Iubire la suprapreţ

[Teh]

Ironic, capitolul este scris de mult. şi mai ironic, nu ştiam că e rândul meu să postez. Îmi cer (milioane de) scuze...
Enjoy your chapter!

[center]Capitolul 34[/center]

Am ajuns destul de târziu acasă… După discuţia şi întrevederea cu Bridget, am mers într-un bar şi am băut câteva pahare; ceea ce nu îmi aminteam să fii făcut până acum din cauza blondei. Sau poate că nu fusese pentru ea, ci din cauza gândurilor pe care le avusesem în ultima vreme, despre Roselyn, despre viaţa mea în general. Pur şi simplu nu credeam că lucrurile pot rămâne încă aşa, aşa cum erau. Mi-era imposibil… În noaptea ce trecuse, luasem decizii foarte importante pentru existenţa mea. Mă săturasem, o ştiam prea bine, de toate aceste copilării. Nu mai eram capabil să trec cu vederea toate lucrurile pe care le treceam până acum.
Poate că trecusem la o nouă etapă, sau poate tocmai aceasta este acea maturitate la care ajungi la un moment dat… Sau, cine ştie, este posibil să fii ajuns la o limită a sentimentelor mele.
Când am ajuns acasă, Kristin încă nu se culcase.
- Ce faci trează la ora asta? Am interogat-o destul de prost dispus; nu doream să o văd în picioare la această oră. Totuşi, era verişoara mea şi se presupunea că o am în grijă. Nu aveam să îi permit să îşi mai facă de cap aşa cum o făcuse şi până acum. Lucrurile trebuiau puse la punct.
- Oh, scuze, morocănosu-le! – a râs aceasta, bine dispusă, făcându-mă să mă întreb de ce avea acel zâmbet tâmp şi fericit pe chip. Au venit Nate şi Roselyn pe aici şi… eh, ce mai, roşcata m-a pus să îţi transmit să te duci să o iei dimineaţă să mergeţi împreună spre şcoală. Ce zici de asta?
Nu am spus nimic. Am privit-o rece şi m-am îndreptat spre camera mea. Ce se întâmplase? Putuse ea să stea în aceeaşi încăpere cu Roselyn? Şi Nate, toţi trei? Îmi scăpa mie ceva sau Rose acceptase, în sfârşit, faptul că fratele lui avea o viaţă şi avea de gând, spre marea uimire a tuturor, să îi lase în pace? Sau mai bine zis, să le permită să fie împreună?
Egoistă… de ce a trebuit eu să mă îndrăgostesc de o fiinţă atât de egoistă precum ea? Fiecare clipă o putea revendica numai pentru aceasta, avea un caracter îngrozitor, îndoielnic, rătăcitor… şi eu trebuise să mă îndrăgostesc tocmai de fiinţa aceasta ce nu contenea să mă chinuie la fiecare întâlnire a noastră!
De ce voia să merg să o iau de dimineaţă spre şcoală? De ce?
Voia să redevenim prieteni, cum fusesem şi până acum? Să am grijă de ea, să o răsfăţ şi aceasta să îşi bată în continuare joc de simţămintele mele… Nu fii nedrept, Eric, îmi şopteşte o voce în capul meu, probabil conştiinţa. Şi ea este o fiinţă umană, te iubeşte, nici măcar nu ştie că tu încă o vezi altfel, nu doar ca o amică. Ar trebui să discuţi cu ea despre asta, continuă vocea.
