31-12-2011, 02:18 PM
Am revenit cu next-ul, doar ca inainte vreau sa multumesc:
yaoi kid - Ai dreptate, poate trebuia sa ma exprim putin altfel. Nici nu aveam intentia sa transmit multe, e doar un prolog.
FreeToLove - Cred si eu ca m-am straduit la un moment dat sa il complic prea mult. Am inteles tot ce mi-ai explicat tu si o sa incerc sa pun in aplicare. Am luat aminte sfaturile voastre.
Povestea nu incepe intr-o noapte senina, sau zi de vara, nu este o istorisire vesela sau amuzanta, ci tragica, tragica inca din prima clipa...
Poate nu groaznica din pricina neintelegerii sau a cruzimii, ci din propriul meu egoism, ce in acel timp nu parea a avea limite, ci doar era amortit in preajma persoanelor potrivite.
Era o noapte teribila de iarna, atat de rece incat imi vedeam clar propria respiratie daca doar ma apropiam de fereastra. Iar eu, ca de obicei, cantam la vioara facand un duet dezacordat cu fulgii ce aterizau pe pervazul de lemn al ferestrei, ritmuri atat de diferite, dar ce exprima acelasi lucru: tristete.
Ma jucam cu ritmul asurzitor, il obligam sa creasca si sa scada brusc, miscarea rapida si scurta a arcusului facea notele sa sune violent, sa faca peretii sa absoarba vibratia ca mai apoi sa o resimt in propriile cosmaruri. Erau cu adevarat emotii, sentimente sumbre si intunecate pe care doar prin acel instrument eram in stare sa le arunc cu atata duritate si nonsalanta. Erau trairi, momente ale umilei mele existente ca violonist, ganduri mult prea complexe sau prea negre pentru a fi inchegate in altceva decat in afara de imaginatie, erau doar acolo, adanc ascunse in negura infinita.
Eram asezat pe un vechi scaun de lemn, cu fata catre un geam, incercand sa ma imaginez altundeva decat locul in care stateam.
Ma saturasem de acea incapere mica, atat de simpla si lipsita de stralucire, de viata, de maretie. Mi se acrise de tapetul albastru, simplu si de lemnul vechi al podelei. Pana si semineul isi pierduse farmecul de altadata. Acea odaie in care se afla numai un pat, un semineu si o masuta cu un scaun ma deprima. Nu era nimic fantastic la ea, absolut nimic. Nu era ceea ce eu doream, ceea ce imi imaginam in acele momente. Era ceva ce nici nu se apropia, ceva ce imi era cu neputinta sa ating, dar, ca orice om, ravneam la ceea ce imi era imposibil sa am.
Era doar o camera in care stateam din necesitate, un loc care sa ma apere de iarna si sa imi ofere adapost.
As minti daca v-as zice ca uram acea casuta de la marginea orasului. Oarecum as putea, insa ar insemna sa urasc momentele copilariei mele, clipe care abia la maturitate le-am inteles importanta si le-am pretuit. Ar insemna sa arunc amintirea parintilor... defapt, viata mea ca om. Nu sunt intr-atat de prost, sau cel putin acum cand privesc in urma nu mai sunt si realizez cat de placut era soarele si adierea vantului de dimineata ce intra pe fereastra si ma trezea.
M-am ridicat brusc, punandu-mi vioara deoparte, acel instrument lucios, probabil singurul lucru de valoare pe care il posedam.
Asta ma enerva si ma intrista in egala masura.
Ravneam la incaperi imbracate in lila si auriu, la paturi uriase izolate de baldachine cu fir de aur, la mese lungi pe care sa straluceasca sfesnice de argint. Visam sa am acele lucruri, sa le pot vedea nu numai cu mintea, sa le pot simti cum imi incanta privirea prin simpla lor finete.
Dar din pacate, tot ce aveam eu era acea bucata de lemn, acea vioara delicata ce imi acompania noptile reci de iarna petrecute in acea camera si zilele de vara din piata orasului. Recunosc ca imi placea sa cant, sa ii aud limbajul lipsit de cuvinte, iubeam muzica de toate felurile, dar doream mai mult! Eram doar un artist sarac, al carui singur talent era muzica.
Am oftat obosit si am pasit catre pat. Acel pat ce era atat de diferit de cel pe care continuam sa il visez. Dar trebuia sa ma conformez, nu vroiam, dar trebuia.
Cum se intampla de obicei in somnul meu, visele mi-au fost aproape inexistente, poate o imagine sau doua au reusit sa mi se strecoare prin minte, dar numai atat. Si as fi continuat sa vad acel negru al somnului daca sunetul unui ciocanit nu mi-ar fi atins auzul.
yaoi kid - Ai dreptate, poate trebuia sa ma exprim putin altfel. Nici nu aveam intentia sa transmit multe, e doar un prolog.
