Confesiunile unor iubareti

[^Ciresica^]

Cap 5: Sala pasilor pierduti

Confesiunea Sakurei: Imi era dor de atmosfera magica pe care o creau fulgii de nea care cadeau nestingheritii in noaptea din Ajunul Craciunului cand mergeam cu prietenii la colindat si imparteam odata cu ele bucuria si veselia noastra de copii inocenti.... Imi lipsec vechii mei prieteni...

Eram in fata oglinzii analizandu-mi tinuta. Purtam o camasa bleumarin cu maneci trei sferturi, la care am asortat o curea foarte draguta de culoarea cafelei cu lapte. O pereche de blugi si in picioare cizme cu toc, lungi pana la genunchi. Ma simteam putin agitata din cauza declaratiei pe care trebuia sa o scriu la politie. Noaptea trecuta, inainte sa plec Sasuke imi spusese ca nu trebuie sa imi fac griji. Trebuia doar sa pretind ca Yuzuki s-a dat la mine pe la spatele brunetului, iar restul povestii e pur adevar. Am coborat la parter si am intrat in bucatarie. Am luat un mar din cosul cu fructe, iar in timp ce muscam din el, un claxon strident de afara imi dadea de inteles ca taxiul meu ajunsese.

Cu marul in gura, am luat o foita si un pix si am scris ca am plecat mai devreme la politie, apoi am lipit-o de frigider, dupa care am aruncat cotorul fructului la gunoi si m-am indreptat spre holul vilei. Trebuia sa ii anunt pe zapacitii astia, ca altfel ma dadeau disparuta. Nu puteam sa ma duc si sa ii spun cuiva de fata, avand in vedere faptul ca e sase si jumatate dimineata. Abia aseara am aflat si eu ca prima ora inseamna sapte dimineata, care deobicei era ora mea de sculare. Mi-am pus la gat esarfa, mi-am luat paltonul pe mine, geanta si am iesit din casa. Aerul rece de sfarsit de noiembrie imi starnea mai tare dorinta de a lasa totul balta si de a ma duce in patutul caldut si moale.

Insa bineinteles ca nu puteam face asa ceva, mai ales ca ii promisesem lui Sasuke ca voi fi acolo, plus ca soferul taxiului incepuse sa claxoneze ca un disperat. Am intrat in masina care emana caldura si i-am spus soferului unde sa ma duca. Ma uitam pe geamul putin aburit si vedeam cum oamenii special angajati, amplasau decoratiunile pentru Craciun, iar la radio se auzeau colinde, desi nu eram nici macar la inceputul lui decembrie. Cat de mult imi lipseau acele Craciunuri pe cand eram de-o schioapa si impreuna cu tata decoram bradutul mult iubit, iar mirosul lui se imbina ametitor cu cel al prajiturelelor fierbintii si gata scoase din cuptor de catre mama. Imi era dor de atmosfera magica pe care o creau fulgii de nea care cadeau nestingheritii in noaptea din Ajunul Craciunului cand mergeam cu prietenii la colindat si imparteam odata cu ele bucuria si veselia noastra de copii inocenti.

Dar odata cu aceste lucruri, atat de speciale atunci, atat de nesemnificative acum, s-a dus si copilaria mea. Anii au trecut in zbor pe langa mine, fara sa isi puna vre-o amprenta. Totusi multumesc lui Dumnezeu ca stiu de unde vin, cine sunt, imi aduc aminte copilaria mea, stiu ce au facut parintii mei, intr-un cuvant imi stiu trecutul... dar ei? Ei au fost de mici condamdati sa li se ascunda identitatea, limitele si asteptarile, iar Sasuke sufera cel mai mult dintre toti, iar asta e nedrept, dar ce este corect in viata? Ce anume te multumeste? Ce anume te face cu adevarat sa plangi de bucurie sau sa urli de durere? Am ramas absolut socata cand am constatat ca ei nu ne-au recunoscut. Imi venea sa plang, fire emotiva fiind, si sa le readuc aminte ca noi toti fusesem prieteni de nedespartit, dar nu puteam sa fac acest lucru. Nu m-ar fi crezut, plus ca Deidara ne-a ordonat sa nu le spunem nimic, pana cand nu avea sa fie sigur ca nu va fi un soc pentru ei.