Alcoolul mă făcea să mă clatin… ajuns în dormitor, m-am dezbrăcat de toate hainele, luând un tricou la întâmplare şi o pereche de pantaloni de pijama. Nici nu am realizat dacă le îmbrăcasem cum trebuie; mă clătinam pe picioare, ochii mi-erau întredeschişi. Am nimerit patul, cufundându-mi capul într-o pernă şi încercând să adorm…
Gândurile au reînceput să îmi curgă în minte… Roselyn! Voia să merg la ea de dimineaţă. Şi dacă nu m-aş duce? Este concret, nu mă voi duce. Refuz să mai fac orice altceva pentru ea! M-am săturat să fiu doar o marionetă… sunt şi eu fiinţă umană, nu pot îndura la nesfârşit. La dracu, de ce o iubesc atât de mult? de ce mă doare pieptul doar când mă gândesc la aceasta… şi aş vrea să fie cu mine, să o pot strânge în braţe şi să nu îi mai dau drumul niciodată, să fie protejată şi numai alături de mine, fără a o împărţi cu nimeni altcineva, nici măcar cu Nate…
Niciodată nu realizasem cât egoism era în fiinţa mea. Poate că şi eu aveam un caracter la fel de urât ca şi ea, cine ştie… însă nu mai puteam suporta indiferenţa cu care mă trata. Dacă nu dorea să fim altceva decât amici, atunci voi accepta, odată pentru totdeauna, fără a-mi mai face speranţe… poate că ar trebui să o caut iar pe Bridget. Cel mai bine îmi era cu aceasta; pentru că mă iubea şi ar fi putut fi pentru mine tot ceea ce Roselyn refuză… şi este o fată simpatică şi naivă, Brid… şi mă iubeşte. Da, acesta este esenţialul, mă iubeşte la nebunie, exact aşa cum simt şi eu pentru roşcată…
La dracu, la dracu… de ce nu mă laşi să dorm, Rose? De ce nu pleci din capul meu? Nu ai înţeles? Te voi lăsa în pace! Gata, nu voi mai fugi după tine, aşa că lasă-mă, dă-mi pace, te rog, de implor… nu mai pot suporta chinurile prin care mă faci să trec de fiecare dată. M-am săturat, m-am săturat…. m-am săturat…
Nu ştiu în ce clipă am adormit şi nici în ce fel, însă îmi simţeam sufletul trist şi nemulţumit.

*

Dimineaţa m-a întâmpinat cu o durere incredibilă de cap. Am făcut un duş rapid, îmbrăcând uniforma fără vlagă şi, fără a lua micul dejun – deşi i-am pregătit ceva lui Kristin, m-am pregătit să merg spre liceu.
- Nu sunt în dispoziţia necesară de a aştepta prea mult după tine, mă doare capul îngrozitor. Aşa că, hai odată, Kristin, i-am spus pe un ton destul de nervos încât aceasta m-a urmat, deşi încă nu terminase de mâncat. Astăzi nu se machiase deloc, spre marea mea surprindere, îşi prinsese părul, ceea nu făcea prea des şi îşi purta uniforma perfect, cămaşa închisă, sacoul de asemenea, cravata bine pusă la punct. Am fost destul de surprins de această înfăţişare a ei, părea aproape conştiincioasă.
- Nu te mai uita atât la mine. Mă duc la şcoală, doar nu vrei să mă împopoţonez pentru profi sau mai ştiu eu ce. Hai odată să o luăm şi pe Roselyn. De abia aştept să merg cu ea pe stradă – zise cu un rânjet bine întipărit pe chip – o să fie distractiv!
Eram mahmur, realizasem acest lucru, şi foarte prost dispus. Dar hotărârea luată aseară era încă validă, chiar dacă fusesem pe jumătate beat când o luasem.
- Nu mergem nicăieri, verişoară, decât la şcoală.
- Ce? dar ţi-am zis că… a început aceasta indignată.
- Nu am chef de discuţii şi aş aprecia dacă ai putea să taci.
Nu eram deloc în dispoziţia necesară de a mă purta cu mânuşi, nici măcar cu ea. A oftat, înţelegându-mi dispoziţia, înjurând ceva printre dinţi şi m-a urmat, luându-şi umbrela.
Am ajuns destul de rapid la liceu, mi s-a părut mie, aceasta dispărând pe un alt coridor şi eu urcând în clasa mea, fără a vedea nimic în jurul meu. Nu îmi amintesc când fusesem ultima oară atât de nervos, încât nu eram capabil să tolerez nimic în jurul meu. Pe hol, o fată m-a oprit, timidă, roşind şi neîndrăznind să mă privească prea bine în ochi. Eram pe acelaşi etaj cu clasa lui Roselyn… mă întrebam unde era aceasta.
- Eric… a început fetiţa dinaintea mea. Am privit-o, pentru prima dată pe bune. Era
brunetă, cu părul foarte lung, creţ şi cu o pereche de ochi ciocolatii superbi. Avea o înfăţişare foarte simpatică, părea destul de inocentă şi copilăroasă. Era slăbuţă, dar atrăgătoare şi îmi părea foarte feminină, chiar şi cu aura ei puerilă. Cel mai mult îmi plăceau buzele ei, erau micuţe şi bine conturate iar pielea ei era deosebit de albă, în comparaţie cu părul închis la culoare şi ochii atât de frumoşi…
- Ce e? am întrebat-o rece.
