04-11-2011, 02:00 PM
Hello, hello ma cheries m-am gandit sa va aduc nextu daca tot il aveam scris. In fine, eu sunt destul de multumita de cum a iesit capitolul, sper ca si voua sa va placa. Oricum, nu am nici o idee cand voi mai posta din nou, timpul nu imi permite, dar promit ca nu va voi lasa sa asteptati prea mult. Lectura placuta.
Cât despre Austin şi Jake, continuaseră să facă ceea ce le plăce, adică să terorizeze pe cei slabi de îngeri şi să se certe pe pipiţa blondă. Apropo de pipiţă, fusesem pedepsită pentru că o pocnisem la ora de sport. Se întâmplase totul atât de spontan că aproape nici nu realizasem. Degeaba încercasem să îi explic profului că de fapt fusese vina ei, cap pătrat mă lovise intenţionat, ba chiar de două ori, era ca şi cum vorbeam la pereţi. Acesta afirma că, eu eram vinovată prin urmare a trebuit să fac o vizită broscoiului, care mi-a spus că îmi va anula pedeapsa dacă îi cream scuze oxigenatei. Desigur că nu am făcut asta, era sub demnitatea mea. Ba mai mult, am recunoscut cu o satisfacţie ucigătoare că aş mai lovi-o de câteva ori, ceea ce a făcut ca lucrurile să explodeze şi situaţia să se înrăutăţească, dar măcar fusesem sinceră. Doar că Dean nu vedea lucrurile în aceeaşi perspectivă ca mine, prin urmare m-am trezit pedepsită. Oricum, cred că avusese o plăcere sadică să facă asta, pentru că el în loc să remedieze situaţia a făcut ca pedeapsa dată de director să fie şi mai mare. Mai nou trebuia să ajut cu organizarea unui spectacol de Crăciun, şi să îi ajut pe cei dintr-a XII-a cu organizarea balului. Aşa că oficial îl uram şi mai mult. Din cauza scumpului meu tată vitreg trebuia să mă duc mult mai devreme la şcoală şi să plec mai târziu, în loc să stau în casă mai ales că vremea se răcise destul de mult, deşi era de înţeles mai ales că era sfârşitul lunii noiembrie. Astăzi ar fi trebuit să încep pedeapsa oficial, aşa că eram prost dispusă. Avea să fie o zi foarte obositoare şi lungă. Era deja ora şapte şi douăzeci, iar la opt trebuia să încep orele, totuşi nu mă grăbeam. Mi-am luat uşor geanta şi am plecat, eram din nou singură acasă, aşa că nu aveam cui să îi spun că plec sau aşa mai departe, iar dacă stau bine să mă gândesc nu mai vorbisem cu mama, de trei zile cred.
Am ieşit afară, unde aerul rece mi-a lovit în plin, făcându-mă să tremur.
Mi-am mai văzut mai departe de drumul meu, încercând să îmi pun oarecum ordine în gânduri. Era ciudat, abia acum realizam de fapt că mi se întâmplaseră o grămadă de lucruri de când venisem aici, poate chiar prea multe veniseră de odată, prea repede, iar eu nu le mai puteam face faţă. Încercam să par puternică, dar de fapt devenisem tot mai slabă. Asta nu era bine. Eu care până acum eram precum focul, foarte periculoasă când eram stârnită, mă domolisem de tot. Era ca şi cum mă luptam împotriva morilor de vânt. Pentru o secundă, m-am oprit şocată privind în jur, eram singură, mai mult de cât îmi dorisem vreodată. Clar, nimeni nu putea atenua şocul provocat de schimbarea atât de dramatică, şi de fulgerătoare. Parcă dintr-o dată nu mai avem control asupra propriei vieţi, ca şi cum nu mai aveam suficient curaj, suficientă putere şi înţelepciune ca să câştig această luptă cu mine însumi. Cu atâtea probleme care se ,,năpustiseră’’ deodată asupra mea, pierdusem cel mai important lucru din vedere, mă pierdusem pe mine. Brusc, îmi veni în minte numele lui Brandon, care părea un duşman complet neglijabil, în comparaţie cu tristeţea care mă încerca acum.
