De-a v-ati ascunselea.

[Fiction]

Sunt incantat sa vad ca lumea comenteaza. Va multumim si promitem ca pe parcursul acestei povesti tragic-comico-dramatice sa va surprindem - macar putin. (Stiu c-a sunat a demagogie. Dar lasa, vedem noi.)

Capitolul patru.

Si cu acel smerit suras,
Cu acea blanda fata,
Sa faci din viata mea un vis,
Din visul meu o viata.

Asteptam cu nerabdare ca tanara sa-mi faca cunostiinta si cu restul grupului. Pe masura ce ii priveam chicotind si scalambaindu-se in toate felurile, imi dadeam seama ca s-ar fi putut sa ma insel. In timp ce Michelle imi adresa niste cuvinte, privirea mea era fixata pe gesturile lor total imature si fara sens. Singurul tip dintre cele doua fete se purta cat se poate de grotesc, satisfacandu-si dorintele perverse. Am incercat din rasupteri sa fiu atent la ce zice Michelle si sa intru intr-o conversatie cu ea. Speram ca macar ea sa-mi mai salveze ochii - cu chipul ei.
- Michelle, frumos nume, o intrerup, cu riscul ca sa ma considere un necioplit. Imi aduce aminte de mai multe lucruri, printre care si o poveste mai speciala - heh, personajul principal era Michelle.
Fata se holba destul de nedumerit la mine.
- Ma scuzi, totusi. Nu am vrut sa te intrerup. Doar ca...
- Andrei, Olivia si cealalta tipa? Cred ca te inteleg. Nu stiu deloc sa se comporte in preajma unui nou venit. Luna trecuta am mai intalnit un tip. Tot asa, stateam toti adunati sub un nuc, doar ca nu tocmai aici, cand de nu se stie unde, isi face aparitia un tanar, cam ca tine. A incercat el sa intre in vorba cu noi, dar cand Andrei i-a adresat o mitocanie, a plecat ofensat de aici. Nici n-am apucat sa-i aflui numele. Tipul parea asa de...
- Inteleg, ii zic, intrerupand-o din nou.
Motivele pentru care am facut aceasta de asta data sunt evidente - mai mult sau mai putin.
- Oricum, sper ca nu o sa te lasi influentat de aparente, chiar daca acestea au un impact puternic asupra ta, nu-i asa? zise fata pe-un ton calm si dragut - cel putin asa mi se paru.
- Desigur, Michelle. Cred ca nu ar strica sa incerc sa vad dupa aparente. Sper totusi sa merite.
De fiecare data cand aceasta imi adresa ceva, eu ii replicam cu vorbe mai mult non-sens si aberatii, incercand sa-mi maschez adevaratele emotii care ma cuprinsesera. Nu intelegeam de ce o gaseam asa de speciala pe Michelle. Nu e neaparat din cauza ca avea un zambet frumos si-un par rumen ca acele castane, frumos atinse si colorate de soare, in mijlocul toamnei, dar pentru ca parea sa aiba o personalitate care imi place. Pare o tipa calculata, dar tot odata dezordonata, una atenta la fiecare detaliu, dar in acelasi timp o nepasatoare de zile mari. Nu voiam sa ma gandesc inca la faptul ca as putea fi indragostit de ea, pentru ca nu simteam nimic - inca. Si nici nu doresc asta.
Am incercat sa-i fac pe plac si sa incerc sa schimb vreo doua vorbe cu Andrei si Olivia, personajele care pareau a avea o insemnatate mai mare in ochii lui Michelle. Olivia parea de treaba si nu chiar asa de nesimtita, in sensul in care macar aparentele au dovedit asta, dar Anrdei, ei bine, prefer sa nu mai detaliez aici. Am ras scarbit la fiecare afirmatie idioata pe care o facea, numai pentru ca nu am vrut sa se ia si mai tare de mine.
Peste vreo cateva zeci de minute in care simteam ca nu mai am aer, fiind sufocat de prezenta lui Andrei - care ma deranja intr-o masura mai mica sau mai mare - am rugat-o pe Michelle o anumita chestiune.
- Michelle, imi cer scuze ca intervin... as putea sa te rog ceva anume? Daca n-o sa accepti e mai mult decat ok, dar...
- Spune, Eric. As face orice ca sa scap de astia de aici - serios. In ultima vreme m-am simtit tot mai mult ignorata de „prietenii” pe care ii am. Nu vreau sa dramatizez acum si nici sa-ti stric starea de fericire pe care cred ca o ai, imi zise ea, simtindu-i-se tremurul in voce.
Cu toate ca incerca sa dea frau liber sentimentelor pe care le avea la momentul de fata si sa incerce sa-si gaseasca alinarea la probeleme pe care o cuprinsesera si pe care le ducea de cine stie cata vreme, nu puteam sa nu vad cat de detasata si de respingatoare incerca sa se mentina fata de ceea ce s-a intamplat. Am de gand s-o invat sa traiasca, si nu numai.
- As vrea sa vii putin cu mine si sa ne plimbam prin imprejurimi, dar fara prietenii tai superbi. Vreau sa te si rog ceva, daca accepti, desigur.
- Haide, o sa le zic ca merg sa-ti arat magazinele de aici si ca ar fi mai bine ca ei sa astepte in locul asta. Sa faca ce-or vrea, macar nu sunt aici sa-i vad, zise hotarata.

