20-09-2011, 09:24 AM
Hello, hello multumesc celor care au comentat si au citit, chiar apreciez acest lucru. Sper sa aflu si sa primesc mai multe opinii ca sa aflu ce va place, ce nu va place si mai stiu eu ce ati vrea sa imi spuneti. Lectura placuta. Enjoy.
Astăzi ar fi trebuit să plec în vacanţă cu Aly, timp de o săptămână. Un fel de răsplată pentru noi, sau cred că mai mult un fel de cadou, dar am decis să renunţăm la această idee, deoarece prietena mea avea să fie ocupată cu altceva. Astfel eu nu am făcut decât să stau şi să citesc sau să mă uit la filme toată săptămâna. Nici măcar nu m-am obosit să încerc să mă întâlnesc cu Caleb, despre care nu mai ştiam absolut nimic de când luasem vacanţă. Nici măcar un telefon, absolut nimic. Într-un fel dragostea ,,apusese’’ de mult sau mai bine nu existase niciodată. Speram să pot uita totul odată cu plecarea mea, asta dacă aveam să fiu acceptată. Şi aşa trecuse săptămâna şi acum începeam noul an şcolar. Nu eram chiar stresată, de fapt nu aveam nici un sentiment în legătură cu tot ceea ce ţinea de şcoală.
Convenisem cu blonda să ne întâlnim acolo. Mi-am luat o pereche de blugi gri şi un tricou negru destul de larg, pe deasupra mi-am luat un hanorac de un verde şters, şi o pereche de tenişi de aceeaşi culoare. Pentru prima dată puteam să mă îmbrac după bunul meu plac, fără să respect o anumită ţinută elegantă şi sobră, care să îmi reflecte poziţia socială, după cum spunea tata. Acum, privindu-mă în oglindă puteam spune că arătam ca o adolescentă oarecare, şi nu ca o tocilară îmbrăcată precum o ,,divă’’.
Nici măcar nu am mai rugat şoferul să mă ducă, din două motive. Primul ar fi fost că liceul era aproape, iar al doilea în speranţa că voi pleca, voiam ca măcar pentru ultima dată ceilalţi să mă vadă aşa cum sunt şi să nu mai fiu doar una dintre acei elevii pe care vag îţi aminteşti să îi fi văzut prin liceu. Până şi tipul de la clubul de şah era mai popular decât mine. Cu toate că el nu participase decât la câteva concursuri, pe când eu care fusesem la olimpiade, la concursuri, conferinţe şi luasem locul întâi la olimpiada de matematica faza naţională. Dar desigur nu îi păsa nimănui de asta. Iar tot efortul meu şi toată munca depusă deveneau în cele din urmă inutile. Nici măcar faptul că eram preşedinta consiliului elevilor nu mă ajuta. Şi cu toate că îmi băteam capul să rezolv toate problemele şi scăpasem mulţi elevi de diverse pedepse, nu primeam nici măcar un amărât de mulţumesc.
Eram prinsă că nu am realizat când am ajuns la liceu. Priveam în jur în încercarea de a o găsi pe Aly, însă spre dezamăgirea mea l-am găsit doar pe Caleb care era mult prea ocupat cu o blondă ca să mă mai vadă. Recunosc, nu era vorba că eram geloasă mai ales că nici măcar nu îl mai iubeam, dar mă durea să văd că nu avea nici un fel de respect faţă de mine. Măcar din bun simţ ar fi putut găsi un loc mai puţin aglomerat. În fine am trecut pe lângă ei, fără să îi bag în seamă. Mă îndreptam spre direcţiune, voiam să aflu care era treaba cu programul de schimb pentru elevi. Când am ajuns doamna directoare m-a întâmpinat, anunţându-mă să îmi fac bagajul căci voi pleca în Anglia. Asta era cea mai bună veste pe care am primito în ultima vreme. Aşa că am sunato pe Stella, menajera noastră rugând-o să îmi pregătească bagajul. Nu m-am chinuit să îi anunţ pe mama şi tata, deoarece eram sigură că aflaseră deja.