Oricum ar fi, odata si odata le vom readuce aminte cine au fost acum mult timp, cate sacrificii au facut ei pentru ce au iubit cel mai mult pe lume si cum acel lucru le-a fost luat, interzis si uitat cu brutalitate de cei in care au crezut ca pot avea cea mai mare incredere si le pot cere oricand sfatul. Am fost trezita la realitate de frana brusca pusa de soferul asta subintelectual, care imi zicea sa imi fac cat mai repede avant din masina lui, dar nu inainte sa platesc cursa. Neavand sens sa ma enervez pe ceva asa minor, i-am platit in sila, am iesi dupa care am trantit portiera si am intrat in sediul politiei. In cladirea aparent micuta se aflau diferite persoane imbracate in uniforma, altii invartindu-se ca niste curci cautand numai ei stiind ce, si in final diverse fete dubioase si suspecte, cu catusele la maini, care iti trageau priviri de gheata fiind insotiti de politisti bine facuti. Am trecut in graba printre toti acestia si m-am dus la receptionera. I-am spus de ce ma aflu aici, iar dupa ce verifica o agenda, imi spusese cald si politicos sa ma prezint la etajul al doilea. I-am multumit si am urcat ingandurata.

Mergeam pe coridorul lung uitandu-ma in toate partile dupa cineva cunoscut pana cand l-am vazut pe Sasuke. Statea pe unul din scaunele acelea din plastic atat de incomode si se uita intr-un punct fix, probabil gandindu-se la ceva. Deodata isi ridica capul si se uita in directia mea, apoi zambi si se ridica de pe scaun cand ma observa. Am zambit larg, ca si cand acum l-as fi vazut pentru prima oara dupa o lunga perioada de absenta si neputand sa ma abtin si am alergat spre el. Cand am ajuns in dreptul sau i-am sarit pur si simplu la gat si l-am tinut strans sprijinindu-mi fruntea de umarul lui. Ma stapaneam cu greu sa nu plang, insa marea mirare mi-a fost atunci cand acesta imi soptise la ureche ca imi joc foarte bine rolul de asa zisa "iubita". Inghetasem complet. Cum putea sa spuna una ca asta?! Am lasat mainile sa alunece rapid pe langa el si m-am dat cativa pasi inapoi. Ma uitam la el confuza, incercand sa descifrez sub acea privire nedumerita o urma de speranta, dar nu vedeam nimic.

Totul era gol, fara vre-o intiparire a unei amintiri care sa ii aminteasca cine e el cu adevarat, sau macar cine sunt eu. Usa de langa noi se deschise si in pragul ei era Ren care ne spunea ca putem sa scriem acea marturie. Era si timpul! Nu mai suportam tensiunea asta dintre noi. Inauntru se aflau inspectorul-sef Summers si politista de seara trecuta. Ne oferisera cate un loc, dupa care ca sa terminam rapid, conform spuselor inspectorului, ne intinse cate o foaie si un pix si ne indemnara sa scriem exact ce vazusem si ce patisem. Dupa fix jumatate de ora eu si Sasuke terminaseram de scris marturia. Inspectorul se uita putin peste ele, apoi ne multumi si inainte sa plecam ii spuse brunetului.

-Multumesc mult baiete pentru ca ai insistat sa ii perchezitionam si casa. Acolo chiar erau sechestrate cateva tinere domnisoare.
-Ma bucur ca am fost de ajutor. Acum va rog sa ne scuzati, dar suntem scutiti doar pentru prima ora, spuse politicos Sasuke.

Dupa asta toti trei am parasit sediul politiei. L-am salutat pe Ren care pleca cu treburi prin oras. Eu si brunetul am ramas singuri asa ca am pornit pe jos spre liceu. Sasuke imi spunea ca ii lasase masina lui Kiba sa il poata duce pe Itachi la gradinita avand in vedere ca el plecase devreme de la amicul sau. Incepuse sa imi povestesca diferite lucruri banale, insa oricat de mult imi doream sa fiu atenta, mintea mea imi zbura in alta parte... undeva prin scoala generala.