Incep sa cred ca nu voi fi total singur pe aici si ca nu voi fi nevoit sa-mi implor din nou parintii sa ne mutam, din cauza ca nu sunt in relatii deloc bune cu oamenii de aici. Chiar daca toti ceilati ma vor uri si vor vrea sa dispar, o sa am un motiv bine intemeiat de care sa ma agat cu dintii si la care sa ma tot gandesc, astfel incat sa nu plec. Cred ca pentru prima oara in multe luni de zile - sau chiar ani - lucrurile incep sa mearga mai bine pentru mine, pe plan sentimental. Totusi, nu doream sa realizez ca sunt indragostit de Michelle pana peste urechi, chiar nu doream sa simt asta. E ca si cum as incerca sa nu realizez ca traiesc - sau ca refuz asta - dar am un motiv foarte bun pentru care o fac. Nu doresc sa se repete si nu vreau sa distrug totul din nou. E ca si cum m-as fi ales cu o fobie in a iubi.
De fiecare data cand ma indragostesc de cineva, sentimentul pare sa fie reciproc. Desigur ca, am avut si multe esecuri in viata, in care vorbele au fost mai reci si negre decat moartea, lasandu-ma de piatra si fara niciun tel in viata, dar nu cred ca asta e ceea ce ma deranzeaza cel mai tare. Aproape de fiecare data cand sentimentele-mi sunt ca un dusman propriu, fata de care ma indragostesc se intampla sa cada si ea in plasa de care tocmai eu vreau sa scap. E frumos sa simti parfumul iubirii si sa vezi ca ai o sticluta a ta - o sticluta in care sa va tineti iubirea si, atunci cand simti ca ai nevoie de mai multa ca sa-i arati cat de tare o iubesti, mai pulverizezi putin... Parfumul nu tine la infinit. La un moment dat se termina si realizezi ca sticla ramane goala - si odata cu ea si sentimentele - se risipesc in aer fara ca sa le mai poti culege. Tragic sfirsit, tragica soarta.
Nu mereu insa se termina totul atunci cand parfumul o face, implicit dragostea si sentimentele. Uneori te scarbesti de miros si simti ca te sufoci in el, c-ai vrea sa dispara cat mai repede ca sa poti respira, sa poti continua sa traiesti. Esti nevoit sa asezi frumos si calm sticluta pe-un raft si s-o lasi acolo pentru eternitate, iar atunci cand cineva te intreaba „De unde ai parfumul ala, cand l-ai luat?”, raspunzi scarbit ca l-ai dobandit de la vreo ruda indepartata, ca nu prea-ti place si ca nici nu ti-a placut vreodata. Asta sau, o apuci brutal si-o trantesti cu toata forta de pamant si privesti cum se sparge, cum se imprastie si cum peste tot sare parfum, cum cioburile se raspandesc in toate partile posibile. Si-am simtit de vreo cateva ori, intepaturi in ochii-mi rusinati, cum ma faceau sa plang si cum realizam c-am gresit si ca ma doare - dar fara rost, erau si-au ramas doar niste cioburi - trecutul unei sticlute frumos mirositoare din care s-a ales doar praful.
De foarte multe ori iti dai seama ca ai gresit mai mult decat ai crede - ca mai bine nu se intampla asta. Fiinta la care ai aspirat atata vreme si la care ai tinut - sau inca mai tii enorm - dupa despartire, te uita incetul cu incetul. Dar sufletu-ti urla disperat spre a o recupera, pentru ca o iubesti. Si n-o iubesti cu iubrea adevarata, ci cu cea prieteneasca. Tii la ea cum ai tinut din prima clipa in care ti-ai aruncat, timid, privirea spre chipu-i, si-ai realizat c-ai dobandit deja un amic, un prieten, care incetul cu incetul s-a contopit cu tine, cu sufletul tau. Te-ai lasat cuprins de vraja iubirii, de sentimente ireale, de foarte multe ori, si te-ai aruncat fara sa poti vedea dincolo de aparente in gura-i dulce, dar haina. Iar dragostea va hraneste sufletele, dar va si omoara. O clipa de neatentie si legatura se rupe - nu doar cea sentimentala, ci si cea prieteneasca. Si plangi dupa aceea si speri, ca-ti vei recupera ingerul, dar in zadar, s-a dus...

