10-01-2012, 08:12 PM
Multumumim!
Capitolul MIREI!!!
Capitolul 28
Nu-mi venea sa cred ca Mike era atat de ingrijorat pentru mine. Toata saptamana ma batuse la cap sa renunt, sa nu particip in acea cursa, iar eu ii repetam la infinit ca nu ma voi da batut pana ce Chizuru nu va fi invins.
Cu fiecare zi ce trecea Mike era din ce in ce mai nelinistit...pana la urma reusind sa ma nelinisteasca si pe mine. Totusi nu i-am aratat asta nici macar o data. Nu avea niciun rost sa-si faca si mai multe griji...
Cand ziua concursului veni in sfarsit eram plin de energie si de determinare. Aveam de gand sa castig...si nimic nu ma va oprii.
-Inca poti sa te razgandesti, imi spuse Mike pentru a mia oara in ultima ora, dar eu am dat negativ din cap, privind in continuare oamenii ce se adunasera. Undeva mai in spate am zarit si echipa lui Chizuru...Acesta ma vazuse la randul sau si imi zambii, facandu-mi cu mana de parca am fi fost cei mai buni prieteni. Mai in dreapta lui am observat-o si pe Mika pregatindu-se de cursa...Masina ei inca purta insemnele lui Tokan...ceea ce ma facut sa ma gandesc ca nu sunt singurul care lupta pentru onoare astazi sau pentru razbunare. Fata ma saluta cu mana, apoi se uita ingrijorata la mine, ca si cum mi-ar fi cerut din priviri sa ma intorc si sa plec acasa. Deja ma saturasem de aceste conversatii idioate pe care le-am auzit in fiecare a sapatamanii ce acum se apropia de sfarsit.
Ori Mika, ori mama, ori Mike, dar toti se tinusera de capul meu sperand ca voi inceta acesta "nebunie", cum o numeau ei. Degeaba, insa...
In momentul in care venii mecanicul si ne controla la fiecare masinile in parte, am inceput sa banuiesc ceva, dar nu am schitat niciun gest. Poate, undeva in adancul meu, stiam deja ca Chizuru nu va juca corect si speram ca macar dedata aceasta sa poata fii prins sau, poate eram prea incapatanat ca sa recunosc ca imi era cu adevarat frica...
Mike ma privea de la distanta, iar eu i-am zambit in semn de incurajare cu toate ca tot corpul imi tremura, apoi m-am urcat la volanul masinii si am pornit motorul ce la o prima vedere parea in regula. Am verificat repede calculatorul de bord si sistemul de nos, dar nici aici nu pareau a fi probleme. Stiam insa ca asta nu dovedea nimic. Urmele pot fi tot timpul ascunse, daca ai o persoana care stie cum sa o faca.
Am inlatura gandurile negre si mi-am indreptat atentia spre fata ce dadea semnalul de plecare. In oglinzile retrovizoare ii vedeam pe ceilalti participanti la fel de concentrati ca si mine. Motoarele huruiau in linistea ce se lasase peste spectatori, iar tevile de esapament scoteau fum, in timp ce rotile se invarteau pe loc imprastiind praful...apoi semnalul veni si noi toti am plecat...
Pe masura ce inaintam viteza crestea, cand m-am uitat la acul kilometric indicand 200 mile la ora. Mainile imi tremurau pe volanul ce incepuse sa trepideze din cauza vitezei, iar picioarele mi se miscau cu repeziciune de la o pedala la alta, in functie de traseul pe care trebuia sa-l urmez. Eram printre primii, incadrat intre Mika, ce era in dreapta mea, si omul lui Chizuru, ce se afla in stanga. Restul nu mai contau defel, caci adevarata cursa se dadea intre noi trei.
Eram aproape de final cand mi-am dat seama ca ceva nu e tocmai in regula. Urma cea mai grea curba din intreaga cursa, una de 180 de grade, la care trebuia sa incetinesc destul de mult ca sa o pot lua in siguranta, dar cand am aapsat cu piciorul pedala de frana nu s-a intamplat nimic. Masina nu incetinea deloc...