Acum nu mai rămânea să îi spun lui Aly şi sincer de asta îmi era cel mai teamă. Nu ştiam cum va reacţiona. Speram doar să înţeleagă că aveam nevoie de această plecare, mai mult ca oricând.
- Aici erai, te-am căutat peste tot. Cei cu hainele astea? A căzut şifonierul pe tine sau ce? Mă întrebă începând să râdă. Era aşa bine dispusă, nu voiam să îi stric fericirea. O stare de nelinişte mă cuprinse încetul cu încetul, în timp ce golul imens pe care îl simţeam se accentua cu fiecare secundă ce trecea. Inima îmi bătea cu putere, aproape să îmi sară din piept. În nici un caz, nu eram în stare să îi zic ceva, de fapt nu eram capabilă să mai scot nici un sunet. O voi face, îi voi spune, după discursul directoarei. Aşa acum că hotărâsem asta am mers împreună la careu. Şi deşi nu eram mare fană a discursurilor ei, de menţionat că era acelaşi discurs în fiecare an, dar fiind ultima dată când îl aud, îl ascultam cu atenţie. Poate aveam să îi duc dorul.
- Domnişoara Aneis Howard este rugată să vină pe scenă. Am auzito pe directoare zicând, stai asta eram eu. Încercam cu greu să îmi fac loc prin mulţime. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce e vorba, dar toată confuzia mea s-a risipit în momentul în care directoarea mi-a înmânat diploma pentru cel mai bun elev al anului. Asta era mai mult perfect, acum toată lumea ştia că sunt o tocilară cu diplomă. Deja îmi voiam să plec, pentru că nu suportam să fiu în centrul atenţiei. Eu eram un ,,şoarece de bibliotecă’’ şi aşa îmi doream să rămân. Doar că înainte să apuc să cobor doamna directoare mă rugă să ţin un ultim discurs, după care îi anunţă pe toţi de plecarea mea în Anglia. În acel moment am simţit cum cerul îmi cade în cap. Încercam să găsesc cuvintele potrivite, sau măcar o forma de a începe, însă când am văzuto pe Aly m-am pierdut de tot.
- Scuzaţi-mă nu pot face asta, şi fără să mai spun nimic am coborât în grabă şi am plecat spre prietena mea.
- Ştiai nu? Era clar că era supărată, atât de supărată încât nici nu îi mai păsa că ceilalţi ne privesc.
- Da, dar…, nu ştiam ce să îi spun.
- Dar ce? Când aveai de gând să îmi spui? Ştii ce pleacă în Anglia poate vei găsi tu pe cineva să îi spui. Se pare că eu nu am fost destul de bună pentru asta. Şi a plecat. Stăteam practic şi vedeam cum se îndepărtează, dar eram incapabilă să mă mişc. Vedeam cum lucrurile îmi scapă din mână, iar ceea ce părea atât de uşor la început acum devenise tot mai greu. Eu, nu fusesem incapabilă să prevăd o asemenea situaţie, o asemenea imprudenţă din partea directoarei care eram sigură că nu o făcuse cu rea intenţie. Simţeam cum vina mă acapara încet. În aceste clipe îmi doream să nu mai exist. Am dat să plec, însă atunci am simţit cum cineva m-a prins de mână. M-am întors şi l-am văzut pe Zach. Cel mai frumos, cel mai dorit, cel mai popular băiat din liceu. Oare el ce mai voia acum?! De ce nu mă lăsa în pace. De ce nu mă lăsau în pace cu toţii.
Fără nici un fel de avertisment am simţit cum buzele îmi sunt acaparate într-un sărut sălbatic. Încercam să mă eliberz, dar era prea greu, era prea puternic. După câteva secunde mai târziu, acesta rupse sărutul şi l-am văzut pe Caleb cum îi dă un pumn. Asta era tot ce îmi mai lipsea. Începuseră déjà o adevărată ceartă şi se pare că eu eram cauza.
