24-10-2011, 04:41 PM
Am scris acest oneshot cu mult timp in urma, la inceput l-am scris doar pentru ca aceasta idee nu imi dadea pace, dar recitindu-l mi-am dat seama ca am scris despre ceea ce iubesc si anume muzica. Lectura placuta. Il dedic in totalitate lui Haribo.
Doar muzica era tot ce se mai auzea acum, nimic nu mai conta pentru ea. Nu îşi dorise decât să poată cânta, nimic mai mult. Studiase pianul de la trei ani, la fel şi chitara. Nici o trăire din lume, nu era mai plăcută decât atunci când cânta.
I se părea că ziua era mai tristă când nu auzea sunetul ce îi plăcea atât de mult, s-ar fi putut spune că era dependentă, dar ea nu se considera. Stătea ore întregi ascultând dulcele sunet scos de clapele pianului. Iubea acest sunet, încât l-ar fi cântat în continuu. Şi asta făcuse atât de mult, dar fu nevoită să plece şi să uite de acea plăcere ceea ce o deprimă, o întristă şi în cele din urmă o sfâşie încet. Nu spusese nimănui, preferând să se chinuiască în propria singurătate. Iar semnele erau tot mai vizibile, era tristă, se simţea atât de singură încât nimic nu îi aducea liniştea.
Când se întoarse primul lucru pe care îl făcu luă chitara şi începu să cânte. Dar coardele erau reci şi dure cum nu fuseseră niciodată, în timp ce sunetele ce altădată sunau atât de plăcut, acum nu făceau decât să o zgârie. Nu înţelese. Întotdeauna fusese atât de frumos iar acum. Îşi pierduse strălucirea, căzând în dizgraţia unui fluture muribund, al unui înger ce avea aripi de plumb. Atunci, apăru ,,el’’ exact la timp pentru o scăpa de întunericul ce devenise tot mai adânc. O învăţă din nou să cânte, la fel ca înainte. Era fericită, în timp ce el o asculta contemplând în tăcere şi fiind la fel de fascinat ca şi ea.
Timpul trecu, ea era din ce în ce mai cunoscută, mai aclamată, mai aplaudată în timp ce el rămânea ascuns în umbră, cufundat tot mai mult în uitare, iar ea nici măcar nu părea să realizeze, lăsându-se îmbătată de falsul succes.
Când realiză, era prea târziu el trecuse pentru totdeauna în uitare ascultând-o cum cântă până în ultima clipă.
Ea ţinu un ultim recital, care fusese cel mai frumos dintre toate, dar şi cel mai trist. Şi realiză că împreună cu el scrisese cele mai frumoase note, ce se pierdeau in uitare pentru totdeauna acum. Cântă această tristă partitură, pentru prima şi ultima dată, si i-o dedică într-un totul numai lui.
Ultimul cantec
Doar muzica era tot ce se mai auzea acum, nimic nu mai conta pentru ea. Nu îşi dorise decât să poată cânta, nimic mai mult. Studiase pianul de la trei ani, la fel şi chitara. Nici o trăire din lume, nu era mai plăcută decât atunci când cânta.
I se părea că ziua era mai tristă când nu auzea sunetul ce îi plăcea atât de mult, s-ar fi putut spune că era dependentă, dar ea nu se considera. Stătea ore întregi ascultând dulcele sunet scos de clapele pianului. Iubea acest sunet, încât l-ar fi cântat în continuu. Şi asta făcuse atât de mult, dar fu nevoită să plece şi să uite de acea plăcere ceea ce o deprimă, o întristă şi în cele din urmă o sfâşie încet. Nu spusese nimănui, preferând să se chinuiască în propria singurătate. Iar semnele erau tot mai vizibile, era tristă, se simţea atât de singură încât nimic nu îi aducea liniştea.
Când se întoarse primul lucru pe care îl făcu luă chitara şi începu să cânte. Dar coardele erau reci şi dure cum nu fuseseră niciodată, în timp ce sunetele ce altădată sunau atât de plăcut, acum nu făceau decât să o zgârie. Nu înţelese. Întotdeauna fusese atât de frumos iar acum. Îşi pierduse strălucirea, căzând în dizgraţia unui fluture muribund, al unui înger ce avea aripi de plumb. Atunci, apăru ,,el’’ exact la timp pentru o scăpa de întunericul ce devenise tot mai adânc. O învăţă din nou să cânte, la fel ca înainte. Era fericită, în timp ce el o asculta contemplând în tăcere şi fiind la fel de fascinat ca şi ea.
Timpul trecu, ea era din ce în ce mai cunoscută, mai aclamată, mai aplaudată în timp ce el rămânea ascuns în umbră, cufundat tot mai mult în uitare, iar ea nici măcar nu părea să realizeze, lăsându-se îmbătată de falsul succes.
Când realiză, era prea târziu el trecuse pentru totdeauna în uitare ascultând-o cum cântă până în ultima clipă.
Ea ţinu un ultim recital, care fusese cel mai frumos dintre toate, dar şi cel mai trist. Şi realiză că împreună cu el scrisese cele mai frumoase note, ce se pierdeau in uitare pentru totdeauna acum. Cântă această tristă partitură, pentru prima şi ultima dată, si i-o dedică într-un totul numai lui.