FreeToLove - Cred si eu ca m-am straduit la un moment dat sa il complic prea mult. Am inteles tot ce mi-ai explicat tu si o sa incerc sa pun in aplicare. Am luat aminte sfaturile voastre.
Alessio di Damiano
Evolutia mea ca vampir:
Evolutia mea ca vampir:
La marginea Venetiei
Iarna anului 1765
Iarna anului 1765
Povestea nu incepe intr-o noapte senina, sau zi de vara, nu este o istorisire vesela sau amuzanta, ci tragica, tragica inca din prima clipa...
Poate nu groaznica din pricina neintelegerii sau a cruzimii, ci din propriul meu egoism, ce in acel timp nu parea a avea limite, ci doar era amortit in preajma persoanelor potrivite.
Era o noapte teribila de iarna, atat de rece incat imi vedeam clar propria respiratie daca doar ma apropiam de fereastra. Iar eu, ca de obicei, cantam la vioara facand un duet dezacordat cu fulgii ce aterizau pe pervazul de lemn al ferestrei, ritmuri atat de diferite, dar ce exprima acelasi lucru: tristete.
Ma jucam cu ritmul asurzitor, il obligam sa creasca si sa scada brusc, miscarea rapida si scurta a arcusului facea notele sa sune violent, sa faca peretii sa absoarba vibratia ca mai apoi sa o resimt in propriile cosmaruri. Erau cu adevarat emotii, sentimente sumbre si intunecate pe care doar prin acel instrument eram in stare sa le arunc cu atata duritate si nonsalanta. Erau trairi, momente ale umilei mele existente ca violonist, ganduri mult prea complexe sau prea negre pentru a fi inchegate in altceva decat in afara de imaginatie, erau doar acolo, adanc ascunse in negura infinita.
Eram asezat pe un vechi scaun de lemn, cu fata catre un geam, incercand sa ma imaginez altundeva decat locul in care stateam.
Ma saturasem de acea incapere mica, atat de simpla si lipsita de stralucire, de viata, de maretie. Mi se acrise de tapetul albastru, simplu si de lemnul vechi al podelei. Pana si semineul isi pierduse farmecul de altadata. Acea odaie in care se afla numai un pat, un semineu si o masuta cu un scaun ma deprima. Nu era nimic fantastic la ea, absolut nimic. Nu era ceea ce eu doream, ceea ce imi imaginam in acele momente. Era ceva ce nici nu se apropia, ceva ce imi era cu neputinta sa ating, dar, ca orice om, ravneam la ceea ce imi era imposibil sa am.
Era doar o camera in care stateam din necesitate, un loc care sa ma apere de iarna si sa imi ofere adapost.
As minti daca v-as zice ca uram acea casuta de la marginea orasului. Oarecum as putea, insa ar insemna sa urasc momentele copilariei mele, clipe care abia la maturitate le-am inteles importanta si le-am pretuit. Ar insemna sa arunc amintirea parintilor... defapt, viata mea ca om. Nu sunt intr-atat de prost, sau cel putin acum cand privesc in urma nu mai sunt si realizez cat de placut era soarele si adierea vantului de dimineata ce intra pe fereastra si ma trezea.
M-am ridicat brusc, punandu-mi vioara deoparte, acel instrument lucios, probabil singurul lucru de valoare pe care il posedam.
Asta ma enerva si ma intrista in egala masura.
Ravneam la incaperi imbracate in lila si auriu, la paturi uriase izolate de baldachine cu fir de aur, la mese lungi pe care sa straluceasca sfesnice de argint. Visam sa am acele lucruri, sa le pot vedea nu numai cu mintea, sa le pot simti cum imi incanta privirea prin simpla lor finete.
Dar din pacate, tot ce aveam eu era acea bucata de lemn, acea vioara delicata ce imi acompania noptile reci de iarna petrecute in acea camera si zilele de vara din piata orasului. Recunosc ca imi placea sa cant, sa ii aud limbajul lipsit de cuvinte, iubeam muzica de toate felurile, dar doream mai mult! Eram doar un artist sarac, al carui singur talent era muzica.
Am oftat obosit si am pasit catre pat. Acel pat ce era atat de diferit de cel pe care continuam sa il visez. Dar trebuia sa ma conformez, nu vroiam, dar trebuia.
Cum se intampla de obicei in somnul meu, visele mi-au fost aproape inexistente, poate o imagine sau doua au reusit sa mi se strecoare prin minte, dar numai atat. Si as fi continuat sa vad acel negru al somnului daca sunetul unui ciocanit nu mi-ar fi atins auzul.