Doar că mie nu îmi păsa acum de asta. Tot ce îmi dpream era să merg şi să o găsesc pe Aly. Aşa că am plecat direct spre casa blondei, însă se pare că aceasta nu era sau mai bine spus nu voia să mă primească. Era dureros, dar eu eram de vină pentru tot. Eu şi frica mea absurdă, am reuşit să stric totul.
Când am ajuns acasă am fost anunţată că trebuia să plec. Se pare că directorul liceului de acolo se ocupase de transport şi de cazare. Se pare că trebuia să ajung în curând la gară. Mi-am luat la revedere de la părinţii mei şi de la angajaţi care deveniseră o a doua familie pentru mine. M-am urcat în limuzina neagră parcată în faţă şi am pornit. Priveam oraşul în timp ce imagini din trecut mi se derulau în faţa ochilor la nesfârşit. Priveam şi nu îmi venea să cred câte mi se întâmplaseră. Acum, nici măcar nu simţeam că eu aş fi trăit eu toate astea. Ajunsesem deja la gară şi se pare că pierdusem orice şansă de a o mai vedea pe Aly, orice şansă de ai mai putea cere iertare. Deodată, veni şoferul care mă anunţă că trenul e pe cale să plece. Asta era, trebuia să plec. Chiar înainte să urc am văzuto pe blondă de partea cealaltă a căii ferate. Venise până la urmă. Eram aşa de fericită încât puteam scăpa şi trenul chiar nu îmi păsa. Controlorul anunţă că vom pleca peste zece minute. Se pare că Allison auzise şi se grăbea să vină la mine. Alerga fericită traversând şinele de cale ferată până când îşi făcu apariţia un tren ce venea cu viteză.
- Allison ai grijă, am strigat cât m-au ţinut plămânii, dar zgomotul era prea puternic nu m-a auzit.
Impactul a fost iminent, iar câteva minute mai târziu mi-am văzut prietena aruncată la câţiva metri, zăcând pe şine. Eram în stare de şoc, nu puteam să mă mişc. Gândul că ar fi putut păţi ceva mă paraliza complet. Cu greu am reuşit să mă adun şi să îmi controlez picioarele. Tremuram, nu ştiam ce să fac.Simţeam cum durerea pusese stăpânire pe mine. Am mers la ea. Dumnezeu ştie cum am reuşit pentru că picioarele nu mă ţineau. Când am ajuns am constantat că pulsul îi era foarte slab. Speriată am strigat la cei de pe peron să cheme o ambulanţă. I-am aşezat cu grijă capul pe genuchii mei. Cu toate că era foarte slăbită era încă conştientă.
- Anelis…, spuse încet după care tuşi de câteva ori. Mă durea sufletul să o văd în starea asta şi cu greu îmi stăpâneam lacrimile.
- Şşş, nu te forţa trebuie să îţi păstrezi puterile. I-am spus mângâindo pe frunte.
- Nu Anelis, ascultă tu trebuie să fii puternică în continuare. Eu ştiu că timpul meu aici s-a sfârşit simt asta. Dar nu fi tristă. Gândeşte-te că acum vei acolo sus vei mai avea un înger care să te vegheze, părinţii tăi şi de acum şi pe mine. Îmi spuse după care tuşi din nou.
- Te rog, tu… tu nu vei murii, trebuie să lupţi, încercam să o mai liniştesc.
- Nu fi trista, noi două vom fi prietene pentru totdeauna. Chiar şi după moarte trebuie să îmi promiţi asta continuă ea pe un ton din ce în ce mai jos.
- Îţi promit. Şi zicându-I asta mi-am văzut prietena închizând ochii pentru eternitate. În acel moment nu am mai reuşit să reţin lacrimile simţeam nevoia să plâng, să strig, să urlu. Când au ajuns medicii era deja prea târziu cu toate că au încercat să o resusciteze minute în şir, ea murise. Nu au mai putut decât să constate decesul.