***

Cadeau timide prietenele mele, frunzele multicolore de toamna. Si priveam incantat cum dansau fericite in aer, asa cum face un crestin cand moare. Se intalneste cu Tatal, dupa multi ani in care-au stat separati, in care-au suferit. Dar moartea-i aduce aproape si-i face fericiti; moartea e doar sfarsitul calatoriei spre venirea acasa. Asa faceau si frunzele. Cadeau si se amestecau cu solul, iar inmormantarea le-o facea ploaia. Se descompuneau in bataia stropilor prea reci si, se unesc cu pamantul de unde au venit. Iar eu eram si sunt doar un martor trecator, la moartea a lor colorate, frunze de toamna. Pe masura ce vantul se pornea si ridica in aer frunze deja moarte, dar care inca zambeau, smulgea si pe cele care asteptau. Privirea-mi era furata si acum de doar acei copaci frumosi, colorati fiecare in alta culoare calda. Razele soarelui mangaiau firav fiecare crenguta de-a lor, erau cele care le sarutau pentru ultima oara si le imbarbatau inainte sa se desprinda de crengi si sa moara. Natura este mai vie decat credem noi - se aseamana cu fiinta umana mai mult decat ne-am fi putut imagina vreodata. Deschide doar ochii si vei vedea - asta am facut eu si dupa am multumit.
Stateam de foarte multe ori si ma intrebam de ce iubesc toamna asa de tare - de ce simt ca este anotimpul sufletului meu. Pe buna dreptate ca, dupa ce meditam asupra acestor lucruri, am realizat ca nu exista un altul mai bun care sa ma primeasca atunci cand sunt suparat, sa ma sustina atunci cand am nevoie si sa-mi ofere fericire cu fiecare strop de culoare cazut din a copacilor coroana, ba chiar sa ma tina in viata si sa-mi reaminteasca de faptul ca natura nu a murit, iar sufletul are in ce sa se refugieze, decat toamna. I-as compune si o serenada, un cantec mic, dar chiar si o oda, numai ca nu am cum, nu ma pricep. Asa ca las iubirea fata de ea sa contureze totul pentru mine, dar sa si vorbeasca.

