Visătorii

[Pequax]

Visătorii

Capitolul unu
Sticle de vin goale şi ţigări

A murit. A dispărut. S'a prefăcut într'un cadavru prin care sângele nu mai curgea şi inima nu mai bătea. A devenit un corp ce poate fi mutat din stânga în dreaptă, fără să ştie ce se întâmplă şi fără să se poate împotrivi. Şi m'a lăsat de una singură pe străzi, într'un oraş necunoscut şi plin de persoane dubioase...

Am luat'o la fugă printre trecători, am îmbrâncit persoane şi n'am îndrăznit să mai arunc vreo privire înapoi. Îl călcase maşina şi de când medicul întrebase dacă există vreo rudă, eu am început să plâng şi să'mi fie frică. De cine, mai exact? De soţia lui, de copii lui, deşi fiul său mă adora! Dar nu puteam rămâne acolo şi nu puteam da ochii cu biata femeie, atât de blândă şi înţelegătoare, total opusă mie. Şi dacă m'ar fi văzut, ce i'aş fi putut zice? „Ştiţi, soţul dumneavoastră a plecat din lumea celor vii aşteptându'mă pe mine, să mergem la o plimbare împreună.”
Ce-ar mai fi crezut despre mine? Oh, mă cunoştea şi ştia prea bine ce-mi poartă capul! Mai ştia şi că mult iubitul ei soţ mă iubise, în trecut, dar acum rămăsesem doar amici, care de'abea dacă'şi vorbeau. De fapt, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Ne întâlneam des şi de multe ori, întâmplător. Era adevărat, nu ştiam unde stă şi nici nu'i ştiam numărul de telefon, dar chipul i'l cunoşteam la perfecţie.

Dar şi'atunci când Dumnezeu ne unea drumurile, petreceam ore în şir vorbind despre orice lucru mărunt şi despre cât îi e de greu acum, însurat şi cu doi copii. Îmi părea rău, ce'i drept, că nu'i acceptasem dragostea în trecut şi că'l lăsasem să plece, dar ştiam în acelaşi timp că eu n'am să'i ofer vreodată ce'i oferise soţia lui.
Iar acum, avusese tupeul să moară! Nici nu'şi luase la revedere, nici de la mine, nici de la familia lui, de la nimeni! Plecase pur şi simplu, nenorocitul nu îndrăznise să lupte cu inima şi s'o oblige să bată. Lăsase baltă jocul, renunţase când observase că nu are cu cine să lupte pentru viaţă...

Oricum, după vreo două străzi alergate în disperare, ajunsesem la barul de lângă blocul meu. Un local în care fumul de ţigară plutea uşor şi alcoolul se consuma în loc de apă. Dar totuşi, exista muzică bună. Un pian şi'o vioară pe scenă şi'n fiecare noapte noi cântăreţi dornici de distracţie. Îmi aruncasem pantofii negri, lăcuiţi pe undeva pe drum şi continuasem să alerg desculţă şi până la urmă, aşa şi'am intrat în bar.

Câteva priviri s'au întors către mine. Să fim sinceri, nu vezi în fiecare seară o brunetă cu bucle, cu buze sângerii şi ochii albaştri, mai adânci ca marea, îmbrăcată într'o rochie verde, fără bretele şi cu un pardesiu negru aruncat pe umăr. M'am uitat la cei care m'au privit rece, dar păstrându'mi obişnuitul aer elegant şi misterios, apoi m'am îndreptat lent către tejghea.
Aşezându'mă repede pe un scaun liber, am tras aer adânc în piept şi mi'am cufundat chipul palid în palme. Voiam să plâng, dar n'aveam lacrimi. Voiam să râd, să ţip şi să lovesc, dar n'aveam puterea şi voinţa să mai fac aceste lucruri. Nu mai aveam nimic. Sau, de fapt...tot ce avusesem, murise o dată cu el.
- Antoniette? mi'am auzit numele spus de'un glas oarecum cunoscut. Mi'am ridicat privirea albastră, sclipitoare, fascinant de frumoasă către cel ce vorbise. Barmanul, Jean-Claude, un tip de vreo patruzeci şi ceva de ani, divorţat şi cu trei fetiţe de nouă ani. Un bărbat prietenos, dar afemeiat.
- Ce? am zis încet, lăsându'mi capul în palmă şi câteva fire de păr mi'au căzut pe frunte.
- Plângi cumva sau te'ai îmbătat pe drum? m'a privit zâmbitor şi ochii ăia ai lui, mari şi căprui au strălucit.
Am clătinat din cap, în semn că nu şi după am oftat lung. Simţeam cum mor, încetul cu încetul...
- Nici una, nici alta. Un pahar de vin roşu, te rog. Şi dacă ai un pachet de ţigări...
Mi'am trecut limba peste buzele încă sângerii, apoi m'am frecat uşor la ochii, întinzându'mi rimelul pe obraji. Ah, la dracu! Am închis ochii pentru două minute sau chiar mai multe, iar când i'am deschis, lângă mine se aşezase un domn care'mi zâmbea finuţ, seducător. Credea că sunt curvă, după aspectul neglijent pe care'l aveam, sunt sigură.

M'am ridicat de pe scaun, mi'am luat paharul şi l'am dat pe gât, apoi pachetul de ţigări. Am ieşit din bar fără să plătesc, nici n'aveam bani la mine.
Am reuşit cu greu să'mi aprind o ţigară şi să nu mă împiedic sau să lovesc pe cineva în drumul meu spre casă. Dar când am simţit gustul dulce-amărui al ţigării inundându'mi gura, am avut impresia că totul e perfect, când de fapt viaţa mea se spărsese în zeci de cioburi. Mi'am rezemat la un moment dat trupul de zidul rece al unei clădiri şi am ţinut ţigara între degetele lungi, albicioase, cu unghiile roşii-sângerii. Am suflat fumul cu eleganţă, cu rafinament în aer şi l'am privit cum dansa, un tango romantic alături de al fumului de ţigară cu aerul.
Inspirând adânc, am continuat să privesc fumul ce încă nu dispăruse, dar cu ochii între-deschişi. Nu voiam să mă duc acasă, să ştiu că am rămas din nou singură şi nici nu doream să dau ochii cu fiul lui.
- Am crezut că ai murit şi tu, am auzit o şoaptă suavă şi în acelaşi timp tristă. Am tresărit şi mi'am ridicat privirea, uitându'mă în jurul meu. Nimeni, doar eu şi o siluetă masculină, înaltă şi dreaptă ce se apropia de mine. Am mai tras un fum, l'am savurat şi apoi i'am dat drumul, în timp ce luam o postură dreaptă, plină de mister şi aceeaşi eleganţă obişnuită mie.
- Din păcate, sunt vie, murmur tot în şoaptă şi buclele'mi flutură când vântul începe să bată.
- Din păcate, m'ai întâlnit pe mine...
A fost tot ce'am mai auzit înainte să leşin. Nu ştiu de ce, dar singurul lucru pe care l'am mai văzut a fost ţigara scăpându'mi dintre degete şi o sticlă de vin spartă.