Mă simţeam atât de vinovată. Aly murise din vina mea, poate dacă i-aş fi spus că voi pleca poate că ea ar fi fost în viaţă. Cu ultimele puteri i-am sunat pe părinţii fetei, care au venit într-un suflet împreună cu părinţii mei. Nu îndrăzneam să îi privesc în ochii pentru că ştiam că mă considerau vinovată de moartea ficei lor, chiar dacă nu o spuneau cu voce tare. Am rugato să pe mama să o sune pe directoare şi să îi spună ce s-a întâmplat, după care să îl sune pe directorul liceului să îl anunţe că nu voi ajunge săptămâna asta acolo. În aceste momente nici dacă m-ar fi urcat forţat nu ar fi reuşit să mă facă să plec. Practic nu puteam. Trecuseră deja câteva zeci de minute, timp în care colegii de clasă, dar şi alţi elevi din liceu au venit la gară urându-le condoleanţe părinţilor lui Allison, care nu făceau decât să plângă. Era a doua oară pentru ei când îşi pierdeau copilul. Prima dată băiatul lor în vârstă de optusprezece ani murise călcat de o maşină, iar acum asta. Şi cu toate că Allison nu era fica lor adevărată, o iubeau ca şi cum ar fi fost. Practic nu puteam accepta că murise. Şi nici măcar când am i-am văzut trupul inert aşezat într-un sicriu nu reuşisem să mă conving. Acum, blonda era îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, cum nu avusese ocazia să se înbrace aşa vreodată, părinţii ei au insistat să o vadă îmbrăcată aşa pentru ultima dată. Cât despre mine, pot spune că arătam îngrozitor. Plângeam în continuu şi nu mă dislipisem deloc de lângă sicriu. Eram absentă. Nu auzeam nimic din ce îmi spuneau cei din jur, nu ştiam ce fac, era ca şi cum doar trupul ar fi fost acolo pentru că minte era în altă parte. Nici măcar la înmormâtare nu am conştientizat ce se întâmplă de fapt până când sicriul nu a fost pus în pământ. Priveam toţi acei oameni şi nu puteam să cred că toţi veniseră aici la o inmormântare, la înmormântarea prietenei mele. Iar toate acele priviri pe care îmi erau aruncate pe furiş mă făceau să mă simt şi mai vinovată. Se pare că soarta îmi oferea o nouă lecţie mult prea dureroasă pe care nu avem să o uit niciodată.
Capitolul 1. Prea târziu
Astăzi ar fi trebuit să plec în vacanţă cu Aly, timp de o săptămână. Un fel de răsplată pentru noi, sau cred că mai mult un fel de cadou, dar am decis să renunţăm la această idee, deoarece prietena mea avea să fie ocupată cu altceva. Astfel eu nu am făcut decât să stau şi să citesc sau să mă uit la filme toată săptămâna. Nici măcar nu m-am obosit să încerc să mă întâlnesc cu Caleb, despre care nu mai ştiam absolut nimic de când luasem vacanţă. Nici măcar un telefon, absolut nimic. Într-un fel dragostea ,,apusese’’ de mult sau mai bine nu existase niciodată. Speram să pot uita totul odată cu plecarea mea, asta dacă aveam să fiu acceptată. Şi aşa trecuse săptămâna şi acum începeam noul an şcolar. Nu eram chiar stresată, de fapt nu aveam nici un sentiment în legătură cu tot ceea ce ţinea de şcoală.
Convenisem cu blonda să ne întâlnim acolo. Mi-am luat o pereche de blugi gri şi un tricou negru destul de larg, pe deasupra mi-am luat un hanorac de un verde şters, şi o pereche de tenişi de aceeaşi culoare. Pentru prima dată puteam să mă îmbrac după bunul meu plac, fără să respect o anumită ţinută elegantă şi sobră, care să îmi reflecte poziţia socială, după cum spunea tata. Acum, privindu-mă în oglindă puteam spune că arătam ca o adolescentă oarecare, şi nu ca o tocilară îmbrăcată precum o ,,divă’’.
