Zaruri

[Mad Hatter]

@Joan, îţi mulţumim pentru părerea lăsată! Sperăm că vei mai trece pe aici. : )
P.S. : Să daţi liniştiţi click pe titlu, este melodia care m-a inspirat pentru acest capitol. ;D
Fără alte comentarii, vă urez lectură plăcută !

Capitolul cinci

E trist felul în care viaţa ta se transformă din minunată în oribilă sau chiar mai rău şi parcă în unele clipe, o face intenţionat să-ţi arate că oricât de mult ai încerca tu să rezolvi totul şi să fi optimist, nu va merge aşa. De fapt, te loveşte cu toată puterea ei şi te doboară, te aruncă la pământ şi te chinuie în moduri cât mai groaznice posibil, te face s-o urăşti oricât de mult ai crede tu că la sfârşit, totul o să fie bine.

O priveam pe Sonia în ploaie, o vedeam aşa udă şi cu rimelul scurs pe obraji şi mă gândeam: Ce se întâmplă aici? Ce facem noi? Măcar există un "noi" ? Sau doar avem amândoi iluzii, impresii greşite? Nu puteam să-mi răspund la întrebări, fapt ce mă deruta al dracului de rău. Şi oricât de mult stăteam să mă gândesc şi să aflu ce simţeam eu exact pentru ea, ce fel de iubire de fapt, nu reuşeam. De parcă sentimentele mele se ascundeau de mine şi nu doreau să iasă nici o clipă la iveală. Probabil că doar mi se păruse....Poate că îmi creasem un fel de vis real, în care ea mă iubea şi eu o iubeam şi totul era bine. Şi de fapt, nu era deloc aşa. Nu ne iubeam, nu exista un "noi" real, iar eu şi Sonia eram doar prieteni...Sau în acel moment, la asta mă gândeam şi de asta începeam să fiu sigur.
- Sonia, ce e cu noi? am întrebat-o , dorind să-i aflu şi ei părerea. Mi-am coborât privirea spre a ei şi am aşteptat răbdător, ţinând-o strâns în braţele mele.
- Nu există noi, Gabi.
Când a răspuns, mă simţeam de parcă cineva-mi dăduse o palmă peste faţă când eu nu eram atent, deşi mă aşteptam la asta. Ştiam, undeva în adâncul sufletului meu, că-mi va răspunde asta.
- Crezi c-ar trebui să ... ştii tu, luăm o pauză ? glasul îmi suna răguşit şi neutru, încercam să fac tot posibilul să o dau la o parte acum, decât mai târziu, deşi înainte cu câteva minute aş fi făcut totul s-o opresc.
M-a întrebat la ce mă refer şi am privit-o. Am stat şi m-am gândit şi...de fapt, din nou, răspunsul era departe de mine şi nu-l auzeam. Mi-am trecut mâna prin păr, am tras aer adânc în piept şi simplu, ca un bădăran de altfel, i-am spus:
- Păi, ştii tu, să nu ne mai vedem o perioadă ...
- Dacă aşa crezi tu că e cel mai bine, aşa am să fac !
A plecat. I-am rostit numele şi atât, nu am mai ştiut ce să scot din gură, ce să-i spun, nu mai eram sigur dacă trebuia să fug după ea şi s-o opresc sau să mă duc înapoi la trupa mea. Aşa că am rămas afară, cu picăturile ploii alunecându-mi alene pe haine, pe faţă, pe gât şi am închis ochii, fiind sigur că stricasem tot ce avusesem cu Sonia, când puteam foarte bine să fac totul să fie perfect...Dar n-am făcut-o , aşa că pur şi simplu m-am oprit din a mai încerca.

***

Aveam impresie că ţigara nu se mai termina şi că băutura din pahar , oricât de mult aş fi consumat-o , tot rămânea acolo. În aer plutea un miros aprig de tutun şi unul vag de whiskey. Am stins până la urmă ţigara într-o scrumieră şi m-am ridicat de pe scaunul în care tot stăteam de o jumătate de oră, cu chitara în braţe şi sticla de whiskey în faţa mea, pe masă.
Eram în dormitorul unei tipe, cum dracu' o mai chema şi pe aia nu mă întrebaţi, nu mai ştiam nimic de nimeni de două zile , de când se întâmplase ce se întâmplase cu Sonia. Trecusem prin ele ca peştele prin apă, nederanjat de cineva, doar de telefonul care-mi sunase într-una şi când hotărâsem să răspund, era puştoaica asta, că i-am promis c-o învăţ să cânte la chitară. Şi nu, nu ne mişcasem de loc mâinile pe corizle chitării, ce în cu totul alte părţi....
- Supărat, Romeo? am auzit un glas mierlos din spatele meu, iar două braţe mi-au înconjurat brâul.
Mă uitam pe fereastră. La ce? Nu ştiu, priveam în gol poate...Oricum, de fiecare dată când Sonia îmi apărea în minte sau când îi auzeam râsetul acela de copil, adorabil, făceam tot posibilul s-o îndepărtez.
- Nu, Julieta...
M-am întors spre tânără, afişând unul din cele mai năucitoare şi convingătoare zâmbete ale mele, privind-o cum ridica din sprâncenele frumos aranjate. Era roşcată, înaltă şi Dumnezeu fusese generos cu ea, îi dăduse de toate în cantităţi egale. Mi-am coborât uşor capul, mi-am lipit fruntea de a ei şi ea a chicotit delicat, trecându-şi mâna prin părul meu uşor. Mi-a sunat şi telefonul...
- Scuze, am murmuat înjurându-l pe cel care mă sunase şi blestemându-l cum ştiam mai bine.
Am luat telefonul şi m-am uitat să văd cine mă apela. Am înghiţit în sec, mi-am ciufulit părul şi am apăsat să răspund.