Inima incepu sa-mi bata mai tare pe masura ce intelegeam gravitatea situatiei in care ma aflam. Acum mai aveam 2 posibilitati: ori trageam tare de volan si incercam sa ma opresc cu parte dreapta in stanca, ori ma folosema de masina Mikai ca sa ies din curba, iar apoi dadeam drumul sistemului de nos ca sa prind si mai multa viteza. Orice alegeam, situatia pentru mine nu parea prea roz...singura diferenta era ca inca aveam posibilitatea sa castig...
Nu aveam niciun rost sa ma gandesc mai mult. Am trecut in fata fetei si am apasat frana, incercand sa o fac sa inteleaga in ce situaite ma aflam. I-am vazut ochii marindu-se de groaza in oglinda retrovizoare si atunci mi-am dat seama ca a priceput. Mika ma cunostea de prea multi ani ca sa inteleaga ce aveam de gand sa fac. A trecut in dreapta mea, indepartandu-se un pic pe masura ce am intrat in curba... La punctul critic am tras mult de volan spre stanga, facand partea din spate a masinii sa se loveasca de aripa ei, astfel ajutandu-ma ies cu bine, apoi am apasat butonul ce activa sistem de nos, ce ma catapulta mult in fata omului lui Chizuru...
Masina trecu ca o sageata prin dreptul masinii lui si peste linia de sosire, dar nu am mai putut sa o opresc. Inima imi batea cu repeziciune si lacrimile imi invadara ochii cand mi-am dat seama ca aveam toate sansele ca asta sa-mi fie sfarsitul. In minte mi-au aparut cuvintele mamei mele: "oti cei care participa la astfel de curse isi asuma riscuri, iar uneori riscurile sunt mari si ajungi sa platesti un pret."
Cat de mult as fi vrut sa-l fi sarutat pe Mike inainte sa plec in cursa...sau sa-i fi zis ca-l iubesc si ca-mi pare rau ca m-am certat cu el, dar acum era prea tarziu pentru regrete.
Intr-o ultima incercare de a-mi salva viata am tras de volan cat de mult am putut spre stanga, simtind imediat cum masina a inceput sa se rostogoleasca. Cred ca geamurile s-au spart caci am simtit o ploaie de cioburi lovindu-mi pielea si o greutate foarte mare pe piept ce ma facu sa urlu de durere.
Apoi liniste...o liniste apasatoare care imi dadea fiori.
O voce cunoscuta patrunse prin vidul in care eram prins, facandu-ma sa deschid ochii. Sau macar ca incerc...Cu greutate am reusit sa deschid unul dintre ei, dar nu am putut sa vad decat foarte mult alb stralucitor. Totusi acea voce ma striga in continuare pe nume, iar eu dorea sa-i raspund, dar nu gaseam forta necesara.
-Taki...Taki, va fi bine...sunt aici, zicea la nesfarsit.
Mi-am intins mana ca sa ating persoana care ma striga, iar aceasta mi-o prinse si o stranse usor, facandu-ma pe mine sa gem de durere. Imediat atingerea disparu, in fata ochilor mei aparandu-i chipul ingrijorat si scaldat in lacrimi. Mike? De ce plangea? El nu plansese niciodata? De ce acum?
-Va rugam sa va indepartati, am auzit o noua voce, abia atunci dandu-mi seama ca ma aflam intr-un spital. Accidentul...uitsem complet...
Nu, nu vroiam sa se indeparteze, vroiam sa stea aici cu mine...imi era frica... Mike!!! as fi urlat dupa el, dar sonda ce o aveam la gura nu-mi dadea voie.
Apoi o noua durere, mult mai sfasietoare decat orice am experimentat pana atunci puse stapanire pe corpul meu ce incepu sa se comvulsioneze...
-Ii scade tensiune...ritm sinusal...la dracu', il pierdem! auzeam voci panicate in jurul meu...care deveneau din ce in ce mai difuze...
Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost chipul sau palid si ingrozit...apoi totul se intuneca.
Capitolul MIREI!!!