Nici măcar nu am mai rugat şoferul să mă ducă, din două motive. Primul ar fi fost că liceul era aproape, iar al doilea în speranţa că voi pleca, voiam ca măcar pentru ultima dată ceilalţi să mă vadă aşa cum sunt şi să nu mai fiu doar una dintre acei elevii pe care vag îţi aminteşti să îi fi văzut prin liceu. Până şi tipul de la clubul de şah era mai popular decât mine. Cu toate că el nu participase decât la câteva concursuri, pe când eu care fusesem la olimpiade, la concursuri, conferinţe şi luasem locul întâi la olimpiada de matematica faza naţională. Dar desigur nu îi păsa nimănui de asta. Iar tot efortul meu şi toată munca depusă deveneau în cele din urmă inutile. Nici măcar faptul că eram preşedinta consiliului elevilor nu mă ajuta. Şi cu toate că îmi băteam capul să rezolv toate problemele şi scăpasem mulţi elevi de diverse pedepse, nu primeam nici măcar un amărât de mulţumesc.
Eram prinsă că nu am realizat când am ajuns la liceu. Priveam în jur în încercarea de a o găsi pe Aly, însă spre dezamăgirea mea l-am găsit doar pe Caleb care era mult prea ocupat cu o blondă ca să mă mai vadă. Recunosc, nu era vorba că eram geloasă mai ales că nici măcar nu îl mai iubeam, dar mă durea să văd că nu avea nici un fel de respect faţă de mine. Măcar din bun simţ ar fi putut găsi un loc mai puţin aglomerat. În fine am trecut pe lângă ei, fără să îi bag în seamă. Mă îndreptam spre direcţiune, voiam să aflu care era treaba cu programul de schimb pentru elevi. Când am ajuns doamna directoare m-a întâmpinat, anunţându-mă să îmi fac bagajul căci voi pleca în Anglia. Asta era cea mai bună veste pe care am primito în ultima vreme. Aşa că am sunato pe Stella, menajera noastră rugând-o să îmi pregătească bagajul. Nu m-am chinuit să îi anunţ pe mama şi tata, deoarece eram sigură că aflaseră deja.
Acum nu mai rămânea să îi spun lui Aly şi sincer de asta îmi era cel mai teamă. Nu ştiam cum va reacţiona. Speram doar să înţeleagă că aveam nevoie de această plecare, mai mult ca oricând.
- Aici erai, te-am căutat peste tot. Cei cu hainele astea? A căzut şifonierul pe tine sau ce? Mă întrebă începând să râdă. Era aşa bine dispusă, nu voiam să îi stric fericirea. O stare de nelinişte mă cuprinse încetul cu încetul, în timp ce golul imens pe care îl simţeam se accentua cu fiecare secundă ce trecea. Inima îmi bătea cu putere, aproape să îmi sară din piept. În nici un caz, nu eram în stare să îi zic ceva, de fapt nu eram capabilă să mai scot nici un sunet. O voi face, îi voi spune, după discursul directoarei. Aşa acum că hotărâsem asta am mers împreună la careu. Şi deşi nu eram mare fană a discursurilor ei, de menţionat că era acelaşi discurs în fiecare an, dar fiind ultima dată când îl aud, îl ascultam cu atenţie. Poate aveam să îi duc dorul.
- Domnişoara Aneis Howard este rugată să vină pe scenă. Am auzito pe directoare zicând, stai asta eram eu. Încercam cu greu să îmi fac loc prin mulţime. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce e vorba, dar toată confuzia mea s-a risipit în momentul în care directoarea mi-a înmânat diploma pentru cel mai bun elev al anului. Asta era mai mult perfect, acum toată lumea ştia că sunt o tocilară cu diplomă. Deja îmi voiam să plec, pentru că nu suportam să fiu în centrul atenţiei. Eu eram un ,,şoarece de bibliotecă’’ şi aşa îmi doream să rămân. Doar că înainte să apuc să cobor doamna directoare mă rugă să ţin un ultim discurs, după care îi anunţă pe toţi de plecarea mea în Anglia. În acel moment am simţit cum cerul îmi cade în cap. Încercam să găsesc cuvintele potrivite, sau măcar o forma de a începe, însă când am văzuto pe Aly m-am pierdut de tot.
