Nu avem nevoie de sarantoci! Tot ce fac este sa strice splendoara orasului. Furia crestea in Fabian, degetele sale sfaramand manerul bastonului, dar buzele inca pastrand un zambet.
-Stimate domn, cu riscul de a va insulta, va contrazic! Nu sunt de acord cu modul dumneavoastra de a vedea lucrurile! E absolut inacceptabil sa ii criticati asa aspru pe oameni, avand doar un singur argument! Acela ca nu sunt nobili!
-Tinere, eu cel putin am un argument! Tu? Asa cum credeam! Esti doar un baiat, un copil, nu apreciezi sangele albastru ce iti curge in vene.
-Sange albastru? Nu este aceasta doar o zicala, caci va asigur ca sangele imi este la fel de rosu precum este al tuturor. Oamenii sunt oameni! Ce conteaza unde locuiesc? Dupa parerea mea ei ar trebui pusi la loc de cinste!
-Jegosii aceia? La loc de onoare? Nu face astfel de glume tinere!
-Nu glumesc, stimate domn! Noi avem orice ne dorim! Dimineata sunam din clopotel si mancarea ne este adusa pe tava de argint! Ne imbracam in matase doar pentru a manca cand ei ar da orice doar pentru a avea bani de hrana! Muncesc. Muncesc cum dumneavoastra si cu mine nu o vom face vreodata! Este nedrept, caci ei se zbat atat si se chinuie in saracie si nu au aproape nimic, iar noi, cei care dormim pe asternuturi moi si ne imbracam in catifea doar pentru a cobori niste scari, avem totul! Tot ce ne cere inima!
-Fiule, tinere! Intreci limira! Nu ai fost educat cum sa vorbesti!
-Domnule, tocmai educatia ma impiedica sa ma exprim mai clar, va asigur insa ca nu duc lipsa de ea, caci cunostintele despre adevarata fata a Venetiei si a locuitorilor sai imi este mult mai clara decat va va fi vreodata la dumneavoastra! Incercati sa intelegeti, cei mai importanti oameni nu au fost crescuti in aur, tocmai acest aspect le-a dat ambitie! Dar noi? Ce sa vrem? Ce sa ne dorim cand deja avem totul? Ce vise am mai putea avea, ce fantezii?
-Tinere, dupa cum cred ca realizezi diferentele dintre tine si mine sunt substantiale! Sunt trecut prin viata! Nu ca tine! Cum iti permiti sa ma jignesti facandu-ma, practic in fata, prost!?
-Nu am avut nici macar o clipa intentia de a va ofensa! Pur si simplu v-am spus parerea mea, cu toate ca sunt sigur ca nu v-a schimbat-o cu nimic pe a dumneavoastra. Ma intristeaza imaginea pe care unii nobili si-o fac despre oamenii de rand, vorbesc de ei de parca ar fi talhari sau ucigasi, fara a avea macar bunul-simt de a-i cunoaste mai intai!
-Nu imi spune ca tu ii cunosti!? Nu ma face sa rad, tinere Lorenzo! Esti fiu de marchiz, tu nu umbli cu astfel de oameni, ti-ar distruge reputatia, ar ruina familia in ochii poporului! Un nobil printre vagabonzi, asta ai fi. Abia de imi vine sa cred ca iesi pe portile vilei!
Fabian inghiti in sec, ochii umezindu-i-se. Nu cred ca il deranja faptul ca insultase oamenii de rand, ci ca eu eram un om de rand, un asa-zis vagabond jegos, cu toate astea ii eram cel mai bun prieten, iar jignirile aduse la adresa mea il enervau. Singurele lucruri care il impiedicau sa il pocneasca pe barbat erau educatia si prezenta atator oameni, printre care probabil era si Bianca. Trase adanc aer in piept, strangand cu si mai multa forta capul bastonului.
-E una sa insultati orasul! Dar e altceva cand ma insultati in propria mea locuinta, de fata cu invitatii mei. Ma crezi un snob imb... Se opri brusc inghitindu-si cuvintele care nu erau demne de statutul sau, oprindu-si la timp injuraturile. Ma crezi atat de nepasator incat sa nu ies din casa? Sa stau intins pe canapea cu un clopotel langa mine? Nu sunt eu! Cu tot respectul pe care il mai am, cu toate ca e putin, va spun ca nu sunt un ignorant si nu refuz sa privesc orasul asa cum este! Cu saraci si bogati! Acum va rog sa ma scuzati, ma tem ca as putea spune ceva regretabil daca aceasta conversatie ar continua. Si este oricum fara sens sa o facem. Nu realizam decat o cearta, o discutie in contradictoriu ce nu starneste decat un schimb de replici ofensatoare. O seara placuta in continuare.
Fabian isi intoarse spatele atat de repede si cu atata precizie incat am fost surprins ca nu si-a pierdut echilibrul. Rareori il vedeam asa serios, folosind un vocabular demn de numele ce il poarta. Eu doar il stiam ca Fabian, copil indiferent de varsta, vesel si daruitor. Dar in acea seara mi-am schimbat usor parerea, putea fi un domn desavarsit ce isi sustine punctul de vedere cu calm si fermitate, neuitand de politete, cu toate ca interiorul sau este ca un vulcan.
L-am urmat in tacere, privindu-i trasaturile fetei care nu tradau nici o urma de manie, doar ochii inca ii mai straluceau din cauza furiei. Dupa cateva minute imi vorbi din nou, cu acelasi ton pe care il cunosteam.