Tristeţe… sentimentul pe care îl cunoşteam cel mai bine, şi care părea acum mai prezent ca oricând în viaţa mea. Mă simţeam dintr-o dată sufocată, pusă la zid. Acum aş fi făcut orice să nu mai fiu în acest loc, care mi se părea de-a dreptul sinistru.
Mi-am ridicat încet privirea spre cer, avea să plouă. Nici nu ştiu de ce făcusem acest gest stupid. Era doar ploaie.
- Eşti bine Rose? Spuse cineva din spate. Era Janny. Nu m-am încumetat să răspund, ce să îi spun? Atunci am simţit cum lacrimile îmi înţeapă ochii.
- Nu am nimic, doar mă gândeam. Am reuşit să îngân în cele din urmă.
- Cred că ştiu cum te simţi, şi eu aş fi la fel dacă aş fi în locul tău, spuse fata încet punându-mi mâna pe umăr. Despre ce vorbea? Îşi dăduse cumva seama de ceva…dar era imposibil, eram speriată nu înţelegeam la ce se referea, aşa că nu ştiam cum să reacţionez.
- Am auzit de pedeapsă, continuă observând probabil că nu înţeleg la ce se referă. Am oftat uşurată, nu ştia nimic. Mai bine.
- Nu e mare lucru, da blonda oxigenată o să o păţească dacă mai continuă aşa. Vino. I-am răspuns cu o veselie prefăcută, încercând să ne facem loc prin mulţimea de elevi care se înghesuiau să meargă la ore. Când am intrat i-am văzut pe cei doi zei cum se certau pe pipiţa blondă, dar am hotărât să îi ignor în fond ce îmi păsa mie de toate astea. Era destul că trebuia să îi văd tot timpul pedepsei.
Când am ajuns în clasă,am văzut că pe banca mea era aşezat un dosar. Curioasă l-am luat şi am început să îl răsfoiesc, nimic interesant doar tot ce trebuia să fac pentru a-mi ispăşi acea pedeapsă ridicolă.
O linişte de mormânt învălui întreaga clasă, când îşi făcu apariţia profa de mate însoţită de o doamnă, care era atât de haios îmbrăcată, încât ar fi putut fi uşor confundată cu un claun. Uitasem complet, astăzi aveam inspecţie, iar eu nu ştiam absolut nimic.
După ce ora de coşmar luă sfârşit, urmară altele la fel de îngrozitoare aşa că nu avusesem timp de nimic, nici măcar să ies în pauză. Eram în ultima pauză, când am hotărât şi eu să mă ridic din banca mea absolut incomodă, şi să merg spre fereastră.
Era uimitor, ningea, deşi eram abia la sfârşitul lunii noiembrie. Fără să stau prea mult pe gânduri am început să alerg ca o besmetică către ieşire, reuşind să dau peste câţiva colegi în fuga mea necontrolată.
- Rose unde te duci? Am auzito pe Melinda strigând în urma mea.
- Afară. Nu ai văzut? Ninge.
Nici măcar nu eram prea conştientă de ce mi se întâmpla, dar eram atât de fericită, încât nu mai conta. Când am ieşit, am avut surpriza să constat că stratul de zăpadă depus, măsura deja câţiva centimetrii, şi că eram singura care se bucura de asta. Din nou cuvântul ,,singură’’ mă ajunse din urma ca o săgeată. Ce mai conta.
Am început să alerg, să strig, să urlu reuşind să le atrag atenţia tuturor elevilor, care se îngrămădiseră la geam să vadă ce se întâmpla. Eram suficient de ,,nebună’’ aşa că nu mă interesa deloc despre ce aveau să creadă despre mine.
Mi-am văzut mai departe de jocul meu copilăresc, continuând să alerg prin zăpada aceea albă, exact ca un copil, dar m-am oprit brusc când i-am văzut la geam pe Jake şi Austin stând unul lângă altul şi privindu-mă. Atunci am simţit cum privirile lor o străpunseră pe a mea. Nu ştiam cum să reacţionez. Însă zâmbetele de pe chipurile lor mi-au dat suficient curaj pentru a continua acea nebunie. Poate pentru ei comportamentul meu nu avea nici un sens, dar pentru mine însemna totul. Fericirea mea era constituită de lucruri mărunte, de fapt nu cred că era fericire, ci mai degrabă momente.