Aceasta a tresărit, însă nu s-a descurajat. Eram îngâmfat, ştiam ce dorea. Se părea că îi trebuise foarte mult curaj să îmi vorbească. Şi în fond, de ce nu? Până la urmă, mă atrăgea şi oricum Roselyn nu îmi da atenţie, nu mă considera decât un amic. De ce să refuz fiecare fată ce se apropie de mine? Pentru ce?
- Ăh… ştiu că nu e destul de…. Ăă… S-a bâlbâit la început, nereuşind să îşi găsească cuvintele.
- Uite ce e, spune ce vrei sau plec, nu am timp de pierdut aiurea, am zis la fel de rece ca şi înainte, fără a-mi măsura atitudinea grosolană. În fond, acesta eram eu.
A respirat adânc şi s-a uitat la mine, foarte îmbujorată.
- De regulă nu fac lucruri de genul acesta, însă… am făcut o excepţie. Mi-a întins o punguţă de cadou, şi s-a uitat iar în ochii mei, de abia controlându-se, mi s-a părut mie.
- Ştiu că a fost ziua ta şi voiam să îţi spun „la mulţi ani”. De asemenea, ştiu că pare ca picat din cer, şi nici nu fac lucruri aşa, de obicei… dar eu te plac foarte mult, o fac de atât de multă vreme că nici nu mai ţin minte cât a trecut. Ştiu că nu o să îmi dai atenţie, aşa se întâmplă mereu, nu? Le refuzi pe toate care se apropie de tine şi eu ştiu că nu sunt o excepţie… dar fă măcar asta pentru mine, te rog, acceptă cadoul…
Mi l-a pus în mâini înainte să pot reacţiona. Fiind sincer, voi recunoaşte, mă amuza situaţia în care mă aflam şi eram surprins de faptul că puteam să zâmbesc, având dispoziţia atât de rău zdruncinată. S-a uitat iar fix la mine, în timp ce zâmbeam, roşind şi mai tare şi vrând să plece, s-a întors şi a început să fugă pe coridor, neîndrăznind să se mai uite înapoi.
Ce naiba fusese asta?
Încă aveam un zâmbet tâmp pe faţă când mi-am auzit numele strigat şi m-am întors, pentru a o vedea pe Rose în spatele meu. De când era acolo? Oare observase micuţa scenă? Ah, la naiba! Dacă ştiam că fusese acolo, măcar aş fi sărutat-o pe obraz pe fata respectivă. Nici măcar nu ştiam cum o cheamă; la dracu, nici nu mă interesa.
- Da? Am răspuns sec, legănând punguţa de cadou.
Ce frumoasă era şi astăzi… trăsăturile ei erau fascinante, pentru mine, adoram totul la ea, părul, faţa, ochii, buzele, expresiile, picioarele, mâinile, da… tot corpul şi… Ce naiba avea la frunte?
Fără a mă putea controla, m-am apropiat de ea şi am atins uşor locul unde era bandajată. Inima mea bătea mai tare, îngrijorată, ce naiba se întâmplase?
- Ce e asta? Am zis îngrijorat. Ce ai păţit?
Aceasta a zâmbit, văzându-mă atât de încurcat şi aproape că am roşit din pricina ieşirii mele necontrolate.
- Accident de bucătărie! Nu a fost nimic grav, Eric… ăh! Aseară te-am aşteptat, dar nu ştiu când ai venit pentru că am adormit şi…
Şi i-ai spus lui Kristin să vin la tine de dimineaţă să mergem împreună la şcoală; ştiu.
- Oh, da, mi-a zis vară-mea că aţi fost pe acolo. În sfârşit o să îi laşi să facă ce vor, să înţeleg? Am spus sarcastic, fără a-mi ascunde dezgustul. Acum că aflasem că nu avea nimic grav la frunte, mă puteam comporta ca un ticălos… şi totuşi, cum eram capabil de aşa ceva când ea era atât de fermecătoare şi nu voiam altceva decât să o iau în braţe şi să o sărut şi să o fac să înţeleagă că ea e totul pentru mine şi nu aş putea, oricum, să fiu cu altcineva, decât cu ea. Nu mi-aş putea dărui inima nimănui altcuiva, să fiu cu alte fete ar fi nimic pentru mine, poate doar obişnuinţă şi satisfacerea nevoilor, dar sentimental nu m-am putea implica cu nimeni altcineva decât cu aceasta. Şi de ce naiba mă chinui atât, Rose, când eu nu fac altceva decât să te iubesc? disperat de mult…
- Şi… cine era fata de mai devreme? M-a întrebat veselă, parcă ignorând ceea ce spusesem mai devreme.
