Cand viata se complica

[Miss M]

Dupa cum am promis aduc next-ul. N-o sa va placa :)). Adica... Am talent in a strica tot, oricum nu ramane asa(devine mai rau=))). Enjoy!>:D<


Capitolul XXXIV

- Tot nu inteleg cum i-ai convins sa plece.
Abilitatea vulpitei de a manipula baieti ma lasa masca intotdeauna. I-a dat pur si simplu afara, pentru a ne putea alege in liniste hainele. Nu sunt prea entuziasmata de ideea asta, dar am sa-i fac jocul. Se uita printre rochiile mele, comportandu-se ca un copil in magazinul de dulciuri. Pentru ca, de ce sa nu ma laud? Am o garderoba frumoasa, chiar daca hainele au fost luate la repezeala din camera din America.
- Oaaa, trebuie neaparat sa o porti pe asta! Nu accept sa refuzi, Liz, ai priceput?
Admira o rochie turcoaz, lunga, fara bretele, putin sclipitoare in partea de sus. Nu am fost niciodata o fana a acestor haine, dar, dupa cum spuneam, am sa-i fac poftele Joannei, care e deja imbracata. Poarta o rochie rosie, dantelata in partea de jos. Ii ajunge pana deasupra genunchilor si, recunosc, ii sta minunat, asortata cu niste pantofi negrii. Are parul prins cu o fundita de aceeasi culoare cu rochia, purtand si un colier cu o inima. Nu m-ar mira sa-i faca pe toti baietii sa se indragosteasca de ea. Toti mai putin unul, fix cel pe care-l vrea. Ma intristez fara sa vreau, realizand ca momentul adevarului se apropie. Si ce moment…!
Ma imbrac, lasand vulpita sa ma machieze si sa-mi aranjeze parul intr-un coc lejer, prins cu o diadema micuta. Tocurile nu au fost niciodata de partea mea, dar ma voi adapta situatiei. Jo imi pune mana la ochi, ducandu-ma la oglinda.
Stupefactie. Nu, eu nu voi arata asa in fata tuturor! In niciun caz si sub nicio forma.
- Ia-ti gandul.
Fata ei de catelus nu ma convinge, nu am de gand sa cedez. Apeleaza la arma ei secreta, aliatul numarul unu, intotdeauna acolo ca sa o ajute. Catelusul ei, cum imi place sa spun.
- Michael!
Imi vad fratele intrand pe usa cu un costum negru. Nu seamana deloc cu geamanul meu, doar parul ciufulit dandu-l de gol. Baiatul asta nu s-ar lasa aranjat cu adevarat niciodata! Mai stiu eu doi…
- Convinge-ti sora ca arata extraordinar si ca trebuie sa mearga neaparat!
Tonul ei copilaros insotit de gesturi largi ma amuza. Dar totul se spulbera in momentul in care ma simt luata pe sus, fratele meu incepand sa alerge cu mine. Ma agat disperata de gatul lui, tipand ca o nebuna din cauza sperieturii. E dus de tot sau ce?
- E pentru binele tau, Ella.
Strang ochii, inca speriata de miscarea sa brusca. Dupa cateva secunde de liniste ii deschid, realizand ca am intrat intr-o camera mare, frumos decorata. Ma lasa jos, continuand sa ma sustina cu un brat. Sunt rosie toata si plina de nervi, vazandu-i pe toti cum se uita la mine. Incerc sa-mi intorc privirea, dar il vad pe Alex ridicandu-se de la pian cu o fata impietrita de soc. Sau de groaza? Il inteleg, in fond nici macar mie nu-mi place cum arat. Si daca se intampla ceva… ah, ce-am sa-l omor…!
- O sa mi-o platesti, ii marai fratelui meu in momentul cand Joanna apare langa noi. Ok, oameni buni, nu e nimic de vazut aici.
Fiecare isi continua discutiile sau ce mai fac ei pe acolo, iar eu oftez usurata. Linistea imi piere cand il vad pe Alex venind spre mine, desi i-am facut semne disperate sa stea pe loc. E hipnotizat baiatul, ce sa-i faci? E oprit din drum de Eric, amandoi incepand sa vorbeasca in acelasi timp. Trag cu urechea, curioasa. Atata timp cat pastreaza distanta totul e bine.
- E frumoasa.
- Tu razi de mine? Lizzie e de-a dreptul superba, nu frumoasa. E… e… e… Stii ceva? N-am cuvinte, frate.
Orgoliul meu e gadilat de aceste replici, de ce sa nu recunosc? Toata starea mea de bine se spulbera cand imi simt mana prinsa de o alta. Ar fi de-a dreptul culmea sa ne dam de gol chiar acum, cand totul merge atat de bine. Il privesc, intrebandu-l parca ce naiba face. Afiseaza un zambet amuzat, fiind gata sa bufneasca in ras. Nu ma prind.
- Nu te ofusca atat, vreau doar sa faci o pirueta.
Nu-i da una, nu-i da una, nu-i da una… Abtine-te cat de bine poti, haide… Imi dau ochii peste cap, rasufland usurata. Se pare ca tot nu am destula incredere in el. Dar cine ar putea fi increzator imbracat ca mine si intr-un astfel de loc? Imi prind rochia cu o mana, ridicand-o incet, apoi ma rotesc pe sub bratul sau, admirandu-i in treacat costumul alb, elegant. Am facut balet vreo trei ani si asta se vede, stiu sa ma misc gratios pe ringul de dans, desi in rest sunt o impiedicata de prima mana.
- Multumit?
- Mai intrebi?
Ne zambim unul altuia, apoi ma indepartez, rugandu-l sa-si reia locul la pian. Imi place sa-l aud cantand, melodiile lui ma fac intotdeauna fericita. Am de gand sa ma bucur din plin de aceasta seara, inconjurata de prietenii mei, alaturi de fratele meu si de toate persoanele care conteaza cu adevarat. Nimic nu poate strica balul asta. Sau se poate?

