Zaruri

[Abbeh.]

Oh, vă mulţumim pentru numeroasele comentarii. -.-


[center]Capitolul patru[/center]

Vin anumite momente în viaţă în care nu-ţi mai doreşti nimic. Nici să plouă, nici să ningă, nici să bată vântul, nici să fie soare sau furtună. Este momentul acela neplăcut în care nu-ţi mai pasă de nimeni şi nimic, acel moment în care îţi pare că lumea întreagă se evaporă, dispare, iar tu rămâi pierdut într-un infinit gol, un gol total, negru, în care plângi şi te complaci într-o singurătate ucigătoare.

Îl iubesc. Ştiu asta, deoarece sentimentul pe care-l simt când mă gândesc la el, când îl privesc şi când îi vorbesc este diferit de oricare alt sentiment pe care l-am simţit până acum pentru cineva. Am avut mereu impresia că el este diferit, am avut mereu sentimentul că îl cunosc, dar a venit şi momentul în care viaţa mi-a dovedit că e la fel ca restul. Asta a făcut ? În fond, cu ce-a greşit ? Nici nu suntem împreună, pentru ce oare m-am supărat atât de tare ? E orgoliu ? Orgoliu în sens că vreau să ştiu că acesta e al meu şi numai al meu, că-l îmbrăţişez eu şi numai eu şi că-mi aparţine şi îi aparţin ? Poate. E dezamăgire ? Dezamăgire în sensul că eu credeam că el mă iubeşte pe mine şi, de fapt, el nu o face ? Sigur, asta este. Sunt dezamăgită de mine şi de propria-mi naivitate ce duce către prostie. Ce-mi imaginez eu oare ? Că tot ce zboară se mănâncă ? Te rog, Sonia, trezeşte-te şi maturizează-te ! Sub zâmbetul acela pe care-l arăt mereu, tuturor, se ascund şi multe dezamăgiri şi alte cele, dar aceea ar fii deja o altă poveste la care nu am acum chef să mă gândesc.
Am fugit ca o nebună din sala în care se ţine balul ; pentru ce oare, nu ştiu. Simplul fapt că târfa aia roşcată se purta drăgăstos cu el, iar el accepta asta şi-o îmbrăţişa mă durea până în adâncul sufletului, îmi înţepa inima şi-o făcea să bată neregulat ; îmi simţeam obrajii calzi şi ochii umezi. Am privit cerul şi-am dat voie lacrimilor să-mi păteze faţa : mă dădusem cu rimel, dar nu-mi păsa de faptul că avea să se întindă ; roşcata era oricum mai frumoasă ca mine. Acum urmau, evident, momentele acelea în care o pot privi şi pe muma pădurii şi are să mi se pară mai frumoasă decât mine. Părerea pe care o aveam despre tipa aceea era, în mod normal, una teribil de proastă şi aş fii jignit-o în ultimul hal dacă ultimul gram de bun simţ nu mă ţinea pe loc. Am auzit la un moment dat un zgomot de paşi. Speram să nu fie el. Oh, pe cine mint eu aici ? Îmi doresc mult de tot să fie el !
- ÃŽmi pare rau, mi-a spus c-un glas ÅŸoptit, tremurat.
Mă durea replica lui. Nu-i părea rău, ştiam că nu-i pare, simţeam asta ! Dar eram sigură ? Sigur că nu, sunt om, mă pot înşela.
- Ba nu-ţi pare, i-am spus lăsând lacrimile să-mi curgă şiroaie pe obraji şi întorcându-mă să plec.
M-a prins în braţe, iar eu i-am spus să mă lase să plec, dar n-a făcut-o. Am stat aşa o vreme; nu pot spune exact cât. Zece minute, douăzeci, o oră, două n-am idee. Începuse ploaia, iar umerii mei goi începuseră să se răcească, iar părul lung şi ud nu făcea decât să-mi ţină de frig. Gabriel m-a cuprins şi mai tare în braţe.
- Sonia, ce e cu noi ? m-a întrebat la un moment dat.
- Nu există noi, Gabi, am şoptit sfârşită de plâns după câteva minute.
- Crezi c-ar trebui să ... ştii tu, luăm o pauză ?
Nu înţelegeam la ce se referea şi mi-am împins trupul rece şi ud de lângă al lui, rupând brusc îmbrăţişarea.
- La ce te referi ?
- Păi, ştii tu, să nu ne mai vedem o perioadă ...
Dacă aveam impresia că durerea sufletească pe care o simţisem până atunci era trecută la superlativ, mă înşelasem cu desăvârşire. Acum îmi cerea să nu ne mai vedem deloc şi era doar vina mea ! Vina mea şi a minţii mele bolnave, a posesivitaţii şi geloziei mele stupie ; a prostiei mele. Începusem să plâng, lăsând lacrimile să curgă, dar înăbuşindu-mi suspinele. Ploua. El nu vedea că plâng. Lasă, mai bine aşa.
- Dacă aşa crezi tu că e cel mai bine, aşa am să fac, am spus repede, încercând să nu las suspinele să iasă la suprafaţă, dar fără prea mare succes.
- Sonia ..., a spus încet.
Dar n-am auzit ce-a spus apoi. Am fugit acasă, prin ploaie, oprindu-mă doar să-mi dau pantofii jos, să-i iau în mână şi să fug mai departe. Tot ce ştiam era că mi-e frig, că mă doare şi că vreau să mor.