15-09-2011, 09:38 AM
Hello. Am revenit cu un alt fic. Da stiu ca probabil v-aţi săturat de mine. Dar m-am gândit să postez şi acest fic. Poate vi se va părea cunoscut, asta pentru că este forma rescrisă a ficului, ,,O iubire de o vară'' pe care l-am închis acum ceva timp. Nici măcar nu aveam de gând să mai revin la acest fic, dar la insistenţele lui Mady m-am hotărât să mă apuc de scris. Oricum, ideea este mult mai amplă, aşa că nu am mai păstrat decât foarte puţin vin vechea idee. În fine, am aberat destul.
Dedic acest fic lui Mady ÅŸi Diei ( Haribo).
Lectură plăcută enjoy.
Ce se întâmplă când viaţa îţi mai acordă o a doua şansă? Eşti dispus să accepţi, să te resemnezi cu atât? Sau mergi mai departe indiferent dacă alegerea făcută nu e întotdeauna cea mai bună. Rişti totul pentru nimic? După cum ştii soarta e o sabie cu două tăişuri. Odată ce ai ales nu mai există cale de întoarcere. Te lăcomeşti la mai mult fiindcă eşti nemulţumit cu ceea ce ai. Jocul este relativ simplu fără reguli complicate, fără prea multe implicaţii, dar cu prea multe consecinţe. Dar ceea ce pare simplu la început devine tot mai complicat pe parcurs îţi dai seama că e în joc propria soartă. Pe care ai refuzat să o accepţi aşa cum este pentru că eşti prea orgolios prea ipocrit, prea misogin, prea insistent şi insipid. Te crezi mai presus de oricine, dar nu uita că nu eşti invincibil oricât de mult ai încerca să ascunzi asta eşti slab. Alegi drumul greşit pierzi. Simplu. Nimeni şi nimic nu te mai ajută, pentru tine jocul s-a terminat şi nu îi poţi da restart.
Este ciudat cum o decizie greşită îţi schimbă viaţa radical, nici măcar tu nu mai ştii ce este corect sau bun. Nu primeşti nici măcar un indiciu. Ştiam asta. Ştiam că nu mereu eram de acord să fac tot ce mi se spune, iar câteodată că îmi va fi dea dreptul imposibil să accept. Că niciodată nu voi fi în stare să mă supun, să ascult, să fac totul aşa cum trebuie. Şi probabil că nu o să am cum să mă aştept să fiu tratată ca un ,,om mare’’, cel puţin nu acum.
Că niciodată, nu o să pot să fac ce vreau fără să dau explicaţii, fără să fiu trasă la răspundere, asta îmi era clar totuşi chiar dacă îmi doream fiu un om mare, ştiam că probabil voi fi uneori supusă de cruda realitate, că totul mi se va părea prea greu, prea mult. Că poate povara pe care va trebui să o port va deveni mult prea apăsătoare, că poate voi vrea să mă dau bătută şi să spun: ,, Este destul!’’.
Ştiam că poate timpul va trece prea repede pe lângă mine şi că voi ajunge să privesc în trecut, să trăiesc în prezent şi să mă îndrept spre viitor…că poate mă voi întreba ce am reuşit să realizez până acum şi să îmi dau seamă că nu am făcut prea multe. Ştiu că poate uneori mă voi lăsa dusă de val, voi fi stăpânită de instincte şi că voi face greşeli pe care voi ajunge să le regret a doua zi şi totuşi, nimic nu va mai putea fi reparat sau din contră voi ajunge să fac lucruri care îmi vor plăcea, care mă reprezintă, iar toate acele momente vor trece mult prea repede. Ştiu că voi dezamăgi, că voi regreta, că voi greşi, că voi spera şi mai ştiu că toate astea vor rămâne în trecut, vor fi trăiri ce vor deveni amintiri, în amintiri ce vor rămâne pentru totdeauna ascunse în abisul negru şi întortocheat al minţii mele, al inimi mele, dar mai ales al sufletului meu. Ştiu că probabil îmi voi aduce aminte cândva de ele aducându-le pentru câteva clipe la lumină, scoţându-le din starea de amorţeală în care au fost lăsate să zacă de mine, într-un mod inconştient. Ştiu că probabil voi fi aspru judecată de oamenii cu prejudecăţi, de oameni care se cred superiori sau chiar de către mine, care sunt cel mai dur critic al propriei mele existenţe. Dar ce rost avea să mă gândesc la toate astea dacă nu eram în stare să mă ridic şi să spun ceea ce gândesc, ceea ce cred. Uneori îmi urăsc viaţa, care mă domină şi mă mânuieşte precum o marionetă. Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii mei nu ar fi murit în acel teribil accident? Cât de ironic, i-am pierdut pe cei care mi-au dat viaţă am câştigat o prietenă, dar oare acest schimb este corect?! Nu ştiu sigur, cel puţin aşa cred. Uneori toată această povară devine din ce în ce mai apăsătoare.