In capul meu se invart multe lucruri la momentul de fata, dar faptul ca Michelle si al ei suflet au acceptat sa vorbeasca ceva minute cu mine, m-au facut sa uit de totul, macar pentru cateva clipe atat de efemere. Imediat ce am scapat de prietenii lui Michelle si de prezenta lor care ma enerva, am luat-o pe fata si am inceput sa strabatem incet, dar cu o tinta bine definita, acele alei din parcul central al orasului. Sunt colorate de frunzele cazute care se lipisera de ele, oferindu-mi senzatia ca merg pe-un covor natural, atat de frumos si variat din punct de vedere cromatic. Fiecare picatura de toamna, frunzele acestea, sunt colorate - fiecare dintre ele - intr-o alta culoare care-mi bucura ochii. Desi doream sa admir la nesfarsit aceast peisaj rar intalnit de mine, am decis ca discutia de acum este mult mai importanta - asa ca m-am abtinut si concentrat.
- Michelle, nu-i asa ca-i frumoasa toamna? o intreb, hotarat sa o calmez si sa o introduc in atmosfera discutiei inainte de a trece la subiectul propriu zis. Cred ca ai putea zice ca-i anotimpul meu preferat, dintre toate celalalte.
- Da, Eric, raspunse oarecum retinut. Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca ai perfecta dreptate. Degeaba le spuneam tuturor ca ador vara, ca primvavara e asa de speciala, pentru ca readuce totul la viata si ma face sa ma simt din nou iubita - cu toate ca nici acum nu neg asta - toamna ma surprinde cel mai tare. Si nu s-a intamplat asta mereu, ci doar acum am realizat asta. Toamna de anul asta pare sa fie de zeci, poate chiar de sute de ori mai frumoasa decat celalalte. Observi asta? Parca miresemele-i se simt mai clar acum, iar fosnetul funzelor se aude mai tare, anul asta. In linii mari voiam sa-ti zic ca in orasul asta - aparent monoton, din punctul meu de vedere- anotimpurile nu se simt si nu se traiesc asa cum ar trebui. Omul e complet detasat de natura.
- Nu stiam ca esti asa. Adica, continui eu, putin dezamagit de ceea ce am zis, sunt surprins sa intalnesc pe cineva care gandeste asa. Nici nu stii cat de mult inseamna asta pentru mine, mai ales acum, cand realizez ca defapt nu am niciun prieten bun la momentul de fata. Si da, ai mare dreptate in ceea ce zici. As vrea din toata inima sa ne mai vedem candva si sa mai impartasim ceva opinii si ganduri - nu neaparat despre toamna.
- Cred ca ar fi frumos, imi replica Michelle, c-un zambet senin care-i aparu pe fata fetei, din senin. Stii, si eu am aceleasi sentimente si ganduriin legtatura cu ceea ce ai zis tu. Prietenii adevarati in ziua de azi se intalnesc tot mai rar. Oricum, nu cred ca putem vorbi inca de asa ceva, eu nici nu stiu prea multe despre tine, continua ea, aproape razand.
Am observat ca dorea sa ma tachineze prietenesc la momentul acela, dar nu i-am dat importanta acestui lucru, pentru ca stiam ca acum ea doar daduse drumul robinetului care o tinuse inchisa in propria-i fiinta atat de mult. Am ignorat astea si-am trecut mai departe, replicandu-i pe-un ton la fel de calm si prietenesc, plin de interes.
- Haide, ii zic, zambind, sa nu ne mai ascundem atat de tare dupa degetul mic, ca nu cred ca ne auta.
- Sa ne ascundem dupa degete? Cine a zis asta? zise, continuand sa zambeasca.
- Uite, Michelle, stiu ca vrei sa faci sa spun tot ce am de zis direct, si presupun ca nu esti o persoana careia sa-i placa sa i se zica ceva pe ocolite, asa ca o sa incerc sa fac totul cat mai la subiect.
Fata observase tonul meu care nu mai era asa de plin de amuzament. Doream sa o fac sa inteleaga ca e bine sa nu se asunda si, mai ales, in preajma mea.
- Stii, mi se pare atat de ciudat sa ma citesti ca o carte; ma simt asa de citita, Eric, spuse cu pupilele ochiilor dilatate, aproape schitandu-i-se din nou un zambet pe fata.
- Citita!? Michelle, sa ramanem seriosi, te rog. Nu am venit aici ca sa ne prostim, mai ales ca nu avem prea mult timp; prietenii tai atat de manierati si buni s-ar putea intoaarce in orice moment.
Observa ca am devenit serios si se retrase, oarecum, din conversatie. Ma asteptam la asta, doream doar sa ma conving de firea ei. Nu-mi place sa intreb lumea non stop despre firea lor, sau sa le pun intrebari de genul „Zi-mi cateva fraze despre tine, te rog!?” Banuiesc ca va dati si singuri seama de raspuns. Tocmai de accea, imi place sa aflu singur prin diverse motive. Desigur ca, daca Michelle ar afla asta, m-ar considera un nebun si jumatate, asa ca prefer sa pastrez totul un secret, la momentul de fata.
In momentul in care surasul de pe fata-i se sterse, m-am oprit brusc din mers si am apucat-o usor de mana, facand-o sa se intoarca spre mine si sa ma priveasca direct in ochi. Aburi de la frig ii ieseau din gura, iar buzele-i rosii si pline de viata sunt ca un contrast, o antiteza, intre natura aproape moarta si culoarea lor.
- Michelle, uite de ce vreau sa fim seriosi. Te rog sa ma crezi. Doresc a-ti cere urmatorul lucru, si tare mult sper sa accepti.
Pupilele acesteia se dilatara din nou.
- As vrea sa ne vedem maine dupa ore. As dori sa mergem la cofetaria aceea vintage si frumoasa despre care am auzit si citit de cand am sosit aici. Te vreau si pe tine cu mine pentru ca nu am mai fost in partea accea a orasului, plus ca, m-as simti oribil sa merg acolo singur si sa mananc ceva asa de dulce fara rost.
- Oh, Eric, nu stiam ca asta e motivul pentru care vrei sa discutam in particular. Desigur, cu cea mai mare placere as merge cu tine acolo. Maine am ore pana la doua, deci daca aia vrea sa ma astepti la intrarea in scoala la fix, ne vedem si mergem.
Am observat dezamagirea din tonul ei inca din primele cuvinte. Nu doresc ca ea sa-si faca visuri sau spreante de pe acum - defapt, deloc. Nu vreau sa o ranesc catusi de putin sau sa o fac sa aspire spre ceva care nu este posibil. Tot ce doream la momentul de fata si la ce spream, defapt, este sa o apropii asa de tare de mine incat sa devenim prieteni de nedespartit. Nu stiu exact de ce, dar uneori mi se pare a fi ceva egoist.
- Bine atunci, dar nu stiu exact unde mergi la scoala. Mi-a zis mama doar ca s-ar putea sa-mi schimb liceul din semestrul al doilea de scoala. Asta e tot ce mi-a zis pe subicetul asta...
- Colegiul National 1 Septembrie, imi raspune clar si raspicat. Daca nu stii unde este, vii aici si apoi cotesti la dreapta pe Strada Sperantei, care e chiar acolo, iar apoi la stanga pe Str. 1 Septembrie si ai ajuns, continua pe un ton calm.
- Mersi, Michelle. Abia astept, sincer sa fiu.
- Si eu.