Capitolul 19. Lucruri mărunte
Avusesem dreptate, toată săptămâna nu am ştiut decât teste, ascultări, şi certuri. Nu se schimbase absolut nimic, situaţia dintre mine şi ,,tatăl’’ meu vitreg rămăsese la fel sau poate că se agravase pentru că ne certam destul de des. Mama, nici cu ea nu aveam o relaţie mai frumoasă, fuseseră multe discuţii în contradictoriu, aşa că devenise tot mai greu să stau pe acasă, noroc că nu ne vedeam prea des. Ne comportam ca nişte străini oricum. Cât despre Austin şi Jake, continuaseră să facă ceea ce le plăce, adică să terorizeze pe cei slabi de îngeri şi să se certe pe pipiţa blondă. Apropo de pipiţă, fusesem pedepsită pentru că o pocnisem la ora de sport. Se întâmplase totul atât de spontan că aproape nici nu realizasem. Degeaba încercasem să îi explic profului că de fapt fusese vina ei, cap pătrat mă lovise intenţionat, ba chiar de două ori, era ca şi cum vorbeam la pereţi. Acesta afirma că, eu eram vinovată prin urmare a trebuit să fac o vizită broscoiului, care mi-a spus că îmi va anula pedeapsa dacă îi cream scuze oxigenatei. Desigur că nu am făcut asta, era sub demnitatea mea. Ba mai mult, am recunoscut cu o satisfacţie ucigătoare că aş mai lovi-o de câteva ori, ceea ce a făcut ca lucrurile să explodeze şi situaţia să se înrăutăţească, dar măcar fusesem sinceră. Doar că Dean nu vedea lucrurile în aceeaşi perspectivă ca mine, prin urmare m-am trezit pedepsită. Oricum, cred că avusese o plăcere sadică să facă asta, pentru că el în loc să remedieze situaţia a făcut ca pedeapsa dată de director să fie şi mai mare. Mai nou trebuia să ajut cu organizarea unui spectacol de Crăciun, şi să îi ajut pe cei dintr-a XII-a cu organizarea balului. Aşa că oficial îl uram şi mai mult. Din cauza scumpului meu tată vitreg trebuia să mă duc mult mai devreme la şcoală şi să plec mai târziu, în loc să stau în casă mai ales că vremea se răcise destul de mult, deşi era de înţeles mai ales că era sfârşitul lunii noiembrie. Astăzi ar fi trebuit să încep pedeapsa oficial, aşa că eram prost dispusă. Avea să fie o zi foarte obositoare şi lungă. Era deja ora şapte şi douăzeci, iar la opt trebuia să încep orele, totuşi nu mă grăbeam. Mi-am luat uşor geanta şi am plecat, eram din nou singură acasă, aşa că nu aveam cui să îi spun că plec sau aşa mai departe, iar dacă stau bine să mă gândesc nu mai vorbisem cu mama, de trei zile cred.
Am ieşit afară, unde aerul rece mi-a lovit în plin, făcându-mă să tremur.
Mi-am mai văzut mai departe de drumul meu, încercând să îmi pun oarecum ordine în gânduri. Era ciudat, abia acum realizam de fapt că mi se întâmplaseră o grămadă de lucruri de când venisem aici, poate chiar prea multe veniseră de odată, prea repede, iar eu nu le mai puteam face faţă. Încercam să par puternică, dar de fapt devenisem tot mai slabă. Asta nu era bine. Eu care până acum eram precum focul, foarte periculoasă când eram stârnită, mă domolisem de tot. Era ca şi cum mă luptam împotriva morilor de vânt. Pentru o secundă, m-am oprit şocată privind în jur, eram singură, mai mult de cât îmi dorisem vreodată. Clar, nimeni nu putea atenua şocul provocat de schimbarea atât de dramatică, şi de fulgerătoare. Parcă dintr-o dată nu mai avem control asupra propriei vieţi, ca şi cum nu mai aveam suficient curaj, suficientă putere şi înţelepciune ca să câştig această luptă cu mine însumi. Cu atâtea probleme care se ,,năpustiseră’’ deodată asupra mea, pierdusem cel mai important lucru din vedere, mă pierdusem pe mine. Brusc, îmi veni în minte numele lui Brandon, care părea un duşman complet neglijabil, în comparaţie cu tristeţea care mă încerca acum.