Am zâmbit. În drum spre şcoală îl văzusem pe Victor, îmi aminteam acum, dar nu îl privisem prea atent, deşi părea foarte bolnav şi arăta, într-adevăr, groaznic… profitam de tot ceea ce prindeam pentru a o ataca, se pare.
- Habar nu am, mi-a dat un cadou. Era foarte simpatică, totuşi, ar trebui să mă interesez. L-am văzut pe Victor, nu arăta prea bine, poate ar trebui să fugi la el şi să îl îngrijeşti, în fond, aţi fost – sau sunteţi? – împreună. Şi se vede că are nevoie de tine; cine ştie, poate te vrea atât de mult înapoi încât a venit la şcoală în starea asta doar să fie cu tine… curajos băiat – tonul mi-era plin de dezgust. O priveam în ochi, rânjind şi luând o atitudine foarte arogantă. Tonul mi s-a preschimbat într-unul seducător, aproape, când am spus următoarele cuvinte… Ai putea să te duci la el şi să ai grijă de el, sau ai putea – am întins o mână spre ea – să vii cu mine şi să mă laşi să am grijă de tine şi să te iubesc pentru tot restul zilei ăsteia.
Expresia ei s-a schimbat instantaneu. Ceea ce păruse până atunci un zâmbet forţat şi o veselie falsă, s-a preschimbat într-o expresie plină de … uimire. Roşise şi se fâstâcea, fără a îndrăzni s mă privească direct. Şi-a propagat, în sfârşit, ochii asupra mea. Mâna mea îmi era încă întinsă. Cadoul îmi căzuse pe jos şi nu doream să îl ridic, tot ceea ce mă interesa era să o văd, să observ ce alegere o să facă, chiar dacă nu ştiam dacă înţelegea, cu adevărat, ceea ce voiam să îi spun. Era pentru ultima dată când încercam ceva, ultima dată când făceam un gest spre a mă apropia de ea în alt sens decât a fi amici. O voiam pentru mine, pentru totdeauna. Iar ea trebuia să aleagă, ori eu… ori Victor. Era o decizie irevocabilă. Jur că dacă îl va alege pe Victor, nu o voi mai căuta. Niciodată.
O vedeam încurcată; nu ştiam ce se întâmplă în mintea şi sufletul ei în această clipă. Nu voiam să ştiu decât ce avea să facă mai departe, căci mâna mea era încă întinsă şi nu aveam de gând să o retrag decât în clipa în care îmi spunea ceea ce doream să ştiu.
Se sunase de intrare; colegii noştri intrau cu toţii în clase, făcând zgomot, dar noi nu observam zarva din jurul nostru; sau, mai bine spus, o ignoram.
S-a aplecat, a luat punguţa de pe jos şi a ţinut-o strâns în mână, zicând:
- Nu e frumos să o arunci pe jos, după ce ţi-a fost dăruită… Sunt foarte egoistă, Eric, îţi dai seama, nu? Sunt egoistă! Şi nu mă interesează decât de mine. Victor este cu adevărat slăbit, l-am văzut, nu înţeleg ce face la şcoală într-o asemenea stare –a oftat, prelung, parcă durând-o să îşi amintească aceste lucruri - mi-a spus că nu va renunţa pentru nimic la mine, ştii? A făcut o pauză, cercetându-mi expresia.
Eu eram… eram furios, trist, gelos pe Victor şi tot ceea ce îmi spunea. De ce nu alegea odată? Sau asta însemna, pur şi simplu, că vrea să fie cu Victor? Voia să ies din viaţa ei, să o las pentru totdeauna? Mi-era frică să îmi retrag mâna, de parcă încă aşteptam să o apuce şi să îmi spună: să mergem, să mergem oriunde vrei tu! Dar în adâncul meu, mă îndoiam ca acest lucru să se întâmple. Victor era prea bun, pentru ea, în comparaţie cu mine; nu-i aşa?
Am ascultat-o în continuare.
- Mi-e frică… câteva lacrimi au încolţit în ochii ei, căzându-i pe obraji. Nu vreau să rănesc pe nimeni, mai nou, dar nu vreau nici să mă rănesc pe mine, din cauza egocentrismului meu… Şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu! Dar… Eric?
