01-12-2011, 08:26 PM
stiu ca e slab, dar cum mai avea nevoie doar de cateva randuri ca sa aiba o lungime acceptabila am zis ca le scriu cum or fi...
Nimic nu mai are rost cand ajungi sa fi strain de tot ce te inconjuara si mai ales strain de acea persoana de care te-ai atasat prostesc de
repede si de mult, fara sa gandesti… fara sa stii ca necunoasterea poate naste atata suferinta…
Oliver pov.
Imi privesc reflexia palida in oglinda din holul apartamentului. Parul vizibil aranjat si totusi jalnic de deranjat imi da un aer obosit. Cearcanele de nesomn par sa-mi deschida capruiul si asa lipsit de viata.
Imi dau cu o mana prin par renunatand la a incerca macar sa arat ca m-am straduit vreun pic. Oricum nimeni nu se va astepta sa fiu acolo, oricum ma indoiesc ca voi reusi macar sa-mi prefac cateva lacrimi, lacrimi de altfel care i-ar fi adresate si unei persoane straine mie aflate intr-un cavou.
Cobor incet, cu teama ca ma voi impiedica, scarile blocului.Imping usa cu o forta bruta ca mai apoi sa o las sa se inchida singura in urma mea. Intru in masina tatalui meu si fara sa ne zicem nimic pornim la drum.
Minute in sir bantuie o liniste aparoape dezolanta, dandu-mi o stare de nervozitate ciudata intreaga situatie.
-Ea stie? Vocea obosita a tatalui meu sparge tacerea, lasandu-mi un sentiment ciudat, poate, de vinovatie. Nu, nu i-am spus, desi, poate as fi vrut sa fie aici…
-Nu aveam nici un motiv sa-i spun. Pana la urma e doar o obligatie si nu inseamna nimic mai mult pentru mine. Ii spun pe un ton ce se voia rece, dar fiind mai mult indurerat. Ada, as fi vrut sa stii, sa fi aici.
Tatal meu imi zambeste trist, parca citind prin mine, ca de obicei, stie totul, intelege totul, fara ca eu sa ma deschid fata de el. Dar ea nu a fost la fel, desi as mintii sa spun ca nu o inteleg, pana la urma am fost doar un obiect pentru ea, un surplus pe care in lipsa de alte variante a trebuit sa-l accepte. Desi stiu ca uneori a incercat sa fie macar langa mine, chiar daca rolul de mama nu a prins-o niciodata, pur si simplu nu era ea…
Sunt singurul care inca mai sta in cimitir, privesc mormantu impodobit cu zeci de flori. Nu-mi vine sa plang, nu stiu daca simt ceva sau inca nu pot sa realizez toata situatia. Imi simt picioarele obosite asa ca ma asez pe jos in fata mormantului, imi bag mana in buzunar cautand pachetul de tigari dar cand ating cu degetele cartonul de la pachet ma razgandesc, parca nu mi-e pofta…
Clipesc de cateva ori simtindu-mi ochii obositi ca dupa multe ore petrecute citind. Imi misc capul in stanga si in dreapta parca uitandu-ma dupa ceva anume, abia devenind constient de spatiul unde ma aflu, confuz dintr-o data. Nu vad pe nimeni, doar acelas peisaj tipic cimitirelor care ma lasa rece.
Privesc spre cer ca mai apoi sa imi invart din nou privirea in jurul meu. De data asta ochii mei se intalnesc cu alti, extrem de cunoscuti. Tresar si ma ridic in picioare, privind-o in continuare cu un interes ciudat, parca gasind ceva diferit la o persoana pe care o cunosti de mult timp. Vantul de toamna ii loveste obrazul rosu in timp ce-si tine mainile incolacite incercand probabil sa se mai incalzeasca.
Face pasi mici, nesiguri, pana ajunge la o distanta mica de mine. Vreau sa-mi intind mainile, sa o trag mai aroape, sa o strang in brate lasand-o sa se piarda in caldura trupului meu.
Totusi, mainile mele continua sa stea suspendate pe langa trup, de parca au uitat cum sa se miste.
Ada ma priveste mai apoi privind mormantul cu o privire trista, pierduta, pe care nu am mai vazut-o pana acuma la ea.
-De unde ai stiut? O intreb pe un ton prea rece, chinuit, de parca prezenta ei mi-ar displacea, de parca mi-ar face rau…
-Tatal tau… Imi raspunde simplu.
Oftez, plictisit sau incercand sa ascund cu disperare ca sufletul meu se prabuseste.
-Imi pare rau. Vocea ei ma loveste cu putere. O privesc pierdut ca sa vad ca mai are putin si plange.