Şi ce dacă aveam bani, ce dacă aveam totul şi asta datorită părinţilor mei adoptivi care mi-au oferit absolut tot ce mi-am dorit şi m-au tratat ca pe propria lor fiică din clipa în care m-au cunoscut, eu tot nu am reuşit să găsesc acea linişte de care aveam atâta nevoie, să îmi găsesc propria identitate. Până acum eram doar o copie ieftină, modelată după nişte principii bine stabilite, principii după care funcţionează ,,înalta societate’’ sau mai bine spus oamenii bogaţi. Nu mă plâng şi în nici un caz nu îi acuz pe domnul şi doamna Howard pentru că au avut grijă de mine şi mi-au oferit o educaţie ,,aleasă’’. De fapt au avut grijă să învăţ încât ajunsesem să fiu prima eleva de la mine din liceu. Aveam cele mai bune medii şi note, fusesem aleasă să preşedinta consiliului de elevi, aveam atât de multe diplome şi trofee. Mulţi ar spune că din cauza asta eram privilegiată, dar nu era deloc aşa, de fapt eram cea mai mare tocilară şi poate că dacă Allyson nu ar fi avut grijă să am un stil vestimentar potrivit pentru o fată bogată aş fi arătat cu adevărat ca o tocilară. Da dea dreptul trist şi adevărat. Puteam la fel de bine nici să nu vin la ală, căci nimănui nu i-ar fi păsat, bine poate cu mici excepţii şi aici mă refer la Aly şi profesorilor şi poate doar puţin, dar puţin de tot iubitului meu. Aveam un ,,iubit’’ mai degrabă doar cu numele, căci nici măcar nu petreceam timp împreună, ne vedem atât de rar cu toate că eram în acelaşi liceu încât toţi rămâneau uimiţi când descopereau că mă vadă cu cineva. Eram împreună din clasa a X a şi chiar şi după atâta timp nu reuşisem să aflu de ce se mai obosea să stea cu mine. Probabil era la fel ca toţi ceilalţi, pentru care nu eram importantă decât atunci când trebuiau să copieze la un test. La fel făcea şi Caleb presupusul meu iubit, dar cu toate asta îi lăsam chiar dacă nu ştiu de ce o făceam…sau de ce mai eram împreună cu el. Eram atât de diferiţi, atât la înfăţişare cât şi la comportament. De ce mai stăteam cu el nici măcar nu ştia un lucru, cel puţin ceva despre mine. Nu mă cunoştea deloc, nici măcar nu încercase să o facă. Şi oricum nici măcar nu îl mai iubeam, de fapt nu simţisem nimic pentru el. Mă amăgisem singură crezând că îl voi iubi vreodată, ,mă amăgisem cu un sentiment fals, precum faptul că eram şi eu importantă pentru câteva secunde pentru cineva.
