07-11-2011, 10:41 AM
Hello dears :*
V-am lăsat să aşteptaţi cam mult ;)). Well, am venit cu next-ul sper să vă placă.
Ţin să menţionez că noile capitole vor veni mai greu pentru că am un program foarte încărcat deocamdată. Totuşi sper să mai vreţi să citiţi and here it is ;)
Enjoy!
- Lasă-mă să ies! Strigam exasperată lovind cu toată puterea sticla ce părea că nu se sparge. Dă-mi drumul, oricine ai fi dă-mi naibii drumul de aici! Strigam cât mă ţineau plămânii, iar când să mai strig o dată îmi dădusem seama că rămăsesem fără voce.
Îmi dusesem inconştient mâinile la gât. Îl pipăiam uşor încercând să-mi dau seama ce pisicii mei s-ar fi putut întâmpla. Ştiam exact, adică probabil, de ce nu mai am voce. Strigasem prea mult. Îmi venise repede o idee pe care o văzusem la T.V. acum câteva zile. Apăsam uşor zona corzilor vocale cu speranţa că poate - poate îmi voi reveni. Eşec total. Decisem să mă liniştesc puţin. Dacă tot trebuia să stau aici măcar.. măcar să încer să fac ceva ca să ies. M-am lăsat uşor în jos rezemată de peretele rece. Stăteam cu genunchi la piept privind îngrozită în jurul meu. Eram ca o jucărie prinsă într-o cutie. Era al naibii de enervant să te simţi aşa. Încercam să mă conslez într-un oarecare mod pe care nici măcar nu-l întelegeam, dar continuam. Iar când îmi aminteam că nu are nici un rost renunţam. În acele momente mă simţeam de parcă nu mai are rost să sper, să cred că voi ieşi de aici. Auzeam voci; zeci poate chiar sute şi totuşi nu le puteam răspunde. Nu le puteam da un semn că sunt aici.
Mă luptam cu oboseala. Nu vroiam să o las să câştige vroiam să-mi ţin ochii deschişi, vroiam să văd absolut tot. Încă speram că îşi va aminti cineva şi de mine. Speram. Tot ce făceam era să sper şi totuşi nu. Nu s-a întâmplat nici să-mi rostească numele. Şi durea. Durea să mă lase să cred că nu vor să mai ştie nimic de mine. Durea mai mult decât aş fi putut crede vreodată. Să ştiu că nu le pasă de persoana mea. Hotărâsem să închid ochii şi să uit de toţi şi de toate.
Când mi-am deschis ochii nu se schimbase nimic. Aceaşi non - culoare era în jurul meu, mă aflam în aceaşi cutiuţă de sticlă. Mă simţeam ca o păpuşă, o păpuşă pe care o bagi şi scoţi de câte ori ai chef. Situaţia era inconfortabilă şi trebuia să fac ceva ca să scap. Eram mai mult ca sigură că totul era un vis. Un vis din care mă voi trezi imediat ce mă voi uda puţin pe faţă, dar nu era aşa. Era cruda realitate sau doar o iluzie a realităţii. O iluzie creată de mine, de subconştientul meu ce lucra prea mult în ultima perioadă. Ştiam de la o rudă că atunci când te gândeşti prea mult la un lucru se adună enrgie şi acel ‚vis’ devine realitate. Trebuia să mă gândesc că este o simplă iluzie şi totul va fi okay. Trecură deja câteva ore în care mă gândisem doar la chestii pozitive şi ajunsesem la concluzia că tot ce se întâmplase era real.
Simţeam că nu aveam aer să respir deşi aveam suficient, simţeam că nu am loc să mă mişc deşi eram conştientă că era suficient loc cât pentru o sută de persoane. Vocea nu îmi revenise şi ştiam că nu mai aveam nici o ieşire. Nu era nimeni aici. Nu aveam cale să ies. Inconştient o lacrimă s-a scrus pe obrazul pe obrazul meu palid. Nici nu simţisem cum s-a scurs lent în jos până a ajuns lângă nas, iar când am văzut-o şi şters-o la fel de repede. Nu vroiam să plâng, nu aveam de ce. Am oftat deşi nu-l auzisesm şi am mimat primul cuvânt care mi-a venit în mine ‚mama’. Simţeam nevoia să o strâng în braţe, să îi spun cât de mult o iubesc, dar părea un lucru imposibil. Îi simţeam prezenţa, îi auzeam paşi, iar atunci am simţit. Am simţit o mână care îmi mângâie creştetul capului. Emana o căldură incredibilă îmi ridicasem privirea din pământ şi atunci am înţeles. Am înţeles ce vroia să-mi spună, acum credeam cu adevărat. Mi-a întins mâna ajutându-mă să mă ridic ca după aceea să mă desprind de sol. Zburam. Chiar zburam, era un sentiment incredibil. Doamne, chiar zburam. Priveam în jos văzând o cutie de sticlă plutind în gol.
