Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc pentru comentarii, ma bucur ca mai exista cineva care citeste povestea asta;;). Iata si next-ul, nu stiu cat se intelege din el...


Capitolul III

Il urmez pe holurile intunecate, curioasa unde are de gand sa ma duca. Mi-a inapoiat hanoracul, lasand-o pe Melanie cu o paturica luata de pe traseu. Este prea mare pentru mine, manecile atranand intr-un mod amuzant la fiecare miscare. Insa imi tine de cald si asta e tot ce conteaza momentan. Il vad deschizand o usa, moment in care inima mi-o ia la fuga. Sa nu-mi spui ca oamenii astia au o intalnire de seara chiar acum! Ce-o s-o platesti…
Ma fac mica in spatele lui Alex, lasandu-mi doar o parte din cap la iveala, destul cat sa-i pot vedea pe toti cum ne privesc incurcati. Ma arcuiesc ca o pisica, lipindu-ma de spatele lui, prea speriata ca sa dau ochii cu multimea. Imi simt mana prinsa intr-una mai mare, calda, care ma trage putin mai in fata. Miscarea este brusca si aproape ma impiedic, dar franez la timp, trezindu-ma langa baiatul meu cu ochii verzi, caruia ii arunc o uitatura plina de repros, incepand sa-l injur in soapta si ripostand la fiecare raspuns primit.
- Si al cui e copilul? aud o voce in spatele careia se ascunde un chicot multumit.
- Al ei, normal. Banuiam eu ca asa va fi! vine si raspunsul, pe un ton dispretuitor, intarit de un oftat superior.
- Ce fata! Ce-o fi cautand aici? O durere de cap, ca intotdeauna.
Replici din ce in ce mai acide razbat prin sala, facandu-ma sa ma simt ca ultimul prost din lume. Am si eu mandria mea si nu o voi lasa sa fie calcata in picioare! Arunc o privire inghetata salii, apoi ii strang mana lui Alex, intorcandu-ma pe calcaie si dorind sa ies, simtindu-l cum ma cuprinde de talie, fiind de acord sa ma urmeze. Lumea e rea, ca de obicei. Asteapta sa calci stramb ca sa profite. De-ar stii ei adevarul… Un glas cunoscut ma opreste:
- Acum radeti, dar cati dintre voi ar fi facut fata in situatia ei? Cati si-ar fi asumat o asemenea responsabilitate, singur fiind, undeva afara, unde nu ii are pe toti ceilalti alaturi? Cati n-ar fi cedat si nu s-ar fi plans ca niste fraieri ce sunteti? Acum sa vorbiti, daca va credeti asa de tari. Ar trebui sa va fie rusine!
Vocea lui dojenitoare imi incalzeste inima, facandu-ma sa ma opresc. Acelasi glas puternic in spatele caruia se ascund multe secrete… Imi simt obrajii arzand, dar ma intorc, sarindu-i la gat lui Will, sprijinindu-ma in bratele lui.
- Ce faci, pitic? ma intreaba usor amuzat, spunandu-mi totodata ceva despre cum ar trebui sa-i ignor pe toti idiotii din incapere.
Inspir scurt, simtind mirosul de tigara. Ghicesc motivul, asa ca ma ridic pe varfuri, sarutandu-l pe obraz. E destul de surprins, asa ca am timp sa-i iau tigara din mana. Prelungesc putin pupicul, simtindu-i pielea moale si caldura corpului mai inalt cu cativa centimetrii.
- Biiine! tip vesela, tragand un fum cu pofta. Hai sa plecam de-aici. M-am saturat de toate prostiile astora. Cui nu-i place sa nu comenteze, inchei, intorcandu-ma pe varfuri cu o miscare rapida si gratioasa, nu inainte sa scot limba intr-un mod cat se poate de copilaros.
Ma intorc pe hol, continuand sa savurez tigara, sufland fumul cu miscari lungi care ma lasa fara aer. Aud in urma mea cateva perechi de pasi, pe care ii recunosc fara sa ma intorc. Ce bine e acasa!