Mi-a întins punguţa de cadou. Braţul meu era încordat, inima îmi bătea cu o putere animalică şi dacă aş fi putut, aş fi început să plâng de durere. Însemna că trebuie să ies din viaţa ei?
A făcut câţiva paşi în faţă, în timp ce îmi înmâna cadoul, degetele sale s-au prins de mâna mea, cu o atingere uşoară, temătoare, tremurândă… Mi-a prins mâna sfios, parcă nu făcând altceva decât să îmi dea acea punguţă.
- Nu îmi place să te văd întotdeauna vorbind cu fete, mă enervează că trebuie să accepţi chestia asta, mă enervează fiecare persoană ce se uită mai mult la tine, de parcă nu ar avea nimeni dreptul să facă asta în afară de mine! … nu vreau să o văd prin preajma ta pe Bridget, nu vreau să te aud vorbind despre ea, măcar, chiar dacă nu ai făcut vreodată asta. Mi-e teamă şi doar să văd pe cineva prin preajma ta, căci nu vreau să acorzi nimănui aceeaşi atenţie ca mine, sau… atenţie, în general. Aş vrea să te am doar pentru mine, în fiecare clipă. Şi acesta e egoism, Eric! Am un caracter îngrozitor, realizez acest lucru, şi toată lumea trebuie să aibă mereu grijă de mine…
Fără a mai asculta ceea ce spunea, m-am apropiat de ea şi am strâns-o rapid în braţe, fără a mă mai interesa nimic din ceea ce se întâmpla, dacă ne vedea cineva sau nu. Nu mă interesa decât ea şi ceea ce se întâmpla între noi.
Strângând-o de mână, am început să fug pe hol, pe scări, ieşind din liceu. Fugea alături de mine, deşi nu ştiu sigur dacă înţelegea ceva din ceea ce făceam, la drept vorbind, nici eu nu înţelegeam. Afară ploua şi nici unul dintre noi nu avea umbrelă. Ne-am văzut în mijlocul străzii, era dimineaţă, oamenii treceau grăbiţi pe lângă noi, cu toţii aveau umbrelă. Ploaia părea să se înteţească, nu era atât de măruntă ca o ploaie de toamnă…
Ne opriserăm iar eu o sorbeam din priviri, părul mi se lipise de frunte din cauza ploii. Mi-am scos sacoul, îl pusesem deasupra ei…
- Roselyn… te iubesc, am ţipat, făcându-i pe toţi cei din jurul nostru să se oprească şi să se uite la noi. M-am apropiat de ea, am luat-o uşor în braţe şi am sărutat-o pe frunte, pe obraji, pe buze…
- Te iubesc, te iubesc, te iubesc… nu ştiu ce să mai fac cu aceste sentimente, m-am săturat să trebuiască să mă comport altfel. Nu mai vreau. Mai ţii minte – i-am cercetat expresia, deşi mi-era greu să citesc ceva în ea – când ţi-am spus, acum ceva ani, că te iubesc, dar nu ca pe o soră sau cea mai bună prietenă? Că aş vrea să fii iubita mea, să mă plimb cu tine pe stradă, de mână, să am grijă de tine? Mai ţii minte? Am repetat, când nu mi-a zis nimic.
- Da… a spus, dureros de dulce.
- Şi ştii ce mi-a răspuns?
- Da… a repetat pe un ton temător.
- Te mai întreb odată, am zis, aproape cinic, lipindu-mă de ea, simţindu-i trupul lângă al meu, mi-era cald, inima îmi bătea sălbatic, aveam nevoie să o sărut, să fiu cu ea, să o mângâi, să o ţin doar pentru mine. Vrei să fii prietena mea?
Nu mă interesa dacă aveam spectatori… sau că era, poate, prea dimineaţă pentru o asemenea confesiune… sau că eram pe timp de şcoală şi ar trebui să fim la ore, când noi suntem în mijlocul străzii, în ploaie, lipiţi unul de celălalt, simţindu-ne temperaturile corpurilor noastre… eram atât de fericit şi temător cu privire la ceea ce urma, încât nu mai conştientizam nimic în afară de Roselyn… îmi trecuse durerea de cap, mahmureala, nervii, proasta dispoziţie şi mă întrebam ce voi face, ce voi face dacă mă va refuza?