[Terminat] Prizonier intre vis si realitate

[onu']

Prima mea postare din 2012. Nu ca v-ar interesa. (ziceam si eu asa)
Enjoy! (cand criticati, taiati in carne vie, nu fiti timizi) :))

Cap2 Fata din vis

Mihai a început fara chef primele zile de facultate. Nu o mai avea pe Cristina acolo, în clasa cu el, ca în liceu. Ea era studenta la colegiul de arhitectura, călcând pe urmele tatălui ei. Îi ducea dorul. Se obisnuise să ridice nasul din carti si în fata sa să fie ea. Întoarsă la banca si intrebându-l verzi si uscate. Detasarea de liceu i se parea mult prea grea.
Din când in când se întâlneau în weekend purtându-se si vorbind unul cu celalalt de parcă nimic nu s-a intâmplat. Prietenia lor se punea încet, încet pe picioare. Desi, Mihai o simtea pe Cristina mult mai rece si distantă cu el, cum nu mai fusese pâna atunci. Era lesne de inteles că nu vroia să-i mai dea sperante desarte. Nu dorea să-i faca rău lui ori chiar ei. De la început a simţit o mica scânteie din partea fetei dar din acea noapte era tot mai nesigur si confuz.
Cu puţin timp inainte de Craciun, Mihai dadu peste o fata pe holurile universitaţii, şi la propriu şi la figurat. Viaţa sa de zi cu zi şi rutina devenise atat de austera incat putea fii confundat cu un zombie. La prima vedere a fetei, singurul gând ce i-a fulgerat prin minte a fost: ,,Să-mi dau palme’’. Trasaturile feţei si fizionimia corpului erau similare cu fata din visul sau, transpusa pe hartia din sevalet ce prinsese si pânza de păianjen in colţul camerei. Zile la rând a încercat să facă în aşa fel, încat să vorbească cu ea. Aveau cateva cursuri comune iar misiunea lui s-ar fii părut usoară la o prima cugetare. Dar ruşinos din fire nu reuşise nici atâta lucru. Ce putea sa-i spună? ,,Bună’’ ? Si mai departe? S-ar fi blocat. Fata îl luă pe neaşteptate şi îl salută:
-Bună! Ii raspunse el. ,,Ah! Ce prost sunt’’ continua in intimitatea gandurilor sale.
-Mie imi spune Aurora. Tu? Zise fata pe un ton de cochetarie.
Mihai se prezenta la randul sau. Aurora parea in mod misterios foarte interesata de el. Ba’ chiar il invita la o petrecere in timpul sarbatorilor de iarna.
-Mi-ar face placere sa vin cu tine. Accepta el invitatia. Ce avea de pierdut?
Aurora se bucura sincer. Surasul ei cristalin ii producea lui Mihai o mare placere.
In acea zi, spre sfarsitul orelor, Cristina ii facu o vizita la facultate, amicului ei. Mihai nu se asteptase la asta, insa nu-l deranja. Au hotarat amandoi sa mearga la un local din apropiere pentru a lua pranzul. Abia cand se asezara la masa Cristina ii reprosa:
-Nu mai bagi lumea in seama.
Mihai o privi surprins. Ramasese cu ochii pironiti in abisul negru din a lor ei. Nu cu mult timp in urma ea sustinuse tare si clar sa o lase mai moale. Acum tot ea era cea nemultumita…
-Imi pare rau, doar ca…
-Doar ca ce? Am observat. Multe fete te vaneaza pe aici.
-Gelozie? O intreba el mai in gluma, mai in serios. Ar fi vrut sa auda mai mult.
-Nu. Raspunse ea nu prea convisa si evitand sa-i dea satisfactie. Doar ca ai cam uitat ca suntem prieteni la catarama. Ii scapa ei.
Tanjea dupa vremurile din timpul liceului, inainte ca Mihai sa fi facut acea greseala fatala prieteniei lor. Iar acum se afla in fata lui, cedand.
-Nu am uitat. O linisti el. ,,Dar nici acea noapte nu am uitat’’ continua in gand.
Ironia sortii a facut ca si Aurora era acolo, tragand cu ochiul. Ii trimise un semn de salut cu mana iar el ii plati cu aceiasi moneda, fara a se sfii de Cristina insa.
-O noua camarada deci. Auzi el vocea suspicioasa a celei din fata lui.
-Ce? Intra brunetul in panica.
-Ti-a acaparat ceva timp domnisoara acea, nu?
-Nu e…
Cristina isi dadu seama ca discutia a luat o intorsatura nu tocmai buna. Incerca sa remedieze situatia.
-Nu te agita. Inteleg.
Au continuat sa manance, fiecare uitandu-se in farfuria lui.

Cristina tocea din greu fiecare curs. Nu tinea cont ca se apropie sarbatorile de iarna si ar fii trebuit sa o lase mai usor. Fara tragere de inima facea diverse schite. Insa mintea ei nu era acolo, concentrata. Gandul ii zbura la Mihai. Fara sa-si dea seama, parca tot astepta ceva de la el. Un telefon, o invitatie… acestea insa, nu venira.
Lasa creionul de-o parte, si se imbarbata destul pentru al suna ea pe el. Dorea sa-l invite la o petrecere unde era silita sa mearga cu parintii ei.
-Alo? ii raspunse o voce straina.
-Mihai, eu sunt. Cristina.
-Oh, Mihai nu e aici momentan.
-Dar cu cine vorbesc?
-Hmm... sunt o prietena de-a lui.
Vestea o lovi in moalele capului. O voce de fata la celalalt capat al firului. Si nu, nu avea nimic de obiectat. Doar ca ei aveau un grup comun de amici. Ii stia si-i putea numara pe degete toti amicii.
-Umm, as fii vrut sa vorbesc cu el.
-Sa-i spun ca ai sunat?
-Nu.
-O zi buna.
Si persoana respectiva inchise telefonul. Nu mai buna nu avea sa fie ziua acum. Cristina nu mai dorea sa vada nimic, nu mai vroia sa auda nimic. Un singur lucru ar fii vrut. Sa i se explice. De ce raspunse o fata straina, de ea, la telefonul lui mobil? Si faptul ca era seara punea si mai mult paie pe foc. Simtea ceva. Nu stia ce. Poate furie, poate un strop de gelozie. O alta intrebare se pierdu in marea acea banala, imbacsita de multe altele: ,,Ce-i sentimentul asta? De ce imi simt pieptul strangandu-se intr-o durere atroce? Datorita acelui stimul? Vocea acelei fete m-a tulburat ingrozitor. Mi se face greata… sunt scarbita de melodrama asta.’’
Isi lasa trupul mladios sa se prabuseasca fara vlaga pe pat, iar la contactul cu suprafata moale adormi in scurt timp. Trecuse de granita realitatii, pasind sfioasa pe taramul viselor. Il visa pe el, pe Mihai. Iar asta nu era a buna. Ea il privea. El ii intindea bratul stand intr-un gigantic ochi verde cu gene voluminoase. Incerca sa alerge in directia lui, sa-l ia de mana. Dar ceva o tinea in loc. Visa asa pana tarziu. Ringtonul enervant al mobilului o trezi. Ar fii vrut sa fie el. Dar nu era. O colega de clasa o suna in legatura cu o problema personala.