In timp ce am mers inapoi catre locul de unde am plecat, am mai schimbat cateva vorbe, nu chiar atat de semnificative, despre locurile din imprejurimi si despre arhitectura locului. Am observat de asemenea, ca Michelle este o pasionata de arta - in special cea veche, romana si gotica. Tot mai multe asemanari descopeream intre mine si ea. Incepuse sa se raceasca tare afara, iar lumina zilei este tot mai tare asuprita de intuneric. Un apus sters, dar misterios se contura in indepartatul orizont, fapt care-mi amintea ca trebuie sa ma intorc acasa si sa zac din nou, pierdut intr-un spatiu de care nu apartin si-o lume in care nu ma regasesc. In momentul in care ne-am reintalnit cu cunostiintele lui Michelle, aceasta a adoptat atitudinea respingatoare si sictirita pe care o avea si cand am rugat-o sa mergem sa ne plimbam. Ei deja stransera patura si asteptau de zece minute sa plece, doar ca din cauza ca fata nu si-a facut aparitia, au trebuit sa stea acolo si sa inghete de frig.
- Ce naiba, Michelle. Parca ziceai ca nu stai mult. Nici prin cap nu-mi trecea c-o sa ma lasi sa crap aici de frig, cu puicutele astea. Ai grija ce faci, ma enervezi destul de tare in ultima vreme, replica Andrei pe-un ton cat se poate de nepasator.
Stiu ca sunt o fire care nu se prea baga unde nu-i fierbe oala, dar dintr-unul sau mai multe motive, am decis ca ar fi bine sa ma bag in conversatie si sa-i reprosez vreo doua mitocanului. Fata suferea din cauza lui si a vorbelor, iar asta este vizibil cu ochiul liber.
- Ma scuzi, dar daca nu incetezi sa vorbesti ca un porc nenorocit cu Michelle o sa fiu nevoit sa intrerup a-ti adresa orice vorba relativ decenta pe care as putea sa ti-o zic si pe deasupra, o sa te si bat mar, intr-un limbaj comun. Esti ca un dobitoc beat cam tot timpul, te sfatuiesc sa-ti revizuiesti comprotamentul si felul tau misogin si patetic - pentru ceilalti neciopliti din cardul tau - de a fi, daca vei vrea vreodata sa ai o persoana care sa te iubeasca, si cu care sa nu te rezumi doar la o pipai intr-un mod dezgustator si pervers. Am observat ca e totul pentru tine - la asta se rezuma relatia, si presupun ca si celalalte relatii pe care le-ai avut sau ai.
Stiu c-am folosit un limbaj cam dur, dar eram gata sa-l bat mar in orice clipa. Nu sunt deloc firea care macar sa se gandeasca la a ameninta pe altcineva, dar nici o mamaliga nu sunt. Calca-ma cat de putin pe nervi intr-un subiect delicat ca asta, adica Michelle - si comportamentul cu fetele in general - ca nu mai iesi viu. In linii mari, cam asta facuse Andrei dobitocul. Simteam cum ma incalzeam tot mai tare cu fiecare vorba pe care o scoteam, cum pumnii si dintii mi se inclestau si strangeau tot mai tare - sangele aproape ca fierbea in mine si totusi, nu-mi dadeam seama de ce ma enervez si ambalez asa de tare.
- Bine, mai. Vezi-ti tu de treaba ta si ai de grija, nu inseamna ca daca esti nou aici nu pot sa-ti aplic ceva dureros. Sa mergem Olivia, nu mai stau in preajma unor increzuti si nenorociti ca astia.
Olivia isi lua la revedere rapid de la Michelle si de la mine, si, disparu pe strada aglomerata, luminata deja de semafoarele monotone.
- Un dobitoc fricos e, ii zic eu lui Michelle pe-un ton deja relaxat, revenindu-mi la normal.
- Nu stiam ca te poti comporta si asa. Ma surprinzi, Eric. Ma surprinzi cu fiecare clipa petrecuta cu tine. (Imi place)
- Pana si cainele domesticit mai musca, ii replic, asternandu-se o liniste de mormant chiar dupa asta.
Fara sa-i mai cer permisiunea la asta, fara sa o mai intreb sau sa ma obosesc sa aflu daca doreste asta, am condus-o acasa pe Michelle. Tot drumul am vorbit, despre nemurirea sufletului si nu numai. Urmatoarea zi avea sa fie reusita, presimteam asta. Iar Michelle e de acord cu mine.

