25-12-2011, 01:46 PM
Tata doar odata m-a zgaltait. Si avea o fata nervoasa, ca un cal turbat, aveam o fata constipata si simteam ca o sa imi iau o palma de nu o sa ma vad. Mi-a fost frica. Inca pot simti acele batai ale inimii. Dar doar s-a crizat si a plecat... Insa mama dadea doar cand era nevoie. Odata stiu ca mi-a dat una pentru ca am tipat la ea, am plans si am plans, dar ea a venit sa-si ceara scuze si sa ma aline cu imbratisarea ei.
Tata, inainte sa ma nasc eu, o batea pe mama si lucrurul pe care il stia: bautura. Dupa ce m-am nascut eu a fost ca o pace. Doar se certau si de fiecare data ma bagam intre ei ca sa inceteze. Eu eram ca o raza. Tata ma iubeste nespus de mult si l-am iertat pentru agresarea verbala. :] Mi-a zis ca sunt o curva, un cacat cu ochi, o parasuta la fel ca mama si cam tot ceea ce a vrut. Plangeam in liniste si imi doream sa moara. Dar am cautat in mine puterea de a ierta si dupa trei ani... am reusit (sa zicem ca timp de un an tot am avut incercarea de a ma apropia de el...). Tata acum este lucrul sfant pentru care ma rog sa ajunga in Rai si il iubesc nespus. Incerc sa nu imi aduc aminte cum stateam pe pat si incercam sa invat si ei tranteau usile, se certau, spargeau lucrurile, fratele meu se lua de tata ca e un alcoolic si tot asa. Iar eu plangeam si ii rugam sa inceteze. Fara rost. Incerc sa nu imi mai aduc aminte. Stiti de ce? Pentru ca Dumnezeu poate ierta si ne-a inzestrat si pe noi cu aceasta putere. De ce nu iertam? Eu nu regret ca l-am iertat. Ba chiar mi-a zis ca stie ca eu il iubesc (desi mi-a fost frica sa ii zic asta -odata il strangeam in brate si incercam sa ma bucur de moment ca sa nu sufer ca la moartea lui mama pentru ca simteam ca puteam sa ma bucur mai mult de timpul petrecut impreuna si el atunci cand s-a pilit a inceput sa zica ca sunt profitoare si ca nu-stiu-cum, m-a durut si am inceput sa plang; fire sensibila...) si ca si el ma iubeste, dar e barbat, si nu trebuie sa ma lase ca sa ma obisnuiesc sa ii arat iubirea asa, in exces. Nu stiti cat de fericita am fost ca mi-a zis ca stiu ca il iubesc. :] Acum imi place sa stau noaptea cu capul pe pieptul lui si sa ii accept mangaierile pe cap, ma calmeaza. De aceea eu zic ca trebuie sa si iertam din cand in cand. Si da, inainte mi-a fost scarba de atingerile lui si avea ceva, un fel de paranoicitate; i se parea ca toata lumea il sfideaza din priviri si se lua de tine si incepea sa spurce la gura si sa te bombane cam o ora doar pentru ca te-ai uitat la el cu "ura" sau cu "inferioitate".
Violentele in familia te creeaza pe tine. Eu am avut perioada mea cand ma inchideam in mine si uram, acel sentiment de ura mancandu-mi sufletul. Unii oameni ar trebui sa isi vada copii ca pe un lucru dat de Dumnezeu de care sa ne bucuram. Dar si atunci cand il dam la orfelinat si il uitam acolo este un pacat, cum este si violenta. Unii parinti chiar exagereaza si stiti cum este: Un cuvant doare mai tare decat un pumn. Si asta e adevarat. Violenta verbala sau violenta corporala mie mi se pare O MARE PROSTIE! Nu ai niciun drept sa dai in copilul tau daca nu face nimic. Da, poti sa dai in el ca sa nu devina un rasfatat, unii chiar o merita, dar daca sta cuminte in coltul lui de camera si tu vii dupa ce ai baut doua pahare de coniac si incepi sa-l faci zdrenturos si ii mai si lipesti o palma ti se pare normal? Adica, niciun sentiment de regret... nimic? Atat de...? Ce naiba e asta pana la urma?! Eu spun ca anturajul in care cresti te face omul care esti.
