Cand viata se complica

[Miss M]

Buuun, multumiti-i Leontinei pentru capitol :D. Lolita, bun venit pe-aici!>:D< Sper sa continui sa citesti.


Partea a doua

Capitolul I

Pun un picior in fata celuilalt, adancita in ganduri. Privirea imi pica pe inelul de pe deget, insotit acum de un altul. Au trecut patru ani… Au zburat ca vantul, impreuna cu toate amintirile mele fericite din viata pe care nu o mai am, dar pe care o doresc mai mult ca oricand.
Unde m-as fi putut duce in acea noapte rece de iarna, avand in vedere statutul meu? Unicul loc era si cel mai urat, primul era ultimul si singurul. In bratele tatalui meu vitreg, care nu imi ofereau alinare, ci doar protectie. O protectie pe care o uram, pentru ca uram sa fiu atat de vulnerabila. Ma uram pe mine.
Dar atunci cand ai un animalut care sa te distreze, faci orice sa-i fie bine, pentru ca daca el e in forma, tu tragi foloasele. Cam asa se intampla si cu mine, devenisem un pion pe o tabla de sah in care nu-mi gaseam locul. Planurile sale stupide erau pe cale de a se implini, in sfarsit. O nebunie totala, ceva ce mie imi parea imposibil dar, cu timpul, cand am realizat ca joc si eu un rol, totul a capat sens. Un sens oribil, o turnura socanta. Urmeaza sa ma intorc impotriva singurelor persoane la care am tinut vreodata, totul pentru a ramane in viata. Nu doar eu…
Unde mai pui ca mereu afacerile sunt inaintea inimii. Nu e ca si cum din inima mea a mai ramas ceva, dar sentimentele mele au fost batjocorite din ce in ce mai rau de-a lungul acestor ani. Si am indurat, si continui sa indur, desi asta ma sfasie. Nu mai e vorba doar de mine. Am trecut in planul doi acum mult timp, dar am invatat sa fiu mai detasata, nepasandu-mi de toata durerea. O mica parte din mine inca plange, incercand sa razbata prin amalgamul de sentimente si intamplari, dar din pacate acea parte este prea mica pentru a invinge.
Urasc sa patrulez pe aici, nu are niciun folos practic. Imi trec mana prin parul brunet acum, tuns bob, incercand sa ignor frigul ce a pus stapanire pe corpul meu. Tremur incet, blestemandu-mi tricoul mult prea subtire pentru aceasta toamna. Ma opresc, simtind ca toata aceasta senzatie devine insuportabila. Ma cuprind cu bratele, incercand sa gasesc o sursa cat de mica de caldura, dar in zadar.
Viata mea e rece si intunecata, lumina parasind acest loc acum patru ani, in acea zi nenorocita, sub acei fulgi de zapada blestemati. Singuri se topesc intr-o clipa, dar impreuna sunt puternici. Din pacate eu sunt fulgul cel singur, care nu are libertatea de a se misca asa cum doreste, fiind condus permanent de vant. Al naibii vantul!
Atunci ma gandeam la rochia de mireasa… Ganduri copilaresti, prostii adevarate. Dar cine ar fi zis ca in acele momente il aveam langa mine pe printul meu, cine ar fi crezut ca el este… Nici eu nu eram prea sigura dar, dupa ce l-am pierdut, totul a devenit clar. Din pacate rochia mea nu va fi admirata de el, ci de un altul. Va fi o rochie innegrita de lacrimi si ura, o ura izvorata din toata suferinta mea. Si am sa detest sa port haina ce mi-ar fi placut enorm acum ceva timp.
Imi simt umerii acoperiti de un material cald si moale, ca un hanorac. Sa ghicesc: inca un fraier ce se vrea a fi gentleman si sare in ajutorul primei fete pe care o vede. Clasic. Baietii din zielel noastre sunt de-a dreptul idioti. Dar imi e frig, asa ca nu voi refuza cadoul. Strang haina in jurul corpului, multumind in gand. Inspir adanc.
O multime de imagini imi inunda memoria, facandu-ma sa-mi amintesc atatea clipe minunate… Acest parfum, necunoscut mie atata timp, se revarsa din jacheta asta, invaluindu-ma in fericire si nostalgie. Mi-l amintesc din ce in ce mai deslusit, fiecare mangaiere, fiecare sarut. Si ceea ce mi-a lasat, ca sa nu-l uit. Nu stie nimic si nici nu va afla. Pentru ca urmatoarea data cand ne vom vedea va fi prima si ultima dupa acel incident. Va fi sfarsitul povestii, un sfarsit la care nu vreau sa iau parte. Nu vreau sa distrug tot ce mi-a fost drag vreodata. Dar trebuie… Nu pentru mine, eu nu mai contez demult. Dar pentru ea… Aud pasii baiatului din ce in ce mai aproape. Nu, asta nu.
- Stai pe loc.
Accentuez fiecare cuvant, aproape maraind. Daca vrea sa-i fie bine, tipul trebuie sa pastreze distanta. Zgomotul pasilor nu inceteaza, asa ca scot pistolul, aratandu-i-l cu mana stanga, nervoasa. Cand spun ceva, asa sa ramana. Un ras familiar imi gadila urechile, facandu-ma sa intepenesc. Nu se poate. Nu e posibil asa ceva. Nu.
- Nu te-ai schimbat deloc… Lizzie.
- Alex.