Închisesem ochii pentru un moment, iar când i-am deschis în faţa mea stătea un bătrânel îmbrăcat în faine albe. Barba lungă atingea solul, avea un baston de lemn pe care se sprijinea. Era exact tipul de personaj pozitiv din desenele animate. Zâmbisem la vederea lui. Ochii calzi, zâmbetul mic şi sincer. Semăna atât de tare cu bunicul. Se apropia de mine încet, cu maşi mărunţi şi îmi prinse mâna rece, ce o asemănasem cu gheaţa, într-a lui. Era fierbinte, iar eu eram un sloi de gheaţă. La contactul cu pielea mea am simţit cum îmi arde mâna. Ca şi cum un jet de apă fierbinte ar cădea fără milă pe mine.
- Abigail, i-am auzit vocea groasă, serioasă. Priveşte! Mă îndemnă să-mi îndrept privirea spre un glob de cristal aflat în spatele celui care îmi arătase sentimentul zborului. Imagini incredibile se derulau una după alta. Făcusem ochii mari când m-am văzut pe mine şi pe mama bătute de către tata. Priveam imaginile violente şi simţeam cum o lacrimă se scurgea pe obrazul meu.
Uitasem. Uitasem complet de acea durere, iar acum cu fiecare lovitură simţeam că nu mai pot sta pe picioare. Simţeam din nou loviturile sale pe corpul meu rănit. Simţeam din nou acea durere insuportabilă de care crezusem că am scăpat. Îi simţeam spiritul neliniştit. Am căzut în genunchi încă privind globul ce arăta scene din viaţa mea. Continuând să mă gândesc că se va termina cât mai curând acest chin, iar când am crezut că s-a terminat atunci am văzut-o. Am văzut-o pe mama stând pe patul de spital legată de aparatele ce păreau că încă o mai ţin în viaţă. Şi atunci s-a întâmplat. Mi-a rostit o dată numele, iar o lacrimă i s-a scurs pe chipul palid. S-a stins. Atunci pe ecranul unui aparat apărea doar o linie dreaptă. Am început să plâng. Strigam după ea să se întoarcă înapoi m-am ridicat în picioare şi am vrut să sparg acel glob blestemat ce mi-a distrus viaţa.
- Mama! Adumi-o înapoi! Strigam la acel bătrânel ce nu mai zâmbea, nici nu avea vreau regret. Faţa lui nu exprima nimic. Te rog.. îl imploram.
Se uita la mine şi nu spunea nimic, eu continuând să plâng. În acel moment nu-mi mai păsa de nimic, o vroiam pe ea. Vroiam să fie în acel pat, iar eu să o ţin de mână. Să fiu acolo când se trezeşte şi să-i spun că totul a trecut, iar apoi să mergem împreună acasă. Şi totuşi a fost doar o speranţă ce nu s-a îndeplinit.
- Fac orice, absolut orice.. continuam să-i spun fără ezitare.
Eram în stare să-mi dau şi viaţa, orice era nevoie. Trebuia să fie ceva, trebuia să vin cu o idee. Atunci a vorbit:
- Ştiam, a făcut o pauză, că aşa se va întâmpla. A tăcut. Acum trebuie să treci peste asta şi să.. nu a mai continuat.
- Şi să ce? Ce să fac? Am reacţionat fără să gândesc. Nu ştiam ce ar fi putut acest bătrânel să-mi ceară. Îmi stârnise prea mult curiozitate.
Îl priveam fix în ochi, el încercând să mă descurajeze. Nu aveam de gând să renunţ până nu voi şti ce ar fi trebuit să fac. Dacă acea era calea de a o aduce pe mama înapoi aş fi fost în stare să sacrific tot. Tot ce ar fi fost necesar să o readuc la viaţă. Să ştiu că este acum cu mine.