Tata, inainte sa ma nasc eu, o batea pe mama si lucrurul pe care il stia: bautura. Dupa ce m-am nascut eu a fost ca o pace. Doar se certau si de fiecare data ma bagam intre ei ca sa inceteze. Eu eram ca o raza. Tata ma iubeste nespus de mult si l-am iertat pentru agresarea verbala. :] Mi-a zis ca sunt o curva, un cacat cu ochi, o parasuta la fel ca mama si cam tot ceea ce a vrut. Plangeam in liniste si imi doream sa moara. Dar am cautat in mine puterea de a ierta si dupa trei ani... am reusit (sa zicem ca timp de un an tot am avut incercarea de a ma apropia de el...). Tata acum este lucrul sfant pentru care ma rog sa ajunga in Rai si il iubesc nespus. Incerc sa nu imi aduc aminte cum stateam pe pat si incercam sa invat si ei tranteau usile, se certau, spargeau lucrurile, fratele meu se lua de tata ca e un alcoolic si tot asa. Iar eu plangeam si ii rugam sa inceteze. Fara rost. Incerc sa nu imi mai aduc aminte. Stiti de ce? Pentru ca Dumnezeu poate ierta si ne-a inzestrat si pe noi cu aceasta putere. De ce nu iertam? Eu nu regret ca l-am iertat. Ba chiar mi-a zis ca stie ca eu il iubesc (desi mi-a fost frica sa ii zic asta -odata il strangeam in brate si incercam sa ma bucur de moment ca sa nu sufer ca la moartea lui mama pentru ca simteam ca puteam sa ma bucur mai mult de timpul petrecut impreuna si el atunci cand s-a pilit a inceput sa zica ca sunt profitoare si ca nu-stiu-cum, m-a durut si am inceput sa plang; fire sensibila...) si ca si el ma iubeste, dar e barbat, si nu trebuie sa ma lase ca sa ma obisnuiesc sa ii arat iubirea asa, in exces. Nu stiti cat de fericita am fost ca mi-a zis ca stiu ca il iubesc. :] Acum imi place sa stau noaptea cu capul pe pieptul lui si sa ii accept mangaierile pe cap, ma calmeaza. De aceea eu zic ca trebuie sa si iertam din cand in cand. Si da, inainte mi-a fost scarba de atingerile lui si avea ceva, un fel de paranoicitate; i se parea ca toata lumea il sfideaza din priviri si se lua de tine si incepea sa spurce la gura si sa te bombane cam o ora doar pentru ca te-ai uitat la el cu "ura" sau cu "inferioitate".
Violentele in familia te creeaza pe tine. Eu am avut perioada mea cand ma inchideam in mine si uram, acel sentiment de ura mancandu-mi sufletul. Unii oameni ar trebui sa isi vada copii ca pe un lucru dat de Dumnezeu de care sa ne bucuram. Dar si atunci cand il dam la orfelinat si il uitam acolo este un pacat, cum este si violenta. Unii parinti chiar exagereaza si stiti cum este: Un cuvant doare mai tare decat un pumn. Si asta e adevarat. Violenta verbala sau violenta corporala mie mi se pare O MARE PROSTIE! Nu ai niciun drept sa dai in copilul tau daca nu face nimic. Da, poti sa dai in el ca sa nu devina un rasfatat, unii chiar o merita, dar daca sta cuminte in coltul lui de camera si tu vii dupa ce ai baut doua pahare de coniac si incepi sa-l faci zdrenturos si ii mai si lipesti o palma ti se pare normal? Adica, niciun sentiment de regret... nimic? Atat de...? Ce naiba e asta pana la urma?! Eu spun ca anturajul in care cresti te face omul care esti.
"Forgive you? Why? It's not like I'm mad or anything. You were the one who got angry; just like you said, I was being too nosy. I've always been like that, not knowing my boundaries. I'm the type who'll water a plant til it drowns."
- Yokozawa Takafumi no Baai, vol. 2