Evident ca ziua urmatoare a inceput pe dos pentru mine. Am un mare noroc ca inca nu mi-am terminat transferarea la noul liceu, temporar, ce-i drept, pentru ca de semestrul urmator aveam sa ma mut acolo unde e Michelle. Nu stiu sigur daca ea a realizat asta, sau daca macar ii pasa, dar am decis sa nu evidentiez asta prea tare. Am ajuns destul de tarziu acasa din cauza ca abia mi-am amintit de unde am venit. Incepeam sa cred ca de acum ea trebuie sa ma conduca pe mine acasa, nu invers. Ca de obicei, mama a facut un scandal monstru din cauza c-am deschis usa casei la venire cu 45 de minute intarziere. Pina la urma insa, am reusit s-o calmez si sa o fac sa inteleaga ca nu mai am zece ani. Sa nu mai vorbim de cat mi-a luat sa o conving ca nu o sa ma violeze nimeni daca intunericul cade si nici ca n-o sa ma rapeasca. Am mai mentionat c-am facut un an si jumatate de karate?
M-am trezit ametit din pat si am realizat ca aproape intarziasem de tot. Am avut un somn adanc si netulburat, asa ca ora la care m-am sculat efectiv din pat a fost vreo doisprezece fix. In doua ore trebuie sa fac si dus, sa mananc si sa si gasesc Colegul 1 Septembrie. Din clipa in care fata mi-a zis ca se cheama asa am avut curiozitatea sa aflu daca prin 1 Septembrie se refera la incepera toamnei sau la vreo alta data neimportanta pentru mine. Speram la prima varianta din toata inima.
Respiram tot mai greu si simteam tot mai tare menta racoritoare din pastaa de dinti, mirosul frumos de brad din hainele pe care aveam sa le imbrac si tot odata, deja imi inchipuiam cum se vor combina si cu parfumul acela care-mi place enorm de mult. Nu stiu la ce se astepta ea in legatura cu ce o sa ma imbrac, dar sunt sigur ca blugi rupti pana mai jos de fund si tricouri mirosind a fum si total neasortate cu blugii nu voi purta nici in ruptul capului. Detestam din toata inima acest tip de imbracaminte. Tocmai de aceea, nestand prea mlt pe ganduri - pentru ca asta e treaba fetelor, cei drept, am luat din dulap o pereche decenta de pantaloni negrii, care cred ca-mi vin relativ bine, un tricou tot negru mirosind a vanilie si-un hanorac maro, care se asorta perfect cu restul.
Nici n-am apucat apucat sa ma pieptan, sau macar sa iau micul dejun impreuna cu familia - si tata care citea ziarul si simtea mereu nevoia de a ne impartasi ceea ce se mai intampla prin lume - ca am plecat spre liceul de unde aveam s-o iau pe Michelle sa mergem spre acea cofetarie. Familia mea e ciudata, dar asta e-o poveste pentru alte timpuri, pe care spre sa nu uit sa v-o impartasesc.