***
- Liz! Nu credeam ca te mai intorci. De-ai stii cate griji mi-am facut… Daca mai dispari asa, nu stiu ce-ti fac!
Jo ma strange in brate, ciufulindu-mi parul vesela si continuand sa ma certe cu o voce subtire ce tradeaza emotia. Michael urmeaza la rand, cu micul sau discurs si dovezile de afectiune aferente. Le accept cu placere, simtind cum tot dorul purtat acestor persoane se spulbera incet, lasand loc fericirii. Realizez ca inca am tigara intre degete, asa ca trag un ultim fum, prvindu-l severa pe Will.
- Tutunul dauneaza grav sanatatii, i-o trantesc pufnind ultimele urme de otrava.
Imi zambeste timid, dand dezabrobator din cap. Cat mi-ati lipsit, voi toti! Presupun ca in aceasta seara pot uita de lumea exterioara, scufundandu-ma in acest micut colt de liniste si bucurie sincera. Aud usa deschizandu-se si il vad pe Eric, insotit de o fata micuta, roscata, cu ochelari. Tinuta ei imi aminteste de secretara lui Williams, cocul si ochelarii completand look-ul. Bine, bine, eu nu port ochelari, dar nici nu-s secretara. Nu domnule, eu sunt asistenta lui personala!
- Ella, ce intrare! Ti-ai mai pierdut din curaj, asa-i? ma ia la intrebari, deschizandu-si bratele vesel. Primesc imbratisarea, indreptandu-mi atentia spre nou venita.
- Eu sunt Elizabeth, cunoscuta si ca cea mai nehotarata, mai tampita si mai aeriana persoana in viata, ma prezint dintr-o suflare, intinzand o mana, in timp ce ma tineam de Eric cu cealalta.
- Draguta carte de vizita. Caroline, incantata de cunostinta, imi raspunde cu o voce subtire si stearsa, lipsita de viata.
Dam mana, in timp ce ii arunc o privire plina de subinteles geamanului doi, dand din cap in semn de aprobare. Fata asta e draguta pana acum. Din fericire imi intorc ochii la timp cat sa ii vad pe Jo si Michael privindu-se in felul ala. Ma reped spre ei fara sa vreau, imbratisandu-i si facandu-i sa-si apropie fetele de a mea. Le soptesc, plina de entuziasm:
- Hai ca n-am facut numai rele pe aici.
Imi zambesc timizi, facandu-ma sa rasuflu usurata. Ma bucur pentru ei, mai ales pentru Joanna, care chiar merita asa ceva. Ma asez pe un pat, gandindu-ma in continuare la noile perechi care au intrat in scena, amintindu-mi de toate intamplarile dinaintea plecarii mele. Totul s-a aranjat destul de frumos. Ce vremuri fericite… Pacat ca toata aceasta fericire ar putea fi distrusa curand. Dar voi avea eu grija sa nu fie asa, spulberand planul lui Williams din interior, incetul cu incetul. Si, cum ma gandesc eu la detalii, privirea imi cade pe Alex, care se uita oarecum pierdut la fetita mea. O iau in brate pe micuta, atragandu-i atentia. Clipeste de cateva ori, zambind.
- E foarte draguta, Lizzie. Cum o cheama? ma intreaba cu obisnuita-i curiozitate, afisand un zambet strengaresc pe care l-am iubit, il iubesc si-l voi iubi mereu.
- M… Melanie.
Toate privirile se atintesc asupra mea, facandu-ma sa plec capul. Inca regret impulsul pe care l-am avut cand am numit-o asa. E acelasi nume cu cel al mamei gemenilor, mama care i-a abandonat dupa ce le cladise sperante, care i-a facut sa sufere intr-un fe de nedescris, mai rau decat cea adevarata. Nu pot intelege de ce acesta e unicul nume care mi-a venit in minte, singurul pe care l-am putut spune, chiar daca stiam ca nu e corect ce fac. Sunt surprinsa cand imi zambesc cald, dar imi revin destul de repede cat sa realizez ca Melanie s-a trezit.
- Nu! tip speriata, privind-o pe micuta.
Prea tarziu. Alex o fixeaza hipnotizat, culoarea disparandu-i din obraji. Nu-mi pot retine un suspin, simtind cum sangele mi se scurge din corp. Incep sa dau dezabrobator din cap, acoperindu-mi fata cu mainile, stergandu-mi neincetat ochii inecati in lacrimi. Nu mai putea dormi macar cateva minute, saracuta? Si eu ce ma fac acum? Inima mi-o ia la goana, continuand sa privesc pierduta intreaga scena peste care se asternuse o liniste mormantala.
- Zi-mi ca nu e adevarat, Lizzie, ma implora cu glasul scazut, tremurand incet si inghitind in sec, zadarnic.
Nu pot, chiar nu pot sa spun asta. O iau pe fetita pe sus, iesind in fuga pe hol. Grozav, acum pe unde trebuie sa o mai iau? Incep sa merg la intamplare, incercand sa-mi abtin lacrimile, privind acei ochi mari, verzi si nedumeriti, care m-au tinut in viata in ultimii ani. Aceiasi ochi superbi care parca spun o poveste… Ce vina are ea pentru ce am facut eu? Viata nu e corecta cu unii. Dar de ce tocmai cu ea? Eu? Eu imi merit soarta, dar ingerasul meu blond nu trebuie sa indure consecintele faptelor mele.
Caut disperata hangarul, dorindu-mi sa ies cat mai curand din acest loc. Cand il gasesc in sfarsit, ma opresc gafaind, inca socata dupa incidentul de mai devreme. Ridicandu-mi privirea, il vad pe Alex sprijinit de aceeasi masina neagra de mai devreme. Ma indrept spre vehicul cu pasi mari, apasati, privindu-l in ochi cand pe el, cand pe Mel. Asemanarea care nu m-a lasat sa uit…
- Te conduc pana acasa si uitam ca ziua asta a existat vreodata, imi spune rece, deschizand portiera si intrand cu o viteza ametitoare, incercand sa scurteze pe cat posibil momentul, fara ca macar sa-mi arunce o utima privire.
Cuvintele lui ma strapung asemeni unor cutite cu varf otravit. Sa uitam ziua asta… Sa uit prima zi fericita din ultimii patru ani, sa privesc din nou inapoi cu regret, sa sufar… Nu mai vreau asta, Alex. Nu mai pot indura.
Dar cui ii pasa?