- Scuzaţi-mă nu pot face asta, şi fără să mai spun nimic am coborât în grabă şi am plecat spre prietena mea.
- Ştiai nu? Era clar că era supărată, atât de supărată încât nici nu îi mai păsa că ceilalţi ne privesc.
- Da, dar…, nu ştiam ce să îi spun.
- Dar ce? Când aveai de gând să îmi spui? Ştii ce pleacă în Anglia poate vei găsi tu pe cineva să îi spui. Se pare că eu nu am fost destul de bună pentru asta. Şi a plecat. Stăteam practic şi vedeam cum se îndepărtează, dar eram incapabilă să mă mişc. Vedeam cum lucrurile îmi scapă din mână, iar ceea ce părea atât de uşor la început acum devenise tot mai greu. Eu, nu fusesem incapabilă să prevăd o asemenea situaţie, o asemenea imprudenţă din partea directoarei care eram sigură că nu o făcuse cu rea intenţie. Simţeam cum vina mă acapara încet. În aceste clipe îmi doream să nu mai exist. Am dat să plec, însă atunci am simţit cum cineva m-a prins de mână. M-am întors şi l-am văzut pe Zach. Cel mai frumos, cel mai dorit, cel mai popular băiat din liceu. Oare el ce mai voia acum?! De ce nu mă lăsa în pace. De ce nu mă lăsau în pace cu toţii.
Fără nici un fel de avertisment am simţit cum buzele îmi sunt acaparate într-un sărut sălbatic. Încercam să mă eliberz, dar era prea greu, era prea puternic. După câteva secunde mai târziu, acesta rupse sărutul şi l-am văzut pe Caleb cum îi dă un pumn. Asta era tot ce îmi mai lipsea. Începuseră déjà o adevărată ceartă şi se pare că eu eram cauza.
Doar că mie nu îmi păsa acum de asta. Tot ce îmi dpream era să merg şi să o găsesc pe Aly. Aşa că am plecat direct spre casa blondei, însă se pare că aceasta nu era sau mai bine spus nu voia să mă primească. Era dureros, dar eu eram de vină pentru tot. Eu şi frica mea absurdă, am reuşit să stric totul.
Când am ajuns acasă am fost anunţată că trebuia să plec. Se pare că directorul liceului de acolo se ocupase de transport şi de cazare. Se pare că trebuia să ajung în curând la gară. Mi-am luat la revedere de la părinţii mei şi de la angajaţi care deveniseră o a doua familie pentru mine. M-am urcat în limuzina neagră parcată în faţă şi am pornit. Priveam oraşul în timp ce imagini din trecut mi se derulau în faţa ochilor la nesfârşit. Priveam şi nu îmi venea să cred câte mi se întâmplaseră. Acum, nici măcar nu simţeam că eu aş fi trăit eu toate astea. Ajunsesem deja la gară şi se pare că pierdusem orice şansă de a o mai vedea pe Aly, orice şansă de ai mai putea cere iertare. Deodată, veni şoferul care mă anunţă că trenul e pe cale să plece. Asta era, trebuia să plec. Chiar înainte să urc am văzuto pe blondă de partea cealaltă a căii ferate. Venise până la urmă. Eram aşa de fericită încât puteam scăpa şi trenul chiar nu îmi păsa. Controlorul anunţă că vom pleca peste zece minute. Se pare că Allison auzise şi se grăbea să vină la mine. Alerga fericită traversând şinele de cale ferată până când îşi făcu apariţia un tren ce venea cu viteză.
- Allison ai grijă, am strigat cât m-au ţinut plămânii, dar zgomotul era prea puternic nu m-a auzit.
Impactul a fost iminent, iar câteva minute mai târziu mi-am văzut prietena aruncată la câţiva metri, zăcând pe şine. Eram în stare de şoc, nu puteam să mă mişc. Gândul că ar fi putut păţi ceva mă paraliza complet. Cu greu am reuşit să mă adun şi să îmi controlez picioarele. Tremuram, nu ştiam ce să fac.Simţeam cum durerea pusese stăpânire pe mine. Am mers la ea. Dumnezeu ştie cum am reuşit pentru că picioarele nu mă ţineau. Când am ajuns am constantat că pulsul îi era foarte slab. Speriată am strigat la cei de pe peron să cheme o ambulanţă. I-am aşezat cu grijă capul pe genuchii mei. Cu toate că era foarte slăbită era încă conştientă.