Am iesit din casa cu gandul aruncat in tot alta parte, nefind prea atent la ceea ce se intampla pe strada si prin imprejurimi. Tocmai de accea m-am ales cu o injuratura zdravana de la un sofer nesimsit care, aparent mergea cu vreo saptezeci prin oras. Chiar daca nu am folosit trecerea de pietoni, asta nu inseamna ca putea sa mearga cu atata la ora. Si pe masura ce tot ce intampla astea, realizez tot mai tare ca societatea de azi ma dezgusta tot mai tare. Imi arunc scurt o privire pe ceasul de pe telefon si realizez ca trecusera deja cinci minute de doua fix. Am grabit pasul si aproape ca alergam - nu-mi plcaea deloc sa las pe cineva sa ma astepte dar nici sa ma grabesc ca bezmeticul si sa alerg pe strazi.
- Ai grija pe unde mergi, tampitule!
- Idiotule, vrei sa infund puscarie din cauza ca n-ai capul pe umeri?
Le-as fi aratat eu ceva , dar ma respect prea tare ca sa fac asa ceva sau macar sa le dau o replica - fie ea cat de mica si porcoasa. O, dar cat m-am abtinut. Credeti-ma!
Vremea de afara nu este tocmai stabila - norii negrii cuprinsesera intreg cerul si amenintau orasul c-o ploaie zdarvana ce avea sa ne strice toata intalnirea spre a merge la cofetarie, care deja era aproape distrusa din cauza ca am intarziat. Toata lumea se grabea si parea indiferenta la tot ceea ce se intampla. Cred ca asta e lucrul pe care-l urasc cel mai tare in ziua de azi la marile orase.
Dupa ce am fugit literalmente vreo cateva minute bune, am zarit strada pe care se situa colegiul si tot odata si cladirea in sine, inconjurata de zeci de elevi si masini care se invarteau incontinuu pe acolo. E adevarat ca toata lumea terminase orele. Nu stiam cum aveam sa o vad pe Michelle in toata aglomeratia aia, iar tocmai de aceea am asteptat inca ceva vreme pana s-a eliberat. In timp ce ma sprijineam de zidul rece, am vazut o fata cu parul ondulat pe spate, lung si frumos, care se departa dezamagita de liceu, impreuna cu o alta care semana cu Olivia. In cateva fractiuni de secunda mi-am dat seama ca defapt aceea este Michelle cu prietena sa, care probabil s-a saturat de cat m-a asteptat in frig. O iau din nou la goana si o ajung din urma, punandu-i mana pe umar disperat. Gafaind peste masura si abia putand sa scot cateva vorbe scurte, ii zic fetei:
- Imi pare rau, Michelle, ca am intaziat zece minute. Nu-mi sta-n fire deloc, dar am avut parte de multe incidente neplacute pe drumul spre colegiu, printre care si unele in care aproape am fost calcat de cateva masini. Nu-ti mai zic ca am uitat unde trebuia sa vin si am mai pierdut si timp cu asta.
Pare foarte surprinsa ca ma vede tocmai acum.
- Nu e nimic. Sa mergem, Eric. Pa, Olivia. Ne auzim prin telefon si sper ca o sa fie curand.
Afara se facea foarte frig, probabil pentru ca iarna e aproape aici. Am cutreierat destul de mult pe jos, pentru ca amandoi am decis ca e mai bine sa mergem pe jos decat sa luam autobuzul, ceea ce ne-a oferit mai mult timp ca sa vorbim. Asta am si facut, deoarece pana am ajuns la locul dorit, nu cred ca a existat vreo clipa in care sa nu povestim ceva sau sa se impartasim ceva. Relatia noastra de amicitie pare ca devine tot mai buna. Este exact ceea ce-mi doream. Sunt insa atat de nesigur in legatura cu durabilitatea acesteia si de asemenea stagiul spiritual la care ne aflam. Nu vreau sa trecem peste o prietenie foarte frumoasa, chiar nu doresc asta. Desi nu vreau s-o ranesc.
- Am ajuns, Eric. Sa intram si sa mergem sa ne comandam prajiturile. Nu stiu daca ti-am mai zis cat de bune le fac cei de aici.
- Desigur, Michelle. Pot sa-ti zic Mi.? Mereu mi-am dorit sa te strig asa. Macar in felul asta n-o sa stie nimeni ca ne strigam.
- Nu ma deranjeaza. O sa-ti zic si eu Er. cand am chef, macar asa o sa fim chit, imi raspunse fata, razand discret in timp ce deschidea usa imensa de la cofetarie.
Din clipa in care am vazut cladirea am ramas surprins de arhitectura frumoasa pe care o are aceasta. Totul pare atat de impecabil si calculat - e exact cum am citit prin ziare; defapt, cum mi-a zis tata. Unii oameni din oras o considera a fi cea mai frumoasa cladire. Exteriorul cofetariei e vopsit intr-un alb care aduce putin spre crem, iar puritatea acestuia e dovedita. Nu pot zari nicio crapatura in zid si de asemenea, niciun graffiti care sa distruga absolut, dar absolut totul. Ce-i drept imaginea acesteia e pastrata de doi domni inalti, foarte sumbrii si care par a fi lipsiti de suflet sau de orice alt sentiment. Cred ca, totusi, asa am ajuns eu sa descriu orice paznic care are o structura atletica mai musculoasa si care pare a nu clipi deloc. Marginile cladirii si colturile de la scocuri, dar si aceastea in intregime, marginile de la ferestre si dungile care le separau pe acestea sunt poleite fie c-o imitatie din aur, fie cu foita de aur. Elementul definitoriu care separa aceasta cladire de un palat de tigani este, evident, delicatetea cu care a fost construita si sufletul pus in ea. Nu are forma de palat si nici scocuri idioate nu are, iar aurul (aparent) existent pe ea nu este in cantitati imense, ci doar acolo unde trebuie si cat trebuie, astfel incat sa lase trecatorilor o imagine imaculat de frumoasa in minte. Nu prea am avut timp sa admir totul in detaliu, pentru ca Michelle m-a tarat in interior, dar am tot timpul din lume sa revin aici.
In momentul in care am intrat in cofetarie m-a izbit un miros puternic, dar frumos, de prajituri. Puteam asemana ceea ce vedeam si miroseam cu un rai al prajiturilor, al ciocolatii si al absolut tuturor celorlalte lucruri care contineau zahar. Cu gura gascata am ramas atunci cand am vazut decorul de interior al cladirii. Desi mi s-a parut ca este o incapere mica, aparentele m-au inselat. Totul e vast si vechi, intocmai cum am crezut. Peretii sunt vopsiti intr-un alb imaculat si neatins sau patat, iar pe partile inferioare si pe langa ferestre sunt lambriuri din lemn, care si acum mai miroseau a padure. Geamurile sunt lunguiete si ating pardoseala, iar draperiile care le acopera sunt elegante si legate c-un cordon din matase care ma impresioneaza. Candelabrele imense coborara gratios din tavan, impopotonate cu zeci de mii de cristale care se roteau incet in aer. Sunt prinse de tavan intr-un mod foarte spectaculos, cu niste funii groase care comunicau intre ele si cu celalalte cateva astfel de candelabre. Cred ca daca taiai una dintre funii cadeau toate. Ar fi un dezastru. Nu mult mi-a luat sa-mi dau seama si de faptul ca exista si un alt etaj, aparent. Patru seturi de scari, din lemn, frumos lacuite pe marginea carora se alfa balustradele, atent sculptate, conduceau pe orice urca pe o platforma mai inalta a cladirii, relativ larga, care are forma de dreptunghi - intocmai ca si cofetaria. Acolo isi au locul zeci de mese rotunde, cu picioare groase de lemn si cu scaune intocmai ca mesele, acoperite de fete de masa lungi si curate, pe fata carora se afla farfuriile si tot alaiul care e necesar, aranjate toate intr-o simetrie perfecta. Nici covoarele sau toate celalalte detalii nu sunt deloc mai prejos.