Îi simţeam aura înconjurându-mă şi dându-mi putere ceea ce era ceva nou. Nu o simţisem niciodată atât de aproape. Aproape că îi simţeam respiraţia în ceafă. Ştiam că este aici, ştiam că mi-a ascultat toate cuvintele, mi-a văzut toate lacrimile, m-a văzut îngenunchiând. Şi mă durea. Mă durea inima să ştiu că este aici chiar lângă mine şi că nu pot vorbi cu ea. Că nu îi pot spune tot ce am pe suflet. Nu ştiam cum să îi vorbesc. Nu-mi găseam cuvintele pe care să i le rostesc. Mă uitasem în locul în care o simţeam şi totuşi era atât de greu, nu vedeam nimic. Era şi normal să-mi greu. Şi totuşi, trebuia să fac faţă. Acum totul depinde de mine, aşa cum a fost din todeauna. O lacrimă s-a scurs pe faţa mea şi mi-am jurat că va fi şi ultima până când o voi revedea din nou. Apoi un zâmbet îmi apăru pe chip, iar privirea mi-am îndreptat-o spre bătrânelu ce zâmbea satisfăcut.
- Voi face tot ce este nevoie! I-am spus fără ezitare. Ştiam că o pot face, altfel nu m-aş fi încumetat, iar pentru o secundă un zâmbet de satisfacţie îmi înflorise pe chipul albicios şi palid.
Atunci pentru câteva secunde am văzut-o. Albă şi pură cum a fost întodeauna. Mama mea. Zâmbetul ei dulce mi-a dat putere. Puterea de care aveam nevoie să duc la bun sfârşit misiunea. Am luat-o în braţe promitându-i că ne vom revedea cât mai curând şi că până ajung să dobândesc suficientă putere am rugat-o să mă vegheze. Îmi dăduse un mic sărut pe obraz după care s-a evaporat. M-am apropiat de bătrânel. Trebuia să aflu ce este nevoie să fac ca după aceea să îmi încep treaba. Am ştiut dintodeauna că ăsta e destinul meu, am ştiut. Mamă, aşteaptă-mă. Ne vom revedea cât mai curând. Îţi promit.
So, ştiu că este scurt, dar hi hi hi ;))
XoXo, SummerBreeZ.
V-am lăsat să aşteptaţi cam mult ;)). Well, am venit cu next-ul sper să vă placă.
Ţin să menţionez că noile capitole vor veni mai greu pentru că am un program foarte încărcat deocamdată. Totuşi sper să mai vreţi să citiţi and here it is ;)
Enjoy!
Capitolul IV
- Lasă-mă să ies! Strigam exasperată lovind cu toată puterea sticla ce părea că nu se sparge. Dă-mi drumul, oricine ai fi dă-mi naibii drumul de aici! Strigam cât mă ţineau plămânii, iar când să mai strig o dată îmi dădusem seama că rămăsesem fără voce.
Îmi dusesem inconştient mâinile la gât. Îl pipăiam uşor încercând să-mi dau seama ce pisicii mei s-ar fi putut întâmpla. Ştiam exact, adică probabil, de ce nu mai am voce. Strigasem prea mult. Îmi venise repede o idee pe care o văzusem la T.V. acum câteva zile. Apăsam uşor zona corzilor vocale cu speranţa că poate - poate îmi voi reveni. Eşec total. Decisem să mă liniştesc puţin. Dacă tot trebuia să stau aici măcar.. măcar să încer să fac ceva ca să ies. M-am lăsat uşor în jos rezemată de peretele rece. Stăteam cu genunchi la piept privind îngrozită în jurul meu. Eram ca o jucărie prinsă într-o cutie. Era al naibii de enervant să te simţi aşa. Încercam să mă conslez într-un oarecare mod pe care nici măcar nu-l întelegeam, dar continuam. Iar când îmi aminteam că nu are nici un rost renunţam. În acele momente mă simţeam de parcă nu mai are rost să sper, să cred că voi ieşi de aici. Auzeam voci; zeci poate chiar sute şi totuşi nu le puteam răspunde. Nu le puteam da un semn că sunt aici.
Mă luptam cu oboseala. Nu vroiam să o las să câştige vroiam să-mi ţin ochii deschişi, vroiam să văd absolut tot. Încă speram că îşi va aminti cineva şi de mine. Speram. Tot ce făceam era să sper şi totuşi nu. Nu s-a întâmplat nici să-mi rostească numele. Şi durea. Durea să mă lase să cred că nu vor să mai ştie nimic de mine. Durea mai mult decât aş fi putut crede vreodată. Să ştiu că nu le pasă de persoana mea. Hotărâsem să închid ochii şi să uit de toţi şi de toate.