Capitolul 28
Nu-mi venea sa cred ca Mike era atat de ingrijorat pentru mine. Toata saptamana ma batuse la cap sa renunt, sa nu particip in acea cursa, iar eu ii repetam la infinit ca nu ma voi da batut pana ce Chizuru nu va fi invins.
Cu fiecare zi ce trecea Mike era din ce in ce mai nelinistit...pana la urma reusind sa ma nelinisteasca si pe mine. Totusi nu i-am aratat asta nici macar o data. Nu avea niciun rost sa-si faca si mai multe griji...
Cand ziua concursului veni in sfarsit eram plin de energie si de determinare. Aveam de gand sa castig...si nimic nu ma va oprii.
-Inca poti sa te razgandesti, imi spuse Mike pentru a mia oara in ultima ora, dar eu am dat negativ din cap, privind in continuare oamenii ce se adunasera. Undeva mai in spate am zarit si echipa lui Chizuru...Acesta ma vazuse la randul sau si imi zambii, facandu-mi cu mana de parca am fi fost cei mai buni prieteni. Mai in dreapta lui am observat-o si pe Mika pregatindu-se de cursa...Masina ei inca purta insemnele lui Tokan...ceea ce ma facut sa ma gandesc ca nu sunt singurul care lupta pentru onoare astazi sau pentru razbunare. Fata ma saluta cu mana, apoi se uita ingrijorata la mine, ca si cum mi-ar fi cerut din priviri sa ma intorc si sa plec acasa. Deja ma saturasem de aceste conversatii idioate pe care le-am auzit in fiecare a sapatamanii ce acum se apropia de sfarsit.
Ori Mika, ori mama, ori Mike, dar toti se tinusera de capul meu sperand ca voi inceta acesta "nebunie", cum o numeau ei. Degeaba, insa...
In momentul in care venii mecanicul si ne controla la fiecare masinile in parte, am inceput sa banuiesc ceva, dar nu am schitat niciun gest. Poate, undeva in adancul meu, stiam deja ca Chizuru nu va juca corect si speram ca macar dedata aceasta sa poata fii prins sau, poate eram prea incapatanat ca sa recunosc ca imi era cu adevarat frica...
Mike ma privea de la distanta, iar eu i-am zambit in semn de incurajare cu toate ca tot corpul imi tremura, apoi m-am urcat la volanul masinii si am pornit motorul ce la o prima vedere parea in regula. Am verificat repede calculatorul de bord si sistemul de nos, dar nici aici nu pareau a fi probleme. Stiam insa ca asta nu dovedea nimic. Urmele pot fi tot timpul ascunse, daca ai o persoana care stie cum sa o faca.
Am inlatura gandurile negre si mi-am indreptat atentia spre fata ce dadea semnalul de plecare. In oglinzile retrovizoare ii vedeam pe ceilalti participanti la fel de concentrati ca si mine. Motoarele huruiau in linistea ce se lasase peste spectatori, iar tevile de esapament scoteau fum, in timp ce rotile se invarteau pe loc imprastiind praful...apoi semnalul veni si noi toti am plecat...
Pe masura ce inaintam viteza crestea, cand m-am uitat la acul kilometric indicand 200 mile la ora. Mainile imi tremurau pe volanul ce incepuse sa trepideze din cauza vitezei, iar picioarele mi se miscau cu repeziciune de la o pedala la alta, in functie de traseul pe care trebuia sa-l urmez. Eram printre primii, incadrat intre Mika, ce era in dreapta mea, si omul lui Chizuru, ce se afla in stanga. Restul nu mai contau defel, caci adevarata cursa se dadea intre noi trei.
Eram aproape de final cand mi-am dat seama ca ceva nu e tocmai in regula. Urma cea mai grea curba din intreaga cursa, una de 180 de grade, la care trebuia sa incetinesc destul de mult ca sa o pot lua in siguranta, dar cand am aapsat cu piciorul pedala de frana nu s-a intamplat nimic. Masina nu incetinea deloc...