***
Il vad pe Alex stand in dreptul unei usi pe care nu am mai vazut-o, facandu-mi incet un semn cu mana. Ma indrept spre el, aruncandu-le cateva cuvinte celor pe langa care treceam, in mare parte acestea fiind complimente legate de tinuta. Ajunsa langa el, ne strecuram impreuna, incercand sa trecem neobservati. Urca o scara in spirala, incercand sa nu se impiedice in intuneric. Imi lovesc glezna de o treapta, oprindu-ma o clipa pentru a astepta ca durerea sa treaca. Trebuie sa fiu mai atenta, dar nu pot, nu pot! E prea frumos sa stiu ca suntem iar doar noi doi, chiar daca nu ne putem vedea.
Nu am mai fost niciodata pe aici, asa ca ma uit curioasa in jur. Curand ajungem pe un hol lung, unde imi intinde sacoul sau. Il iau, privindu-l neincrezatoare. Ceva imi spune ca nu e bine ce facem. Indiferent ce se presupune ca facem. Ceva de care inca n-am idee, apropo.
- O sa ai nevoie de asta, te asigur.
Il accept fara alte comentarii, imbracand-o in graba si il urmez in liniste. Deschide o usa metalica si ne trezim afara.
- E frumos…
Sunt singurele cuvinte pe care le pot spune, admirand peisajul acoperit cu un strat moale de zapada. Cand a nins? Fulgi argintii plutesc in vazduh, asternandu-se incet peste pamantul inghetat. Prind cativa in palma, privindu-i cum se topesc, transformandu-se in mici picaturi de apa. Brr, e frig de tot. Dar merita sa primesti o raceala privind acena asta.
- Maine e ajunul Craciunului.
Constatarea lui Alex ma face sa zambesc nostalgic, amintindu-mi toate sarbatorile petrecute in America, cand gaseam sub brad cadouri care mai de care mai frumoase. Dar niciunul nu conta, pentru ca nu primeam cadoul mult visat: o imbratisare calda din partea parintilor, mult prea ocupati pentru mine. Toate acele dati in care spuneau distanti un “Craciun fericit!”, pentru ca apoi sa plece la treaba lor, lasandu-ma singura… Nu le voi uita niciodata, pentru ca au lasat urme adanci in sufletul meu, inghetandu-l incet.
Dar acum, intr-un mod nesperat, gheata a inceput sa se topeasca, scotandu-mi sentimentele si inima la lumina, permitandu-mi sa simt din nou bucuria, sa o gasesc in cele mai neinsemnate lucruri. Neinsemnate si totusi atat de speciale…
Alex ma imbratiseaza protector, zambindu-mi cu toata caldura-i caracteristica. Privesc spre stele, fericita, incercand sa le ajung stralucirea cu gandul, dorind parca sa le ating. Imi intind mana spre ele, dar tot ce reusesc sa prind sunt alti fulgi de zapada. Ce gest infantil! Dar simteam nevoia sa o fac, sa incerc sa le simt caldura in palma mea mica si alba.
Sunetul unor pasi ma trezeste la realitate.
- Ai auzit si tu?
Il privesc serioasa, dand afirmativ din cap.
- Poate ni s-a parut.
- Probabil…
Oftez, inca speriata. Ar fi de-a dreptul oribil sa fim prinsi asa, tocmai acum, in aceasta seara atat de frumoasa. Il cuprind cu bratele pe Alex, indrugand ceva despre o rochie de mireasa. Cand eram mica imi placea sa ma gandesc la acea clipa magica, la momentul cand voi spune da in fata tuturor. Speram sa-i fur printul Cenusaresei si sa mergem impreuna la palatul sau, unde sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Vise de copil… Dupa alte cateva minute ne intoarcem, pasind incet pe scari, fara a scoate un sunet. In momentul in care deschidem usa, toate privirile se atintesc asupra noastra. Asta e cat se poate de rau.
