13-12-2011, 06:59 PM
Zilele astea am terminat de citit două cărți, și anume: Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde și Femeia nisipurilor de Kobo Abe.
Cred că subiectul primului roman este cunoscut tuturor așa că nu îmi voi mai bate capul cu asta. Cum sunt, în general, înnebunită după cărțile autorilor britanici, e normal că și Portretul lui Dorian Gray mi-a plăcut foarte mult. Cu toate că e un personaj naiv și ușor influențabil, e plăcut de cei din jur, fiindcă aceștia nu reușesc să-i citească caracterul în totalitate. L-am compătimit pe bietul Basil, fiindcă părea personajul cu cea mai multă conștiință din întreg romanul; îmi pare rău că a ajuns să sfârșească așa tragic și să se aleagă cu cadavrul dizolvat în acizi. Henry nu înceta să mă uimească. Îmi plăcea enorm de mult de el, cu toate că avea niște teorii total deplasate; teoriile lui deplasate erau întărite cu argumente bine-gândite, așa că fără un argument la fel de bun nu i se putea demonstra că greșește. Mi s-a părut ciudat să-l văd temându-se, totuși. Atunci, la vilă, după ce James fusese omorât accidental iar el plecase înăuntru cu Dorian și îl întrebase care e secretul lui, de ce arată la fel ca atunci când s-au cunoscut... Mărețul Lord Henry se temea de bătrânețe.
Excelentă carte. O lectură ușoară și o recomand oricui vrea să-și petreacă după-amiaza într-un mod plăcut.
Cartea lui Abe, pe de altă parte, e o lectură puțintel mai grea și nu e genul de carte care să poată fi citită în orice împrejurare/ orice stare. Dacă vrei ceva care să te pună pe gânduri, dacă ai chef de meditat, atunci Femeia nisipurilor e o opțiune.
Personajul principal, un colecționar de insecte, ajunge să fie prizonier într-un sat sărac unde furia nisipurilor mișcătoare amenință pe toată lumea. Este găzduit de o localnică și, practic, forțat de ceilalți să muncească pentru a ajuta la curățarea nisipului. Încearcă de nenumărate ori să evadeze, de fiecare dată fără rezultat, iar atunci când ii se oferă șansa să fugă îi face cu mâna în timp ce trece pe lângă el.
Acest portret al adaptării la absurd are rolul de a-i îndemna pe oameni să-și pună întrebări în legătură cu lumea în care trăiesc, lume care la prima vedere pare acceptabilă, apoi te zguduie din toate părțile.
Azi, la școală, fiindcă mă plictiseam în ore, m-am apucat să citesc Rashomon a lui Ryunosuke Akutagawa, care e de fapt o colecție de 6 povestioare care conțin elemente ale culturii și credințelor japoneze. E fascinantă so far.
Cred că subiectul primului roman este cunoscut tuturor așa că nu îmi voi mai bate capul cu asta. Cum sunt, în general, înnebunită după cărțile autorilor britanici, e normal că și Portretul lui Dorian Gray mi-a plăcut foarte mult. Cu toate că e un personaj naiv și ușor influențabil, e plăcut de cei din jur, fiindcă aceștia nu reușesc să-i citească caracterul în totalitate. L-am compătimit pe bietul Basil, fiindcă părea personajul cu cea mai multă conștiință din întreg romanul; îmi pare rău că a ajuns să sfârșească așa tragic și să se aleagă cu cadavrul dizolvat în acizi. Henry nu înceta să mă uimească. Îmi plăcea enorm de mult de el, cu toate că avea niște teorii total deplasate; teoriile lui deplasate erau întărite cu argumente bine-gândite, așa că fără un argument la fel de bun nu i se putea demonstra că greșește. Mi s-a părut ciudat să-l văd temându-se, totuși. Atunci, la vilă, după ce James fusese omorât accidental iar el plecase înăuntru cu Dorian și îl întrebase care e secretul lui, de ce arată la fel ca atunci când s-au cunoscut... Mărețul Lord Henry se temea de bătrânețe.
Excelentă carte. O lectură ușoară și o recomand oricui vrea să-și petreacă după-amiaza într-un mod plăcut.
Cartea lui Abe, pe de altă parte, e o lectură puțintel mai grea și nu e genul de carte care să poată fi citită în orice împrejurare/ orice stare. Dacă vrei ceva care să te pună pe gânduri, dacă ai chef de meditat, atunci Femeia nisipurilor e o opțiune.
Personajul principal, un colecționar de insecte, ajunge să fie prizonier într-un sat sărac unde furia nisipurilor mișcătoare amenință pe toată lumea. Este găzduit de o localnică și, practic, forțat de ceilalți să muncească pentru a ajuta la curățarea nisipului. Încearcă de nenumărate ori să evadeze, de fiecare dată fără rezultat, iar atunci când ii se oferă șansa să fugă îi face cu mâna în timp ce trece pe lângă el.
Acest portret al adaptării la absurd are rolul de a-i îndemna pe oameni să-și pună întrebări în legătură cu lumea în care trăiesc, lume care la prima vedere pare acceptabilă, apoi te zguduie din toate părțile.
Azi, la școală, fiindcă mă plictiseam în ore, m-am apucat să citesc Rashomon a lui Ryunosuke Akutagawa, care e de fapt o colecție de 6 povestioare care conțin elemente ale culturii și credințelor japoneze. E fascinantă so far.