***
Când mi-am deschis ochii nu se schimbase nimic. Aceaşi non - culoare era în jurul meu, mă aflam în aceaşi cutiuţă de sticlă. Mă simţeam ca o păpuşă, o păpuşă pe care o bagi şi scoţi de câte ori ai chef. Situaţia era inconfortabilă şi trebuia să fac ceva ca să scap. Eram mai mult ca sigură că totul era un vis. Un vis din care mă voi trezi imediat ce mă voi uda puţin pe faţă, dar nu era aşa. Era cruda realitate sau doar o iluzie a realităţii. O iluzie creată de mine, de subconştientul meu ce lucra prea mult în ultima perioadă. Ştiam de la o rudă că atunci când te gândeşti prea mult la un lucru se adună enrgie şi acel ‚vis’ devine realitate. Trebuia să mă gândesc că este o simplă iluzie şi totul va fi okay. Trecură deja câteva ore în care mă gândisem doar la chestii pozitive şi ajunsesem la concluzia că tot ce se întâmplase era real.
Simţeam că nu aveam aer să respir deşi aveam suficient, simţeam că nu am loc să mă mişc deşi eram conştientă că era suficient loc cât pentru o sută de persoane. Vocea nu îmi revenise şi ştiam că nu mai aveam nici o ieşire. Nu era nimeni aici. Nu aveam cale să ies. Inconştient o lacrimă s-a scrus pe obrazul pe obrazul meu palid. Nici nu simţisem cum s-a scurs lent în jos până a ajuns lângă nas, iar când am văzut-o şi şters-o la fel de repede. Nu vroiam să plâng, nu aveam de ce. Am oftat deşi nu-l auzisesm şi am mimat primul cuvânt care mi-a venit în mine ‚mama’. Simţeam nevoia să o strâng în braţe, să îi spun cât de mult o iubesc, dar părea un lucru imposibil. Îi simţeam prezenţa, îi auzeam paşi, iar atunci am simţit. Am simţit o mână care îmi mângâie creştetul capului. Emana o căldură incredibilă îmi ridicasem privirea din pământ şi atunci am înţeles. Am înţeles ce vroia să-mi spună, acum credeam cu adevărat. Mi-a întins mâna ajutându-mă să mă ridic ca după aceea să mă desprind de sol. Zburam. Chiar zburam, era un sentiment incredibil. Doamne, chiar zburam. Priveam în jos văzând o cutie de sticlă plutind în gol.
Închisesem ochii pentru un moment, iar când i-am deschis în faţa mea stătea un bătrânel îmbrăcat în faine albe. Barba lungă atingea solul, avea un baston de lemn pe care se sprijinea. Era exact tipul de personaj pozitiv din desenele animate. Zâmbisem la vederea lui. Ochii calzi, zâmbetul mic şi sincer. Semăna atât de tare cu bunicul. Se apropia de mine încet, cu maşi mărunţi şi îmi prinse mâna rece, ce o asemănasem cu gheaţa, într-a lui. Era fierbinte, iar eu eram un sloi de gheaţă. La contactul cu pielea mea am simţit cum îmi arde mâna. Ca şi cum un jet de apă fierbinte ar cădea fără milă pe mine.
- Abigail, i-am auzit vocea groasă, serioasă. Priveşte! Mă îndemnă să-mi îndrept privirea spre un glob de cristal aflat în spatele celui care îmi arătase sentimentul zborului. Imagini incredibile se derulau una după alta. Făcusem ochii mari când m-am văzut pe mine şi pe mama bătute de către tata. Priveam imaginile violente şi simţeam cum o lacrimă se scurgea pe obrazul meu.