Iubisem, şi încă îl mai iubesc pe ,,el’’. Dar asta nu fusese decât o falsă amăgire, o iluzie de care mă îndrăgostisem iremediabil de un băiat pe care nu îl mai văzusem de un an, dar căruia îi promisesem într-un moment de pură nebunie, de naivitate. Cu toate astea avea acel ceva special sau cel puţin aşa cred. Este greu de spus, de afirmat aşa ceva mai ales că toate astea veneau de la o persoană care încă mai credea în poveştile de dragoste cu final fericit. Şi totuşi acest băiat de fapt Joshua Taylor, asta era singurul lucru concret pe care îl ştiam despre el mă făcuse să comit cea mai mare nebunie din viaţa mea. Acest necunoscut reuşise să mă facă să îi promit că îl voi iubii mereu. O prostie făcută din cauza naivităţi mele şi a lipsei de experienţă. Dar a făcuto atunci şi poate că aş mai face-o şi acum. Ştiam că această decizie nu aveam să o regret niciodată, pentru că ,,el’’ mi-a dat posibilitatea să fiu liberă. Este complicat. Am ţinut acest secret ascuns adânc, nici măcar prietena mea Allyson nu ştiuse. Devenisem o trădătoare, dar nu regretam. Iar dacă asta ar fi însemnat să mint pentru a păstra acea iubire demult trăită ,,pură’’ aveam să o fac în continuare. Chiar dacă nu voi mai avea vreodată ocazia să îl văd, vreau să păstrez toate aste pentru mine şi sufletul meu chinuit care tânjeşte după o iubire adevărată precum aceea.
Însă găsire sau mai bine spus regăsirea iubirii părea o joacă de copii pe lângă ,,marea’’ mea problemă şi anume găsirea identităţi. Asta era ceea mai mare preocupare, în momentul de faţă. Ştiam că trebuia să fac ceva, ceva prin care să pot să devin ,,independentă’’, să pot să iau propriile mele decizii. Aşa că soluţia mea a venit din ,,F.A.B.’’ sau frumoasa Anglie bătrână. Fără ca ceilalţi să afle am trimis printr-un e-mail o fişă cu descrierea detaliată a ceea ce făcusem la liceul meu până în prezent, o fişă ce avea să participe la un concurs prin care se alegeau elevii care să participe la un program de schimb între elevi. Chiar speram că voi avea ocazia să fiu aleasă şi să plec pentru un an de aici unde nu eram prea multe lucruri care să mă mai reţină. Părinţii mei erau plecaţi mai tot timpul aşa că asta nu era un motiv, cât despre Caleb, ei bine nu exista nimic între noi aşa că asta nu avea cum să îl afecteze, cel mai rău îmi părea că trebuie să plec şi să o las pe Aly aici care devenise cea mai bună prietenă a mea, de fapt singura mea prietenă de când părinţii noştri muriseră în acel accident. Însă, asta era şansa mea să aflu cine sunt cu adevărat, erau prea multe întrebări fără răspuns, prea multe incertitudini. Tot ce ştiu în momentul de faţă este că sunt o străină pentru mine, pentru toţi.
Dedic acest fic lui Mady ÅŸi Diei ( Haribo).
Lectură plăcută enjoy.
Ecouri înşelătoare
Prolog
Ce se întâmplă când viaţa îţi mai acordă o a doua şansă? Eşti dispus să accepţi, să te resemnezi cu atât? Sau mergi mai departe indiferent dacă alegerea făcută nu e întotdeauna cea mai bună. Rişti totul pentru nimic? După cum ştii soarta e o sabie cu două tăişuri. Odată ce ai ales nu mai există cale de întoarcere. Te lăcomeşti la mai mult fiindcă eşti nemulţumit cu ceea ce ai. Jocul este relativ simplu fără reguli complicate, fără prea multe implicaţii, dar cu prea multe consecinţe. Dar ceea ce pare simplu la început devine tot mai complicat pe parcurs îţi dai seama că e în joc propria soartă. Pe care ai refuzat să o accepţi aşa cum este pentru că eşti prea orgolios prea ipocrit, prea misogin, prea insistent şi insipid. Te crezi mai presus de oricine, dar nu uita că nu eşti invincibil oricât de mult ai încerca să ascunzi asta eşti slab. Alegi drumul greşit pierzi. Simplu. Nimeni şi nimic nu te mai ajută, pentru tine jocul s-a terminat şi nu îi poţi da restart.
Este ciudat cum o decizie greşită îţi schimbă viaţa radical, nici măcar tu nu mai ştii ce este corect sau bun. Nu primeşti nici măcar un indiciu. Ştiam asta. Ştiam că nu mereu eram de acord să fac tot ce mi se spune, iar câteodată că îmi va fi dea dreptul imposibil să accept. Că niciodată nu voi fi în stare să mă supun, să ascult, să fac totul aşa cum trebuie. Şi probabil că nu o să am cum să mă aştept să fiu tratată ca un ,,om mare’’, cel puţin nu acum.