***
Continui sa-l imbratisez, simtindu-mi hainele umezite, dar nu de lacrimile mele. Ma strange mai tare in brate, sarutandu-mi parul, protector, exact cum mi-l aminteam. Ma agat de camasa lui ca de o ultima speranta, strangand materialul in pumni, lipindu-mi capul de pieptul sau si simtindu-i caldura atat de cunoscuta. Alex, Alex al meu, iubirea mea, viata mea! Sa-l regasesc in acest fel, sa-l simt aproape… Atata timp mi-au lipsit imbratisarile sale, ochii lui, parul sau castaniu. Felul lui de a fi, vocea si fiecare gest, pe care mi-l aminteam, pastrandu-l ca pe ceva nepretuit.
Inima mea bate din ce in ce mai tare, primind suflul vietii, trezindu-se din agonia in care era pierduta. Imi prinde mainile in ale lui in timp ce incerc sa-i sterg lacrimile. Il privesc in ochii injectati, dorind sa-l sarut, sa-i spun ca totul e bine si ca asa va fi mereu. Dar as minti. Sufletul imi este sfasiat de mii de cutite, stiindu-mi starea actuala, simtind aceasta mila patrunzatoare pentru omul din fata mea, scopul pentru care sunt inca in viata.
Ii aud bataile inimii, neregulate, emotionate si ele de acest moment. Cum e posibil asa ceva? Sa-l intalnesti pe omul pentru care ai da orice si sa nu-i poti spune nimic, sa fii ca un mormant in fata lui, desi asta e ultimul lucru pe care il vrei? Ma bucur de fiecare moment in care suntem impreuna, in care il pot simti, pot auzi viata din el… Momentul in care e aici, cu mine, dupa atata timp…
Dar e pierdut. L-am pierdut demult si nu-l pot recapata, nu pot sa-l fac sa sufere din nou. Nu vreau sa fac asta.
- Elizabeth!
Acel glas rece si distant ma face sa inghet, dar imi revin la timp pentru a-l impinge pe Alex in intuneric, ferit de ochii celuilalt. Ii arunc hanoracul, incepand sa ma invart ca si cum as astepta pe cineva.
- Milady, nu te gaseam pe nicaieri.
Cat de meschin poate fi acest om, sa amageasca din cuvinte, ascunzandu-si adevarata fata sub o masca dulce si gentila! Ii privesc ochii intunecati, plini de-o rautate aparte, in timp ce parul blond ii este ravasit de vant. Allan! Si felul cum tine acel “obiect” micut, cum ii place sa o numeasca…
- Da-mi-o mie, Allan.
Omul pe care il urasc cel mai mult, mai mult chiar decat pe Williams, mi-o da pe Melanie fara sa comenteze. A adormit, saracuta. Cred si eu, doar animalul asta n-ar lua-o in brate nici intr-o mie de ani daca ar fi treaza si s-ar tine pe picioare. Ii sarut buclele aurii, privind cu dragoste fetisoara aceea inocenta si mica, cu obrajorii calzi.
Momentul este intrerupt tot de Allan, care ma intreaba daca vin acasa. Ii raspund ca am sa mai stau putin, fapt ce-l nemultumeste enorm. El se poate plimba pe unde vrea, cand vrea, iar eu…
- Sa nu intarzii, ca de nu…
- Ca de nu ce? il infrunt, facandu-l sa afiseze acel zambet de gheata, alaturat de cuvinte spuse cu o rautate rara.
- De parca n-ai stii, milady.
Cum sa nu stiu, doar ultimii patru ani i-am petrecut tot asa! Imi abtin o injuratura de dispret, lasandu-l sa plece. Doar pentru ca tatii nostrii sunt parteneri de afaceri si mai ales complici la planul ala nenorocit, asta nu inseamna ca sunt obligata sa imi petrec viata alaturi de aceasta fiinta odioasa. Dar iata ca trebuie, din ordinele directe ale lui Williams, care profita de orice ocazie ca sa ma vada suferind.
Il vad pe Alex iesind din crapatura unde il inghesuisem, punandu-mi hanoracul pe umeri si privindu-ma incurcat. Se mai uita odata dupa Allan, apoi scoate un marait, soptind:
- Cine naiba mai era si ala?
Imi intorc privirea, strangand-o in brate pe Melanie si infofolind-o in haina primita. Un suspin se zbate, dorind sa iasa la suprafata, dar il opresc, spunand cu vocea tremuranda:
- Logodnicul meu.
Ramane blocat o clipa, asa ca imi continui repede ideea:
- Williams m-a obligat. Nu-l suport pe tip, dar…
- Lizzie, e in regula. Nu trebuie sa te explici, in definitiv fiecare face ce vrea cu viata lui. Si eu…
Priveste un punct oarecare, oftand incurcat. Ce vrea sa spuna? Eu… nu m-as fi logodit cu acel nenorocit daca viata mea nu ar fi tinut de asta si tot el este cel suparat. Dar nu inteleg ultima propozitie. Presimt ca nu e de bine, asa ca imi iau inima in dinti, intreband:
- Tu ce, Alex?
Ma fixeaza cu ochii mari, distant oarecum. Nu suport sa-l vad asa, incercand sa ma tina departe de inima lui. Dar stiti ce se zice: cand cineva iti ascunde ceva o face pentru ca stie ca adevarul te va rani. Ma intreb daca nu cumva am gresit si am sa regret intrebarea asta. Inspira adanc, rostind dintr-o suflare:
- Sunt casatorit, Lizzie.


Acum, inainte sa ma omorati:)) va spun ca ultima replica si tot ce va fi legat de ea in continuarea am adaugat la rugamintile unei prietene(buna Mihaaa!:*) si ca nu e chiar ceea ce pare :D.