Ma pierdusem, cu siguranta, in profunzimea si frumusetea tuturor acestor lucruri, cand, un domn care parea ca lucreaza acolo se opri si ne adresa vreo cateva vorbe.
- Ma scuzati, domnule si domnisoara - aveti rezervare aici sau nu? As dori sa stiu asta pentru a va putea conduce la masa potrivita pentru dumneavoastra.
- Nu, nu avem, domnule, ii raspund eu plin de respect. Cred ca n-am avut mai mult respect fata de cineva in viata mea. La drept vorbind. Si totusi, de ce ma numea domn?...
- Bine atunci. Doriti o masa la parter sau la etajul intai? De asemenea, o masa de doua sau mai multe persoane?
- Am dori la etaj si, sa fie de doua, te rog, ii zise Michelle, cu un ton nu asa de respectuos ca el meu. Probabil ca ea este obisnuita cu ceea ce este pe aici si se cam saturase sa fie asa de politicoasa.
Pentru mine insa, totul este nou si necunoscut. Am incredere in Michelle si in alegerile ei. Acel domn, probabil domnisor, pentru ca nu pare atat de batran, ne-a pus sa semnam intr-o carte, iar dupa aceasta ne-a condus sus, unde ne-a oferit un meniu si ne-a zis ca in cateva minute va sosi un alt ospatar si ne va lua comanda. Meniurile respective sunt pline cu zeci de mii de pagini de prajituri, de inghetata si de cate si mai cate sortimente de prajituri si alte chestii de care nu am auzit in viata mea.
- Deci, Eric, te-ai hotarat? Vrei sa iei ceva anume? Eu o sa iau o amandina insiropata si cu multa frisca si ceva cirese.
- O simpla savarina.
Michelle a fost surpinsa de alegerea mea.
- Iti plac chiar asa de tare savarinele?
- Le iubesc, mai ales faptul ca sunt insiropate, ii raspund eu cu un interes ridicat.

In clipele urmatoare ne-a fost luata comanda si am mancat cea mai buna prajitura din lume, cu cea mai deosebita persoana pe care-am intallnit-o vreodata. Am vorbit diverse lucruri in timp ce-am stat acolo si cred ca au trecut ceva ore bune.
Inainte sa plec i-am cerut numarul de telefon si am promis ca o voi mai suna si ca ne vom mai vedea. Inca nu i-am zis ca ma voi transfera la colegiul unde studiaza la momentul de fata. Prefer sa pastrez surprize de felul asta in momentul in care chiar trebuie sa le arunc in joc.
Urmatoarele zile am tinut legatura cu Michelle prin intermediul telefonului. E o persoana chiar de treaba - si n-am realizat asta doar acum.

---

Sper ca n-am dezamagit pe nimeni. (: Succes, Abbeh. si multumim inca o data pentru comentarii.