Că niciodată, nu o să pot să fac ce vreau fără să dau explicaţii, fără să fiu trasă la răspundere, asta îmi era clar totuşi chiar dacă îmi doream fiu un om mare, ştiam că probabil voi fi uneori supusă de cruda realitate, că totul mi se va părea prea greu, prea mult. Că poate povara pe care va trebui să o port va deveni mult prea apăsătoare, că poate voi vrea să mă dau bătută şi să spun: ,, Este destul!’’.
Ştiam că poate timpul va trece prea repede pe lângă mine şi că voi ajunge să privesc în trecut, să trăiesc în prezent şi să mă îndrept spre viitor…că poate mă voi întreba ce am reuşit să realizez până acum şi să îmi dau seamă că nu am făcut prea multe. Ştiu că poate uneori mă voi lăsa dusă de val, voi fi stăpânită de instincte şi că voi face greşeli pe care voi ajunge să le regret a doua zi şi totuşi, nimic nu va mai putea fi reparat sau din contră voi ajunge să fac lucruri care îmi vor plăcea, care mă reprezintă, iar toate acele momente vor trece mult prea repede. Ştiu că voi dezamăgi, că voi regreta, că voi greşi, că voi spera şi mai ştiu că toate astea vor rămâne în trecut, vor fi trăiri ce vor deveni amintiri, în amintiri ce vor rămâne pentru totdeauna ascunse în abisul negru şi întortocheat al minţii mele, al inimi mele, dar mai ales al sufletului meu. Ştiu că probabil îmi voi aduce aminte cândva de ele aducându-le pentru câteva clipe la lumină, scoţându-le din starea de amorţeală în care au fost lăsate să zacă de mine, într-un mod inconştient. Ştiu că probabil voi fi aspru judecată de oamenii cu prejudecăţi, de oameni care se cred superiori sau chiar de către mine, care sunt cel mai dur critic al propriei mele existenţe. Dar ce rost avea să mă gândesc la toate astea dacă nu eram în stare să mă ridic şi să spun ceea ce gândesc, ceea ce cred. Uneori îmi urăsc viaţa, care mă domină şi mă mânuieşte precum o marionetă. Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii mei nu ar fi murit în acel teribil accident? Cât de ironic, i-am pierdut pe cei care mi-au dat viaţă am câştigat o prietenă, dar oare acest schimb este corect?! Nu ştiu sigur, cel puţin aşa cred. Uneori toată această povară devine din ce în ce mai apăsătoare.
Şi ce dacă aveam bani, ce dacă aveam totul şi asta datorită părinţilor mei adoptivi care mi-au oferit absolut tot ce mi-am dorit şi m-au tratat ca pe propria lor fiică din clipa în care m-au cunoscut, eu tot nu am reuşit să găsesc acea linişte de care aveam atâta nevoie, să îmi găsesc propria identitate. Până acum eram doar o copie ieftină, modelată după nişte principii bine stabilite, principii după care funcţionează ,,înalta societate’’ sau mai bine spus oamenii bogaţi. Nu mă plâng şi în nici un caz nu îi acuz pe domnul şi doamna Howard pentru că au avut grijă de mine şi mi-au oferit o educaţie ,,aleasă’’. De fapt au avut grijă să învăţ încât ajunsesem să fiu prima eleva de la mine din liceu. Aveam cele mai bune medii şi note, fusesem aleasă să preşedinta consiliului de elevi, aveam atât de multe diplome şi trofee. Mulţi ar spune că din cauza asta eram privilegiată, dar nu era deloc aşa, de fapt eram cea mai mare tocilară şi poate că dacă Allyson nu ar fi avut grijă să am un stil vestimentar potrivit pentru o fată bogată aş fi arătat cu adevărat ca o tocilară. Da dea dreptul trist şi adevărat. Puteam la fel de bine nici să nu vin la ală, căci nimănui nu i-ar fi păsat, bine poate cu mici excepţii şi aici mă refer la Aly şi profesorilor şi poate doar puţin, dar puţin de tot iubitului meu. Aveam un ,,iubit’’ mai degrabă doar cu numele, căci nici măcar nu petreceam timp împreună, ne vedem atât de rar cu toate că eram în acelaşi liceu încât toţi rămâneau uimiţi când descopereau că mă vadă cu cineva. Eram împreună din clasa a X a şi chiar şi după atâta timp nu reuşisem să aflu de ce se mai obosea să stea cu mine. Probabil era la fel ca toţi ceilalţi, pentru care nu eram importantă decât atunci când trebuiau să copieze la un test. La fel făcea şi Caleb presupusul meu iubit, dar cu toate asta îi lăsam chiar dacă nu ştiu de ce o făceam…sau de ce mai eram împreună cu el. Eram atât de diferiţi, atât la înfăţişare cât şi la comportament. De ce mai stăteam cu el nici măcar nu ştia un lucru, cel puţin ceva despre mine. Nu mă cunoştea deloc, nici măcar nu încercase să o facă. Şi oricum nici măcar nu îl mai iubeam, de fapt nu simţisem nimic pentru el. Mă amăgisem singură crezând că îl voi iubi vreodată, ,mă amăgisem cu un sentiment fals, precum faptul că eram şi eu importantă pentru câteva secunde pentru cineva.