- Anelis…, spuse încet după care tuşi de câteva ori. Mă durea sufletul să o văd în starea asta şi cu greu îmi stăpâneam lacrimile.
- Şşş, nu te forţa trebuie să îţi păstrezi puterile. I-am spus mângâindo pe frunte.
- Nu Anelis, ascultă tu trebuie să fii puternică în continuare. Eu ştiu că timpul meu aici s-a sfârşit simt asta. Dar nu fi tristă. Gândeşte-te că acum vei acolo sus vei mai avea un înger care să te vegheze, părinţii tăi şi de acum şi pe mine. Îmi spuse după care tuşi din nou.
- Te rog, tu… tu nu vei murii, trebuie să lupţi, încercam să o mai liniştesc.
- Nu fi trista, noi două vom fi prietene pentru totdeauna. Chiar şi după moarte trebuie să îmi promiţi asta continuă ea pe un ton din ce în ce mai jos.
- Îţi promit. Şi zicându-I asta mi-am văzut prietena închizând ochii pentru eternitate. În acel moment nu am mai reuşit să reţin lacrimile simţeam nevoia să plâng, să strig, să urlu. Când au ajuns medicii era deja prea târziu cu toate că au încercat să o resusciteze minute în şir, ea murise. Nu au mai putut decât să constate decesul.
Mă simţeam atât de vinovată. Aly murise din vina mea, poate dacă i-aş fi spus că voi pleca poate că ea ar fi fost în viaţă. Cu ultimele puteri i-am sunat pe părinţii fetei, care au venit într-un suflet împreună cu părinţii mei. Nu îndrăzneam să îi privesc în ochii pentru că ştiam că mă considerau vinovată de moartea ficei lor, chiar dacă nu o spuneau cu voce tare. Am rugato să pe mama să o sune pe directoare şi să îi spună ce s-a întâmplat, după care să îl sune pe directorul liceului să îl anunţe că nu voi ajunge săptămâna asta acolo. În aceste momente nici dacă m-ar fi urcat forţat nu ar fi reuşit să mă facă să plec. Practic nu puteam. Trecuseră deja câteva zeci de minute, timp în care colegii de clasă, dar şi alţi elevi din liceu au venit la gară urându-le condoleanţe părinţilor lui Allison, care nu făceau decât să plângă. Era a doua oară pentru ei când îşi pierdeau copilul. Prima dată băiatul lor în vârstă de optusprezece ani murise călcat de o maşină, iar acum asta. Şi cu toate că Allison nu era fica lor adevărată, o iubeau ca şi cum ar fi fost. Practic nu puteam accepta că murise. Şi nici măcar când am i-am văzut trupul inert aşezat într-un sicriu nu reuşisem să mă conving. Acum, blonda era îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, cum nu avusese ocazia să se înbrace aşa vreodată, părinţii ei au insistat să o vadă îmbrăcată aşa pentru ultima dată. Cât despre mine, pot spune că arătam îngrozitor. Plângeam în continuu şi nu mă dislipisem deloc de lângă sicriu. Eram absentă. Nu auzeam nimic din ce îmi spuneau cei din jur, nu ştiam ce fac, era ca şi cum doar trupul ar fi fost acolo pentru că minte era în altă parte. Nici măcar la înmormâtare nu am conştientizat ce se întâmplă de fapt până când sicriul nu a fost pus în pământ. Priveam toţi acei oameni şi nu puteam să cred că toţi veniseră aici la o inmormântare, la înmormântarea prietenei mele. Iar toate acele priviri pe care îmi erau aruncate pe furiş mă făceau să mă simt şi mai vinovată. Se pare că soarta îmi oferea o nouă lecţie mult prea dureroasă pe care nu avem să o uit niciodată.