Tristeţe… sentimentul pe care îl cunoşteam cel mai bine, şi care părea acum mai prezent ca oricând în viaţa mea. Mă simţeam dintr-o dată sufocată, pusă la zid. Acum aş fi făcut orice să nu mai fiu în acest loc, care mi se părea de-a dreptul sinistru.
Mi-am ridicat încet privirea spre cer, avea să plouă. Nici nu ştiu de ce făcusem acest gest stupid. Era doar ploaie.
- Eşti bine Rose? Spuse cineva din spate. Era Janny. Nu m-am încumetat să răspund, ce să îi spun? Atunci am simţit cum lacrimile îmi înţeapă ochii.
- Nu am nimic, doar mă gândeam. Am reuşit să îngân în cele din urmă.
- Cred că ştiu cum te simţi, şi eu aş fi la fel dacă aş fi în locul tău, spuse fata încet punându-mi mâna pe umăr. Despre ce vorbea? Îşi dăduse cumva seama de ceva…dar era imposibil, eram speriată nu înţelegeam la ce se referea, aşa că nu ştiam cum să reacţionez.
- Am auzit de pedeapsă, continuă observând probabil că nu înţeleg la ce se referă. Am oftat uşurată, nu ştia nimic. Mai bine.
- Nu e mare lucru, da blonda oxigenată o să o păţească dacă mai continuă aşa. Vino. I-am răspuns cu o veselie prefăcută, încercând să ne facem loc prin mulţimea de elevi care se înghesuiau să meargă la ore. Când am intrat i-am văzut pe cei doi zei cum se certau pe pipiţa blondă, dar am hotărât să îi ignor în fond ce îmi păsa mie de toate astea. Era destul că trebuia să îi văd tot timpul pedepsei.
Când am ajuns în clasă,am văzut că pe banca mea era aşezat un dosar. Curioasă l-am luat şi am început să îl răsfoiesc, nimic interesant doar tot ce trebuia să fac pentru a-mi ispăşi acea pedeapsă ridicolă.
O linişte de mormânt învălui întreaga clasă, când îşi făcu apariţia profa de mate însoţită de o doamnă, care era atât de haios îmbrăcată, încât ar fi putut fi uşor confundată cu un claun. Uitasem complet, astăzi aveam inspecţie, iar eu nu ştiam absolut nimic.
După ce ora de coşmar luă sfârşit, urmară altele la fel de îngrozitoare aşa că nu avusesem timp de nimic, nici măcar să ies în pauză. Eram în ultima pauză, când am hotărât şi eu să mă ridic din banca mea absolut incomodă, şi să merg spre fereastră.
Era uimitor, ningea, deşi eram abia la sfârşitul lunii noiembrie. Fără să stau prea mult pe gânduri am început să alerg ca o besmetică către ieşire, reuşind să dau peste câţiva colegi în fuga mea necontrolată.
- Rose unde te duci? Am auzito pe Melinda strigând în urma mea.
- Afară. Nu ai văzut? Ninge.
Nici măcar nu eram prea conştientă de ce mi se întâmpla, dar eram atât de fericită, încât nu mai conta. Când am ieşit, am avut surpriza să constat că stratul de zăpadă depus, măsura deja câţiva centimetrii, şi că eram singura care se bucura de asta. Din nou cuvântul ,,singură’’ mă ajunse din urma ca o săgeată. Ce mai conta.
Am început să alerg, să strig, să urlu reuşind să le atrag atenţia tuturor elevilor, care se îngrămădiseră la geam să vadă ce se întâmpla. Eram suficient de ,,nebună’’ aşa că nu mă interesa deloc despre ce aveau să creadă despre mine.
Mi-am văzut mai departe de jocul meu copilăresc, continuând să alerg prin zăpada aceea albă, exact ca un copil, dar m-am oprit brusc când i-am văzut la geam pe Jake şi Austin stând unul lângă altul şi privindu-mă. Atunci am simţit cum privirile lor o străpunseră pe a mea. Nu ştiam cum să reacţionez. Însă zâmbetele de pe chipurile lor mi-au dat suficient curaj pentru a continua acea nebunie. Poate pentru ei comportamentul meu nu avea nici un sens, dar pentru mine însemna totul. Fericirea mea era constituită de lucruri mărunte, de fapt nu cred că era fericire, ci mai degrabă momente.