Iubisem, şi încă îl mai iubesc pe ,,el’’. Dar asta nu fusese decât o falsă amăgire, o iluzie de care mă îndrăgostisem iremediabil de un băiat pe care nu îl mai văzusem de un an, dar căruia îi promisesem într-un moment de pură nebunie, de naivitate. Cu toate astea avea acel ceva special sau cel puţin aşa cred. Este greu de spus, de afirmat aşa ceva mai ales că toate astea veneau de la o persoană care încă mai credea în poveştile de dragoste cu final fericit. Şi totuşi acest băiat de fapt Joshua Taylor, asta era singurul lucru concret pe care îl ştiam despre el mă făcuse să comit cea mai mare nebunie din viaţa mea. Acest necunoscut reuşise să mă facă să îi promit că îl voi iubii mereu. O prostie făcută din cauza naivităţi mele şi a lipsei de experienţă. Dar a făcuto atunci şi poate că aş mai face-o şi acum. Ştiam că această decizie nu aveam să o regret niciodată, pentru că ,,el’’ mi-a dat posibilitatea să fiu liberă. Este complicat. Am ţinut acest secret ascuns adânc, nici măcar prietena mea Allyson nu ştiuse. Devenisem o trădătoare, dar nu regretam. Iar dacă asta ar fi însemnat să mint pentru a păstra acea iubire demult trăită ,,pură’’ aveam să o fac în continuare. Chiar dacă nu voi mai avea vreodată ocazia să îl văd, vreau să păstrez toate aste pentru mine şi sufletul meu chinuit care tânjeşte după o iubire adevărată precum aceea.
Însă găsire sau mai bine spus regăsirea iubirii părea o joacă de copii pe lângă ,,marea’’ mea problemă şi anume găsirea identităţi. Asta era ceea mai mare preocupare, în momentul de faţă. Ştiam că trebuia să fac ceva, ceva prin care să pot să devin ,,independentă’’, să pot să iau propriile mele decizii. Aşa că soluţia mea a venit din ,,F.A.B.’’ sau frumoasa Anglie bătrână. Fără ca ceilalţi să afle am trimis printr-un e-mail o fişă cu descrierea detaliată a ceea ce făcusem la liceul meu până în prezent, o fişă ce avea să participe la un concurs prin care se alegeau elevii care să participe la un program de schimb între elevi. Chiar speram că voi avea ocazia să fiu aleasă şi să plec pentru un an de aici unde nu eram prea multe lucruri care să mă mai reţină. Părinţii mei erau plecaţi mai tot timpul aşa că asta nu era un motiv, cât despre Caleb, ei bine nu exista nimic între noi aşa că asta nu avea cum să îl afecteze, cel mai rău îmi părea că trebuie să plec şi să o las pe Aly aici care devenise cea mai bună prietenă a mea, de fapt singura mea prietenă de când părinţii noştri muriseră în acel accident. Însă, asta era şansa mea să aflu cine sunt cu adevărat, erau prea multe întrebări fără răspuns, prea multe incertitudini. Tot ce ştiu în momentul de faţă este că sunt o străină pentru mine, pentru toţi.