Ce se intampla aici? Inima mea o ia din loc, presimtind parca raspunsul intrebarii mele. Il vad pe Alex ducandu-si mana la frunte, cu o fata nervoasa. Imi face un semn cu capul, indemnandu-ma sa privesc in directia indicata de el.
Joanna se uita la noi cu ochii plini de lacrimi. Langa ea stau Michael si Eric, ultimul avand parul plin de stropi micuti si o privire ce exprima repros. Nu ca eu as fi avut o uitatura mai blanda avand in vedere situatia, dar sa izbucnesti in halul ala in plans doar de la niste cuvinte… Ca doar poze n-a facut, nu s-ar fi gandit la asta in acel moment. Nu e o dovada clara, deci probabil aveau banuielile lor dinainte. Asta e de-a dreptul groaznic!
- La naiba cu toata prostia asta!
Arunc sacoul cat colo, mergand spre ei. Bineinteles ca am devenit o nenorocita fara sentimente. Nu ca s-ar obosi cineva sa incerce sa inteleaga intreaga poveste, nu-i asa? Ma asez in genunchi langa vulpita, incercand sa nu-mi pierd cumpatul. Dar, in momentul in care ma fixeaza cu ochii ei mari si negrii, lasand o lacrima sa-si croiasca drumul pe obrazul sau, simt ca o sa cedez. O doare, o doare din vina mea. De ce ii fac mereu sa sufere pe cei la care tin?
- Ajuta la ceva daca iti spun ca imi pare rau?
Da din cap in semn de negatie, acoperindu-si fata cu palmele si suspinand incet.
- Stii, dupa ce v-ati jucat cu noi si ne-ati tratat ca pe niste idioti, nu prea mai ai ce face.
Tonul lui Eric ma face sa ma inrosesc, dar nu de rusine, ci de furie. Eu inteleg ca te-am ranit si am sa regret asta, dar nu sunt doar o carpa pe care acum poti sa o jignesti. Oricum, e de admirat ca are taria sa se mai ia in gura cu mine in momentul asta.
N-am de gand sa neg nimic, desi as putea inventa stiu eu ce poveste care sa ne scape intr-un mod miraculos. Nu. E prea tarziu pentru asta. Acum a sosit acea clipa fatidica, momentul zero. Si nu e deloc asa cum planuisem.
- Nu te-a intrebat nimeni. Nu e vorba despre voi si numai despre voi. Pacat ca nimeni nu intelege asta. Oricum, o sa va fie mult mai usor de acum incolo. Promit. Sau, mai bine, jur.
- Dar cum ai putut fi atat de egoista?
Il plesnesc pe Michael fara pic de retinere. Se comporta ca si cum as fi ultimul monstru din lume. Brusc, mintea mi se lumineaza si afisez un zambet, spre indignarea tuturor. Cum pot fi atat de oarba uneori? Ma indrept de spate, privind-o pe vulpita cu un aer victorios. Egoismul din mine piere pentru o clipa.
- Jo, nu e un capat de tara. Orice om normal s-ar feri din calea mea in aceste momente, dar orice om care… care, fir-ar sa fie, tine la tine, ei bine omul ala m-ar infrunta. Asa ca sterge-ti lacrimile alea si da-o naibii de treaba. Chiar asa slaba ai devenit, ce Dumnezeu!
Ii intind mana fratelui meu, ajutandu-l sa se ridice. Imi sopteste un “Multumesc!” timid, imbratisand-o dragastos pe Joanna, in timp ce aceasta se prinde de camasa lui plangand. Si cand sunt rea, tot buna raman. Bietul Michael, sa simti asa ceva pentru cineva si sa nu-i poti spune… Mai stiu eu un caz. Dar cum de nu am vazut asta, cum am putut fi asa de oarba?
Pornesc spre iesire, aruncandu-mi pantofii care ma impiedica la fiecare pas. S-a zis si cu fericirea mea. Am gresit enorm ascunzand intreaga poveste. Dar tot ce am dorit a fost sa nu-i suparam, sa nu le provocam suferinta. Si ne-a iesit exact pe dos.
E numai vina mea. Ca intotdeauna.