27-12-2011, 12:12 AM
Primul meu fic (pe care il postez), deci vreau cat mai mute sfaturi.
[center]Tic Tac
Cap I: A doua sansa[/center]
Toata aceasta poveste a inceput in urma cu vreo trei sute de ani. Eram satul de propria mea viata. Parinti m-au abandonat cand aveam sase ani pentru ca nu aveau destui bani. Dupa aceea am crescut intr-un orfelinat pana la varsta de doisprezece ani, atunci am fugit, eram mereu batut de baieti mai mari in plus era mai rau de cat la inchisoare, nu regret ca am plecat. S-a intamplat ca un copil sa fie adoptat in urma cu trei ani, iar dupa o saptamana l-au adus inapoi, aceea fusese singura adoptie de care am auzit in sase ani de cand sunt aici. Singurul avantaj pe care il aveam era ca primeam mancare gratis, avea ea acel gust de fier cu nisip, dar macar era mancare. Dupa ce plecasem a tebuit sa fur pentru a avea ce manca, dar imi placea viata de vagabond, avea farmecul ei. Imi placea sa dorm sub cerul senin, sa calatoresc, sa ascult povestile batranilor care cerseau bani pe strada. Dar asta nu a durat mult, la saptesprezece ani m-am alaturat unui grup care planuisera sa il jefuiasc pe unul dintre cei mai bogati oameni din Londra, dar nu am reusit, toti fugisera si ma-au lasat pe mine in urma, aceea a fost ziua in care am murit. Dar in loc de sfarsit acesta a fost un nou inceput. Regretasem prea mult faptul ca viata mea se terminase char cand eram in floarea varstei. Drept urmare am fost blestemat sa cutreier aceasta lume sub forma unei fantome, un suflet care ar da orice sa mai apartina inca o data unui corp.
Am tot hoinarit prin lume, invatand multe lucruri, aveam tot timpul, dar singurul lucru pe care il puteam face era sa ascult si sa privesc trecerea anilor.
Intr-o zi, cand stateam si priveam in gol spre strazile populate de oameni care isi vedeau de vietile lor, avuse loc un acident de masina in care un baiat blond, de cam aceeasi varsta pe care o am de trei secole, a fost lovit de o masina pe trecerea de pietoni. Nu stiam de ce, dar eram intr-un fel atras de el. L-am insotit pana la spital, nu prea mai avea sanse, il tineau in viata doar aparatele. Parinti lui plangeau la marginea patului, un barbat saten, inalt si o femeie cu parul blond cu un corp de invidiat si care era foarte frumoasa. Nici ei nu mai credeau ca va trai. Era pentru prima data cand regretam faptul ca murise o persoana pe care nu am mai intalnit-o niciodata. El parea sa aiba tot ceea ce eu nu am avut; bani, o familie.
Trecusera cateva minte, iar aparatul care indica bataile inimi sale se oprise din bipuit si incepu sa scoata un singur sunet continu. Toata lumea era agitata, se pare ca aici se sfarseste totul. Inca nu stiu de ce am venit. Cand eram pe punctul de a pleca se intamplase ceva ciudat. Auzeam din nou acel bipuit dar nu vedeam nimic, ma dureau toate, ceea ce era ciudat deoarece sunt un spirit, am deschis ochii in fata mea erau parinti baiatului care inca mai plangeau dar pe fetele lor erau afisate niste zambete. M-am mai uitat putin prin jur si am observat ca nu erau ei singurele persoane care se holbau la mine. Cand m-am uitat in spre ecranul aparatului care indica pulsul aproape ca intrasem in stare de soc, acolo era reflectata imaginea baiatului lovit de masina, oare sa fie posibil asa ceva, am primit o "a doua sansa"?
-Edward, Edward, fiule ma auzi? fiule? ma strigau parinti "mei" de ceva vreme, dar am reactionat cu inarziere fiind prea preocupat de reflectia din ecranul aparatului.
-Voi sunteti parinti mei? am raspuns eu mai mult soptind.
-Sigur ca da! Nu iti amintesi? ma intrebase femeia sperata.
-Nu prea, ce era sa raspund?
Atuci a urmat o scena in care cei doi au inceput sa strige la doctor si la asistente incontinu de ce nu imi amintesc nimic si alte de astea, poate pentru ca nu sunt fiiul lor.
Nu durase mai mult de cinci minute de cand incepuse sa se certe si am adormit, nu era de mirare avand in vedere faptul ca corpul meu tocmai fusese lovit de o masina.
Cat timp dormeam am avut un vis foarte ciudat: Eram in intuneric singur iar deodata in fata mea apare un ceas de buzunar din aur, asta ce mai inseamna? Nu am dormit prea mult deoarece ma trezisera susotelile noilr mei parinti. Se pare ca voi fi externat in curand.
A trecut deja o saptamana de cand am fost externat. In acest timp Luanda si Gabriel, am aflat ca asa se numesc parinti mei, au tot incercat sa imi readuca memoria pe care nu am avuto, aratandu-mi diverse poze si povestindumi o multime de lucruri, mi-au spus ca am si o menajera, care lucreaza doar 4 ore pe zi, dar e in concedi medical, ca ma numesc Edward Remington, ca imi place sa cant la chitara, ca sunt bun la basketball, ca nu am avut nici o prietena si altele.
M-au intrebat daca vreau sa merg la liceu, probabil ma voi simti ca in prima zi de scoala, dar am acceptat, vreau sa profit cat mai mult de aceasta noua viata, sa interactionez cu oameni, sa simt ca sunt viu.