-Stai linistita… zic incet, prea incet, poate nici nu m-a auzit…
-Cum poti sa stai asa de pasiv, linistit, calm… e totusi mama ta. De data asta tonalitatea ei e irtata, razvratita, de parca incerca sa apere o persoana moarta.
-Nu e. Offf… e doar mama mea vitrega, tatal meu m-a avut dintr-o casatorie anterioara, am fost doar povara pe care a trebuit sa o accepte ca sa-l aiba pe tatal meu. Si in final au descoperit ca nu sunt fericiti impreuna…
-Si mama ta reala? Ma intreaba pe un ton mai calm, dintr-o data curios, desi ii vad ochii pe punctul de a lacrima.
-Nu am cunoscut-o… Ii raspund rece, nu e un subiect in care voiam sa intru, mai ales nu acum. Ultimul lucru pe care vreau sa-l simta ea pentru mine e mila.
Nu mai zice nimic. Se apleaca si pune pe mormant o floare ce pana acuma nu am observant ca o tine in mana.
Ada pov.
Ma opresc din vorbit realizand cu stupoare ca stau langa un strain, parca nimic nu ne mai leaga pentru o secunda sau mai mult. E doar el, o persoana cu un trecut strain mie, cu sentimente ce nu le stiu. Si eu, lipindu-ma disperata de tot ceea ce e el, fara sa-l cunosc de fapt…
Am simtit in fiecare clipa din ultimele luni ca ceva se schimbase in mine, am devenit o alta persoana, sau e doar o iluzie, o faza…
E atat de prostesc sa ajungi sa nu te mai intelegi pe tine insati, si tot odata atat de dureros, caci gesturile mi-au devenit negandite, cuvintele pripite. Si mi-e teama sa nu ranesc. Atata constinta, ma intreb cand am devenit oare atat de impresionata de ceea ce se intampla in jurul meu, cand a inceput sa-mi pese?
Asez floarea pe mormantul rece, neatenta. Ma ridic in picioare incet, parca mi-ar fi groaza de ceea ce urmeaza sa se intample, mi-e frica de orice cuvant mi-ar putea adresa satenul…
Un “mersi†soptit ma face sa tresar. Nu-l privesc si nu-i raspund, nu are rost, as fi preferat sa-mi spuna ca voia cu adevarat sa fiu aici, nu doar o multumire obligata.
Capitolul 20
Nimic nu mai are rost cand ajungi sa fi strain de tot ce te inconjuara si mai ales strain de acea persoana de care te-ai atasat prostesc de
repede si de mult, fara sa gandesti… fara sa stii ca necunoasterea poate naste atata suferinta…
Oliver pov.
Imi privesc reflexia palida in oglinda din holul apartamentului. Parul vizibil aranjat si totusi jalnic de deranjat imi da un aer obosit. Cearcanele de nesomn par sa-mi deschida capruiul si asa lipsit de viata.
Imi dau cu o mana prin par renunatand la a incerca macar sa arat ca m-am straduit vreun pic. Oricum nimeni nu se va astepta sa fiu acolo, oricum ma indoiesc ca voi reusi macar sa-mi prefac cateva lacrimi, lacrimi de altfel care i-ar fi adresate si unei persoane straine mie aflate intr-un cavou.
Cobor incet, cu teama ca ma voi impiedica, scarile blocului.Imping usa cu o forta bruta ca mai apoi sa o las sa se inchida singura in urma mea. Intru in masina tatalui meu si fara sa ne zicem nimic pornim la drum.
Minute in sir bantuie o liniste aparoape dezolanta, dandu-mi o stare de nervozitate ciudata intreaga situatie.
-Ea stie? Vocea obosita a tatalui meu sparge tacerea, lasandu-mi un sentiment ciudat, poate, de vinovatie. Nu, nu i-am spus, desi, poate as fi vrut sa fie aici…
-Nu aveam nici un motiv sa-i spun. Pana la urma e doar o obligatie si nu inseamna nimic mai mult pentru mine. Ii spun pe un ton ce se voia rece, dar fiind mai mult indurerat. Ada, as fi vrut sa stii, sa fi aici.
