Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc mult pentru comentarii :*. Iata si capitolul...

Capitolul XXXV

Indes nervoasa haine in valiza, luandu-le la nimereala de pe umerase, cu ochii tulburi. Inca nu pot realiza ca s-a sfarsit, ca nimic nu va mai fi niciodata la fel. Stiu prea bine ce urmeaza sa fac si cum va fi viata mea de acum incolo. Dar nu imi pare rau. Imi merit soarta, pentru ca am fost doar o egoista fara scrupule, ca multe altele.
Si tocmai Joanna… Nu merita sa i se intample asta, ea doar il iubea. Ce vina poarta in toata povestea asta? Ca s-a indragostit? Cat despre Eric, de el nu-mi pare atat de rau. A fost prea orb in tot timpul asta, sau s-a prefacut ca poarta o masca a indiferentei. Masca ce i-a luat conturul fetei si, in timp, a inlocuit-o. Vina lui. Mint. E tot vina mea si asta. A pierdut o prietena, a pierdut un frate…
Izbucnesc in plans, stergandu-ma cu un tricou luat la intamplare. Izbesc podeaua cu pumnul, strigand, maraind, incercand sa opresc suvoiul de lacrimi. O bataie slaba in usa ma opreste.
- Pot intra? Sunt in siguranta?
- Da-te naibii, Will.
Un zambet micut imi apare pe fata, in timp ce brunetul se asaza langa mine, urmat de Alex. Il iau de mana pe cel din urma, privind pierduta un punct oarecare de pe perete, prinzandu-mi genunchii cu cealalta mana si cuibarindu-mi capul pe ei.
- Chiar s-a terminat urat, nu-i asa?
Daca asta se vrea a fi o consolare, nu merge. Si, daca e o simpla constatare, esti idiot, Willie. Dar nu-mi pasa de tine acum, ci de el. El, care va suferi cel mai mult pentru egoismul meu. Puteam sa-i frang inima, putin. Ar fi suferit atunci, dar mi-ar fi multumit mai tarziu, cand totul ar fi fost bine. Dar nu! Nu am putut renunta la asa ceva ca la toate celelalte. M-am implicat prea mult si iata rezultatul.
De ce a trebuit sa apara in viata mea? De ce a trebuit sa strice totul, de ce? Ah, trebuie sa incetez cu asta. E prea tarziu sa dau timpul inapoi si sa opresc totul. Trantesc capacul valizei, ridicandu-ma si iesind pe usa in fuga. Te rog, nu ma urmari! Nu vreau sa ma vezi asa, vreau sa dispar din viata ta odata pentru totdeauna. Iti va fi atat de bine fara mine, vei putea sa iti refaci traiul de altadata. Totul va fi bine.
Nu trebuie sa ma opresc, trebuie sa plec de aici cat mai repede. Nu mai apartin acestui loc. Continui sa alerg, bajbaind drumul, cu ochii inecati in lacrimile care-mi imprastie durerea pe chip.
Ajunsa in hangar, iau o cheie la intamplare din cui, intrand in masina si blocand-o. Imi acopar ochii cu dosul palmelor, suspinand de cateva ori. Nici nu stiu sa conduc. Dar na, daca mor, macar n-o sa regrete nimeni. Pornesc motorul, stergandu-mi lacrimile. Ignor strigatele din urma mea, desi de fiecare data cand imi aud numele un suspin iese la iveala, din ce in ce mai slab. Ies din ascunzatoare, pornind prin zapada neatinsa inca de oameni.
E atat de frig… Cat de bine mi-ar prinde acum o geaca, sau un hanorac, sau orice altceva care sa ma incalzeasca. Caldura… Nu ma pot gandi la asta acum, trebuie sa continui sa conduc. Spre nicaieri…
Deja stiu cum se va termina asta. Prost. Pentru ca pot ajunge intr-un singur loc. Dar mi-am facut-o cu mana mea si acum trebuie sa suport consecintele. Acesta va fi cel mai urat Craciun al meu… Asa vor fi toate zilele mele de acum inainte. Negre si reci, pline de suferinta si incetosate. Pentru ca imi las o parte din suflet aici, desi plec departe. Pentru ca, oricat as incerca sa neg, imi va lipsi enorm locul asta si tot ceea ce tine de el. Chiar totul.
Nu ii voi mai simti niciodata bataile inimii, nu ma va mai imbratisa niciodata protector si bland, facandu-ma sa ma simt speciala. Opresc masina pe marginea unui drum oarecare, cautand in torpedou orice m-ar putea ajuta. Vad o cutiuta mica, argintie, pe care o iau in mana, deschizand-o. Va trebui sa o returnez prin posta, dar am destul timp si pentru asta.
Un inel cu un diamant alb mi se infatiseaza, facandu-ma sa scot o exclamatie de uimire. E atat de fin, din aur, cu incrustatii delicate, ca doua maini ce tin piatra aceea micuta si pretioasa. Il ridic, analizandu-l la lumina. O insemnare din interiorul sau imi atrage atentia, asa ca il aduc mai aproape, privind atent. “ Elizabeth Black”… Stai, stai, stai! Ce? Asta e numele meu.
Cu alte cuvinte, asta e pentru mine. Dar de la cine…? Mai multe idei ma bombardeaza, facandu-ma sa oscilez de la un zambet la o lacrima si inapoi, jucandu-ma cu starile de spirit. Mi-l pun, constatand ca-mi vine perfect.
Aceasta va fi marturia fostei mele vieti, va fi legatura mea cu trecutul. Va fi parte a fostei eu, o fata care nu se va mai intoarce niciodata. Care a disparut odata cu descoperirea unui secret, intr-o seara geroasa de iarna…

Sfarsit(ul primei parti :D)