Edward- http://1.1.1.2/bmi/i644.photobucket.com/...merald.jpg
Lucky- http://1.1.1.3/bmi/static.zerochan.net/f...878867.jpg -ea va aparea in urmatorul capitol
[center]Tic Tac
Cap I: A doua sansa[/center]
Toata aceasta poveste a inceput in urma cu vreo trei sute de ani. Eram satul de propria mea viata. Parinti m-au abandonat cand aveam sase ani pentru ca nu aveau destui bani. Dupa aceea am crescut intr-un orfelinat pana la varsta de doisprezece ani, atunci am fugit, eram mereu batut de baieti mai mari in plus era mai rau de cat la inchisoare, nu regret ca am plecat. S-a intamplat ca un copil sa fie adoptat in urma cu trei ani, iar dupa o saptamana l-au adus inapoi, aceea fusese singura adoptie de care am auzit in sase ani de cand sunt aici. Singurul avantaj pe care il aveam era ca primeam mancare gratis, avea ea acel gust de fier cu nisip, dar macar era mancare. Dupa ce plecasem a tebuit sa fur pentru a avea ce manca, dar imi placea viata de vagabond, avea farmecul ei. Imi placea sa dorm sub cerul senin, sa calatoresc, sa ascult povestile batranilor care cerseau bani pe strada. Dar asta nu a durat mult, la saptesprezece ani m-am alaturat unui grup care planuisera sa il jefuiasc pe unul dintre cei mai bogati oameni din Londra, dar nu am reusit, toti fugisera si ma-au lasat pe mine in urma, aceea a fost ziua in care am murit. Dar in loc de sfarsit acesta a fost un nou inceput. Regretasem prea mult faptul ca viata mea se terminase char cand eram in floarea varstei. Drept urmare am fost blestemat sa cutreier aceasta lume sub forma unei fantome, un suflet care ar da orice sa mai apartina inca o data unui corp.
Am tot hoinarit prin lume, invatand multe lucruri, aveam tot timpul, dar singurul lucru pe care il puteam face era sa ascult si sa privesc trecerea anilor.
Intr-o zi, cand stateam si priveam in gol spre strazile populate de oameni care isi vedeau de vietile lor, avuse loc un acident de masina in care un baiat blond, de cam aceeasi varsta pe care o am de trei secole, a fost lovit de o masina pe trecerea de pietoni. Nu stiam de ce, dar eram intr-un fel atras de el. L-am insotit pana la spital, nu prea mai avea sanse, il tineau in viata doar aparatele. Parinti lui plangeau la marginea patului, un barbat saten, inalt si o femeie cu parul blond cu un corp de invidiat si care era foarte frumoasa. Nici ei nu mai credeau ca va trai. Era pentru prima data cand regretam faptul ca murise o persoana pe care nu am mai intalnit-o niciodata. El parea sa aiba tot ceea ce eu nu am avut; bani, o familie.
Trecusera cateva minte, iar aparatul care indica bataile inimi sale se oprise din bipuit si incepu sa scoata un singur sunet continu. Toata lumea era agitata, se pare ca aici se sfarseste totul. Inca nu stiu de ce am venit. Cand eram pe punctul de a pleca se intamplase ceva ciudat. Auzeam din nou acel bipuit dar nu vedeam nimic, ma dureau toate, ceea ce era ciudat deoarece sunt un spirit, am deschis ochii in fata mea erau parinti baiatului care inca mai plangeau dar pe fetele lor erau afisate niste zambete. M-am mai uitat putin prin jur si am observat ca nu erau ei singurele persoane care se holbau la mine. Cand m-am uitat in spre ecranul aparatului care indica pulsul aproape ca intrasem in stare de soc, acolo era reflectata imaginea baiatului lovit de masina, oare sa fie posibil asa ceva, am primit o "a doua sansa"?
-Edward, Edward, fiule ma auzi? fiule? ma strigau parinti "mei" de ceva vreme, dar am reactionat cu inarziere fiind prea preocupat de reflectia din ecranul aparatului.
-Voi sunteti parinti mei? am raspuns eu mai mult soptind.
-Sigur ca da! Nu iti amintesi? ma intrebase femeia sperata.
-Nu prea, ce era sa raspund?
Atuci a urmat o scena in care cei doi au inceput sa strige la doctor si la asistente incontinu de ce nu imi amintesc nimic si alte de astea, poate pentru ca nu sunt fiiul lor.
Nu durase mai mult de cinci minute de cand incepuse sa se certe si am adormit, nu era de mirare avand in vedere faptul ca corpul meu tocmai fusese lovit de o masina.
Cat timp dormeam am avut un vis foarte ciudat: Eram in intuneric singur iar deodata in fata mea apare un ceas de buzunar din aur, asta ce mai inseamna? Nu am dormit prea mult deoarece ma trezisera susotelile noilr mei parinti. Se pare ca voi fi externat in curand.
A trecut deja o saptamana de cand am fost externat. In acest timp Luanda si Gabriel, am aflat ca asa se numesc parinti mei, au tot incercat sa imi readuca memoria pe care nu am avuto, aratandu-mi diverse poze si povestindumi o multime de lucruri, mi-au spus ca am si o menajera, care lucreaza doar 4 ore pe zi, dar e in concedi medical, ca ma numesc Edward Remington, ca imi place sa cant la chitara, ca sunt bun la basketball, ca nu am avut nici o prietena si altele.
M-au intrebat daca vreau sa merg la liceu, probabil ma voi simti ca in prima zi de scoala, dar am acceptat, vreau sa profit cat mai mult de aceasta noua viata, sa interactionez cu oameni, sa simt ca sunt viu.
Edward- http://1.1.1.2/bmi/i644.photobucket.com/...merald.jpg
Lucky- http://1.1.1.3/bmi/static.zerochan.net/f...878867.jpg -ea va aparea in urmatorul capitol
I hope the road you'ar beginning to paint little by little ... will become full of beautiful COLORS