Tatal meu imi zambeste trist, parca citind prin mine, ca de obicei, stie totul, intelege totul, fara ca eu sa ma deschid fata de el. Dar ea nu a fost la fel, desi as mintii sa spun ca nu o inteleg, pana la urma am fost doar un obiect pentru ea, un surplus pe care in lipsa de alte variante a trebuit sa-l accepte. Desi stiu ca uneori a incercat sa fie macar langa mine, chiar daca rolul de mama nu a prins-o niciodata, pur si simplu nu era ea…
***
Sunt singurul care inca mai sta in cimitir, privesc mormantu impodobit cu zeci de flori. Nu-mi vine sa plang, nu stiu daca simt ceva sau inca nu pot sa realizez toata situatia. Imi simt picioarele obosite asa ca ma asez pe jos in fata mormantului, imi bag mana in buzunar cautand pachetul de tigari dar cand ating cu degetele cartonul de la pachet ma razgandesc, parca nu mi-e pofta…
Clipesc de cateva ori simtindu-mi ochii obositi ca dupa multe ore petrecute citind. Imi misc capul in stanga si in dreapta parca uitandu-ma dupa ceva anume, abia devenind constient de spatiul unde ma aflu, confuz dintr-o data. Nu vad pe nimeni, doar acelas peisaj tipic cimitirelor care ma lasa rece.
Privesc spre cer ca mai apoi sa imi invart din nou privirea in jurul meu. De data asta ochii mei se intalnesc cu alti, extrem de cunoscuti. Tresar si ma ridic in picioare, privind-o in continuare cu un interes ciudat, parca gasind ceva diferit la o persoana pe care o cunosti de mult timp. Vantul de toamna ii loveste obrazul rosu in timp ce-si tine mainile incolacite incercand probabil sa se mai incalzeasca.
Face pasi mici, nesiguri, pana ajunge la o distanta mica de mine. Vreau sa-mi intind mainile, sa o trag mai aroape, sa o strang in brate lasand-o sa se piarda in caldura trupului meu.
Totusi, mainile mele continua sa stea suspendate pe langa trup, de parca au uitat cum sa se miste.
Ada ma priveste mai apoi privind mormantul cu o privire trista, pierduta, pe care nu am mai vazut-o pana acuma la ea.
-De unde ai stiut? O intreb pe un ton prea rece, chinuit, de parca prezenta ei mi-ar displacea, de parca mi-ar face rau…
-Tatal tau… Imi raspunde simplu.
Oftez, plictisit sau incercand sa ascund cu disperare ca sufletul meu se prabuseste.
-Imi pare rau. Vocea ei ma loveste cu putere. O privesc pierdut ca sa vad ca mai are putin si plange.
-Stai linistita… zic incet, prea incet, poate nici nu m-a auzit…
-Cum poti sa stai asa de pasiv, linistit, calm… e totusi mama ta. De data asta tonalitatea ei e irtata, razvratita, de parca incerca sa apere o persoana moarta.
-Nu e. Offf… e doar mama mea vitrega, tatal meu m-a avut dintr-o casatorie anterioara, am fost doar povara pe care a trebuit sa o accepte ca sa-l aiba pe tatal meu. Si in final au descoperit ca nu sunt fericiti impreuna…
-Si mama ta reala? Ma intreaba pe un ton mai calm, dintr-o data curios, desi ii vad ochii pe punctul de a lacrima.
-Nu am cunoscut-o… Ii raspund rece, nu e un subiect in care voiam sa intru, mai ales nu acum. Ultimul lucru pe care vreau sa-l simta ea pentru mine e mila.
Nu mai zice nimic. Se apleaca si pune pe mormant o floare ce pana acuma nu am observant ca o tine in mana.
Ada pov.
Ma opresc din vorbit realizand cu stupoare ca stau langa un strain, parca nimic nu ne mai leaga pentru o secunda sau mai mult. E doar el, o persoana cu un trecut strain mie, cu sentimente ce nu le stiu. Si eu, lipindu-ma disperata de tot ceea ce e el, fara sa-l cunosc de fapt…
Am simtit in fiecare clipa din ultimele luni ca ceva se schimbase in mine, am devenit o alta persoana, sau e doar o iluzie, o faza…
E atat de prostesc sa ajungi sa nu te mai intelegi pe tine insati, si tot odata atat de dureros, caci gesturile mi-au devenit negandite, cuvintele pripite. Si mi-e teama sa nu ranesc. Atata constinta, ma intreb cand am devenit oare atat de impresionata de ceea ce se intampla in jurul meu, cand a inceput sa-mi pese?
Asez floarea pe mormantul rece, neatenta. Ma ridic in picioare incet, parca mi-ar fi groaza de ceea ce urmeaza sa se intample, mi-e frica de orice cuvant mi-ar putea adresa satenul…
Un “mersi†soptit ma face sa tresar. Nu-l privesc si nu-i raspund, nu are rost, as fi preferat sa-mi spuna ca voia cu adevarat sa fiu aici, nu doar o multumire obligata.