Uitasem. Uitasem complet de acea durere, iar acum cu fiecare lovitură simţeam că nu mai pot sta pe picioare. Simţeam din nou loviturile sale pe corpul meu rănit. Simţeam din nou acea durere insuportabilă de care crezusem că am scăpat. Îi simţeam spiritul neliniştit. Am căzut în genunchi încă privind globul ce arăta scene din viaţa mea. Continuând să mă gândesc că se va termina cât mai curând acest chin, iar când am crezut că s-a terminat atunci am văzut-o. Am văzut-o pe mama stând pe patul de spital legată de aparatele ce păreau că încă o mai ţin în viaţă. Şi atunci s-a întâmplat. Mi-a rostit o dată numele, iar o lacrimă i s-a scurs pe chipul palid. S-a stins. Atunci pe ecranul unui aparat apărea doar o linie dreaptă. Am început să plâng. Strigam după ea să se întoarcă înapoi m-am ridicat în picioare şi am vrut să sparg acel glob blestemat ce mi-a distrus viaţa.
- Mama! Adumi-o înapoi! Strigam la acel bătrânel ce nu mai zâmbea, nici nu avea vreau regret. Faţa lui nu exprima nimic. Te rog.. îl imploram.
Se uita la mine şi nu spunea nimic, eu continuând să plâng. În acel moment nu-mi mai păsa de nimic, o vroiam pe ea. Vroiam să fie în acel pat, iar eu să o ţin de mână. Să fiu acolo când se trezeşte şi să-i spun că totul a trecut, iar apoi să mergem împreună acasă. Şi totuşi a fost doar o speranţă ce nu s-a îndeplinit.
- Fac orice, absolut orice.. continuam să-i spun fără ezitare.
Eram în stare să-mi dau şi viaţa, orice era nevoie. Trebuia să fie ceva, trebuia să vin cu o idee. Atunci a vorbit:
- Ştiam, a făcut o pauză, că aşa se va întâmpla. A tăcut. Acum trebuie să treci peste asta şi să.. nu a mai continuat.
- Şi să ce? Ce să fac? Am reacţionat fără să gândesc. Nu ştiam ce ar fi putut acest bătrânel să-mi ceară. Îmi stârnise prea mult curiozitate.
Îl priveam fix în ochi, el încercând să mă descurajeze. Nu aveam de gând să renunţ până nu voi şti ce ar fi trebuit să fac. Dacă acea era calea de a o aduce pe mama înapoi aş fi fost în stare să sacrific tot. Tot ce ar fi fost necesar să o readuc la viaţă. Să ştiu că este acum cu mine.
Îi simţeam aura înconjurându-mă şi dându-mi putere ceea ce era ceva nou. Nu o simţisem niciodată atât de aproape. Aproape că îi simţeam respiraţia în ceafă. Ştiam că este aici, ştiam că mi-a ascultat toate cuvintele, mi-a văzut toate lacrimile, m-a văzut îngenunchiând. Şi mă durea. Mă durea inima să ştiu că este aici chiar lângă mine şi că nu pot vorbi cu ea. Că nu îi pot spune tot ce am pe suflet. Nu ştiam cum să îi vorbesc. Nu-mi găseam cuvintele pe care să i le rostesc. Mă uitasem în locul în care o simţeam şi totuşi era atât de greu, nu vedeam nimic. Era şi normal să-mi greu. Şi totuşi, trebuia să fac faţă. Acum totul depinde de mine, aşa cum a fost din todeauna. O lacrimă s-a scurs pe faţa mea şi mi-am jurat că va fi şi ultima până când o voi revedea din nou. Apoi un zâmbet îmi apăru pe chip, iar privirea mi-am îndreptat-o spre bătrânelu ce zâmbea satisfăcut.
- Voi face tot ce este nevoie! I-am spus fără ezitare. Ştiam că o pot face, altfel nu m-aş fi încumetat, iar pentru o secundă un zâmbet de satisfacţie îmi înflorise pe chipul albicios şi palid.
Atunci pentru câteva secunde am văzut-o. Albă şi pură cum a fost întodeauna. Mama mea. Zâmbetul ei dulce mi-a dat putere. Puterea de care aveam nevoie să duc la bun sfârşit misiunea. Am luat-o în braţe promitându-i că ne vom revedea cât mai curând şi că până ajung să dobândesc suficientă putere am rugat-o să mă vegheze. Îmi dăduse un mic sărut pe obraz după care s-a evaporat. M-am apropiat de bătrânel. Trebuia să aflu ce este nevoie să fac ca după aceea să îmi încep treaba. Am ştiut dintodeauna că ăsta e destinul meu, am ştiut. Mamă, aşteaptă-mă. Ne vom revedea cât mai curând. Îţi promit.
So, ştiu că este scurt, dar hi hi hi ;))
XoXo, SummerBreeZ.
*. Nu e totul perfect , dar o sa fie ...