.Flashback.

-Haide Saku! Poti s-o faci! Doar am repetat ieri atat de mult, e imposibil sa nu iti iasa! Ma incuraja Sam vesel ca deobicei.
-Esti gata Brit? Am intrebat sperita spre prietena mea din dreapta.
-Mai pregatita ca acum nu am fost niciodata, ma asigura blondina.
-Bine toata lumea! Spuse Sasuke intrand grabit in sala si dezbracandu-se de geaca lui. Scuze de intarziere, dar a intervenit acum pe ultima suta de metri, ceva cu spectacolul. Important e ca sunt aici, deci ca sa nu mai pierdem vremea toata lumea la locuri, dar inainte de asta suntem toti aici?

Fiecare dintre noi si-a intors capul numarand in gand, unii chiar cu voce tare, pana cand am constatat ca eram toti treisprezece. Brunetul trecu printre noi astia care ne agitam de colo-colo, sa ne asezam la locurile noastre. Acesta s-a pus in fruntea trupei si spune.

-Ei bine ne paste un spectacol peste putin timp si i-am promis directoarei ca va fi ceva "fabulos", asa deci si prin urmare am muncit din greu in ultimele zile, cu totii am facut eforturi mari, iar astazi va fi prima repetitie generala. Sunt mandru de progresele voastre asa ca sa n-o mai lungim, sa-i dam drumul. Iar astea fiind spuse, Sasuke se intoarse cu spatele la noi si cu fata la peretele intreg de oglinda, ii facu semn lui Sam si apoi...

.End flashback.

-Sakura! Ma auzi?! Te simti bine?! Ma agita brunetul de umeri incontinuu, ingrijorat probabil ca nu mai raspundeam deloc.
-Da sunt bine, i-am raspuns cu jumatate de gura.
-Sigur? Mai bine de jumate de drum am vorbit singur. Esti sigura ca nu ai patit ceva? Se agita el de mama focului.
-Sunt mai mult ca sigura ca sunt in regula. Ma gandeam doar la acele declaratii, am mintit eu cu nerusinare.
-Aaa despre asta e vorba? Nu ai de ce sa te ingrijorezi in privinta asta. Poti spune ca totul a fost dat uitarii, nu mai trebuie sa iti bati capsorul ala micut. Crede-ma ca am mai trecut de cateva ori prin asta si de fiecare data a fost la fel si iaca am ajuns si la liceu, a raspunse el cam abatut ultimele cuvinte.

Am intrat tacuti in scoala, am strabatut coridoarele pana am ajuns in biroul directoarei. Trebuia sa o anuntam ca totul fusese absolut in regula, dupa care ne-am continuat drumul spre clasa noastra. Brusc am simtit ceva in mine, ceva ce nu am mai simtit de foarte multa vreme care venea de undeva din sala de sport. I-am spus lui Sasuke ca raman putin in urma, apoi incantata am intrat in sala in care deobicei se desfasura adevaratul show. Insa entuziasmul meu se prabusise la pamant cand am descorerit ca asta nu e sala pe care o stiam. Ce s-a intamplat cu oglinzile? Acum arata mai mult a sala de clasa decat a cea de sport. S-a schimbat atat de mult, parca asta nu e scoala in care am invatat acum cativa ani. Acele amintiri parca sunt dintr-o alta viata pe care nu am trait-o niciodata. Asta clar poate fi numita... o sala a pasilor pierduti, insa lucrul asta nu trebuie sa ramana astfel. Cineva trebuie sa puna piciorul in prag.

Ce purta Sakura

Well finally am reusit si eu sa postez. Apropo vreau sa va spun ca nu am mai corectat acest capitol, fiindca sunt foarte obosita si sincer nu am nici cheful necesar asa ca s-ar putea sa gasiti evetuale greseli de tastare si mai nou la diacritice. Sigur am omis vre-unul sau am scris gresit deci imi pare rau, dar voi reveni cu un edit... sper.