Inima incepu sa-mi bata mai tare pe masura ce intelegeam gravitatea situatiei in care ma aflam. Acum mai aveam 2 posibilitati: ori trageam tare de volan si incercam sa ma opresc cu parte dreapta in stanca, ori ma folosema de masina Mikai ca sa ies din curba, iar apoi dadeam drumul sistemului de nos ca sa prind si mai multa viteza. Orice alegeam, situatia pentru mine nu parea prea roz...singura diferenta era ca inca aveam posibilitatea sa castig...
Nu aveam niciun rost sa ma gandesc mai mult. Am trecut in fata fetei si am apasat frana, incercand sa o fac sa inteleaga in ce situaite ma aflam. I-am vazut ochii marindu-se de groaza in oglinda retrovizoare si atunci mi-am dat seama ca a priceput. Mika ma cunostea de prea multi ani ca sa inteleaga ce aveam de gand sa fac. A trecut in dreapta mea, indepartandu-se un pic pe masura ce am intrat in curba... La punctul critic am tras mult de volan spre stanga, facand partea din spate a masinii sa se loveasca de aripa ei, astfel ajutandu-ma ies cu bine, apoi am apasat butonul ce activa sistem de nos, ce ma catapulta mult in fata omului lui Chizuru...
Masina trecu ca o sageata prin dreptul masinii lui si peste linia de sosire, dar nu am mai putut sa o opresc. Inima imi batea cu repeziciune si lacrimile imi invadara ochii cand mi-am dat seama ca aveam toate sansele ca asta sa-mi fie sfarsitul. In minte mi-au aparut cuvintele mamei mele: "oti cei care participa la astfel de curse isi asuma riscuri, iar uneori riscurile sunt mari si ajungi sa platesti un pret."
Cat de mult as fi vrut sa-l fi sarutat pe Mike inainte sa plec in cursa...sau sa-i fi zis ca-l iubesc si ca-mi pare rau ca m-am certat cu el, dar acum era prea tarziu pentru regrete.
Intr-o ultima incercare de a-mi salva viata am tras de volan cat de mult am putut spre stanga, simtind imediat cum masina a inceput sa se rostogoleasca. Cred ca geamurile s-au spart caci am simtit o ploaie de cioburi lovindu-mi pielea si o greutate foarte mare pe piept ce ma facu sa urlu de durere.
Apoi liniste...o liniste apasatoare care imi dadea fiori.
O voce cunoscuta patrunse prin vidul in care eram prins, facandu-ma sa deschid ochii. Sau macar ca incerc...Cu greutate am reusit sa deschid unul dintre ei, dar nu am putut sa vad decat foarte mult alb stralucitor. Totusi acea voce ma striga in continuare pe nume, iar eu dorea sa-i raspund, dar nu gaseam forta necesara.
-Taki...Taki, va fi bine...sunt aici, zicea la nesfarsit.
Mi-am intins mana ca sa ating persoana care ma striga, iar aceasta mi-o prinse si o stranse usor, facandu-ma pe mine sa gem de durere. Imediat atingerea disparu, in fata ochilor mei aparandu-i chipul ingrijorat si scaldat in lacrimi. Mike? De ce plangea? El nu plansese niciodata? De ce acum?
-Va rugam sa va indepartati, am auzit o noua voce, abia atunci dandu-mi seama ca ma aflam intr-un spital. Accidentul...uitsem complet...
Nu, nu vroiam sa se indeparteze, vroiam sa stea aici cu mine...imi era frica... Mike!!! as fi urlat dupa el, dar sonda ce o aveam la gura nu-mi dadea voie.
Apoi o noua durere, mult mai sfasietoare decat orice am experimentat pana atunci puse stapanire pe corpul meu ce incepu sa se comvulsioneze...
-Ii scade tensiune...ritm sinusal...la dracu', il pierdem! auzeam voci panicate in jurul meu...care deveneau din ce in ce mai difuze...
Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost chipul sau palid si ingrozit...apoi totul se intuneca.
"Iadul e gol si toti diavolii sunt aici. " (W. Shakespeare)
Blog:
Codul Cuvintelor | L'art de L'amour
Blog:
Codul Cuvintelor | L'art de L'amour