13-09-2011, 11:24 PM
Hello tuturor, după atâta timp am revenit şi eu pe aici. Să nu credeţi că am uitat, dar nu am avut posibilitatea să mai intru.
Dar, am adus un nou capitol, care sper să vă placă cât de cât, mai ales că nu am mai postat demult. În fine, lectură plăcută. Enjoy.
Oficial începeam să urăsc monotonia. Să faci acelaşi lucru, iar şi iar începea să mă enerveze la culme.
Tot ce ştiam era serviciu, acasă şi tot aşa. Desigur, faptul că mă mai opream în câte un bar, sau că mă mai certam cu tata, nu făcea ca viaţa mea să capete un nou sens. Eram plictisit. Obosit. De când Asusena plecase, parcă îmi pierise cheful de viaţă. Recunosc, îmi era atât de dor de ea. Iar faptul că nu mai era din cauza mea, mă măcina pe dinăuntru.
Tocmai ieşisem dintr-o şedinţă, când telefonul a început să sune. Se pare că era Jessyca.
- Alo… .
- Matt trebuie să mă ajuţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Pur şi simplu a leşinat.
- Linişteşte-te. Cine a leşinat? Ce s-a întâmplat? Unde eşti?
- Sunt în drum spre spital, vânzătoarea de la un magazin a leşinat. Nu ştiu ce să fac.
Nu am mai apucat să spun nimic, pentru că dintr-o dată conversaţia s-a întrerupt. Nu ştiam ce păţise, dar puteam să îmi dau seama că era agitată, speriată. Cine şi-ar fi imaginat că o să ajung să cunosc şi această latură a brunetei. Fără să mai aştept am luat telefonul, cheile şi am ieşit valvârtej din încăpere. Voiam să mă duc să vad dacă e bine, chiar dacă nu ştiam unde este exact.
- Domnule Matt, este cineva aici care vrea să vă vorbească. Spuse secretara, chiar când ieşeam din birou.
- Nu am timp acum. Să vorbească cu tata.
Eram conştient că nu dădeam dovadă de profesionalism, dar acum chiar nu îmi păsa. Trebuia să o ajut pe Jessyca. M-am urcat în maşină şi am demarat în forţă, în timp ce încercam să o sun pe brunetă să văd unde este. Trecuseră mai bine de douăzeci de minute timp în care nu făcusem decât să conduc fără a avea o destinaţie anume în minte, când am primit un mesaj de la brunetă în care îmi spunea la ce spital este. Nu mai aveam răbdare, aşa că după ce am terminat de citit mesajul, am pornit direct într-acolo.
Nici măcar nu mai ştiu cum am ajuns, oricum reuşisem. Acum nu îmi mai rămânea, decât să o caut pe fată. După ce am întrebat în stânga şi în dreapta, am văzuto pe brunetă cum se ,,învârtea’’ impacientată în stânga şi în dreapta aşteptând în faţa unui salon. Se părea că nu mă văzuse, însă imediat cum am ajuns lângă ea, aceasta m-a îmbrăţişat. Încă tremura şi era foarte agitată, era de înţeles, având în vedere sperietura prin care trecuse.
- Matt, ai venit. Nu ştiu ce a păţit săraca fată, dar m-am speriat îngrozitor. Şi, doctorii nu îmi spun nimic. Începuse să se agite şi mai tare, gesticulând. Se vedea că era nervoasă.
- Calmează-te, sunt sigur că îi fac doar un control de rutină, nimic mai mult. Vrei să îţi aduc un ceai? Am întrebato din nou, încercând să schimb subiectul.
- Nu mulţumesc, cred că mă duc singură să îmi iau, şi aşa aşteptarea asta mă ,,omoară’’. Şi fără să mai apuc spun nimic, o văd pe aceasta cum se îndepărtează. La câteva minute, doamna doctor a ieşit din salon studiind un fel de fişă.
- Doamnă doctor, cum se simte? Am întrebato pe femeia care stătea în faţa mea studiindu-mă.
- Sunteţi rudă cu pacienta? Mă întrebă ridicând suspicios din sprânceană.
- Nu, eu sunt logodnicul fetei care a venit cu ea. Sunt doar îngrijorat, fireşte pentru logodnica mea, care este foarte agitată.
- Ei bine, la controlul de rutină pe care i l-am făcut, pacienta pare să sufere de anemie, însă o să îi facem mai multe analize, ca să fim sigur. În orice caz, puteţi intra să o vedeţi. I-am dat un calmant acum ceva timp, probabil se va trezi în curând. Şi zicând asta, femeia a plecat.
Am mai stat câteva minute şi am intrat în salon. Jessyca nu venise, dar eram sigur că nu avea să se supere că am intrat fără ea. Salonul alb, slab luminat îmi provoca o senzaţie ciudată. Uram spitalele, dar eram chiar curios să o văd pe această fată. M-am apropiat uşor de patul pe care ea stătea. Părea atât de slăbită. Era mult prea palidă, trasă la faţă, dar cu toate astea foarte frumoasă. Am privito atent câteva zeci de secunde, încercând să îmi amintesc unde o mai văzusem, pentru că mi se părea atât de cunoscută. Atunci mi-am amintit. Sigur, era fata pe care o confundasem la orfelinat cu Asusena. Deşi acum privind-o mai atent semăna oarecum cu blonda, cu scumpa mea Asusena.
Dintr-o dată fruntea i se încreţii uşor, în timp ce gura i se întredeschise, spusese ceva, dar nu am înţeles prea bine ce. Se pare că avea un coşmar. Mă întreb ce ar fi putut să îi perturbe somnul, şi să îi schimbe chipul angelic, într-unul îndurerat. Atunci, am fost tentat să o trezesc, pentru a o scăpa din mrejele acelui coşmar ce părea să o chinuie, dar nu am fost în stare. În fond, ea nu era decât o necunoscută.
M-am ridicat de lângă patul ei, îndreptându-mă spre uşa, hotărâsem să o aştept pe brunetă afară, dar chiar atunci aceasta intră cu două pahare de cafea.
- Scuze, că am întârziat. Îmi spuse şoptit întinzându-mi unul dintre cele două pahare. Nu aveam de ce să îmi dea explicaţii, şi mai ales că nu i le cerusem. Jessyca a mers lângă patul fetei. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce avea să facă, însă privind-o am înţeles că o privea cu compasiune, pe fata cu chip angelic.
- Iubitule, priveşte-i chipul, pare atât de tristă. Ce o fi păţit? Rosti bruneta mângâind-o pe frunte. Într-adevăr avea dreptate, părea tristă. Ne-am îndepărtat amândoi, şi am mers şi ne-am aşezat pe scaunele aflate lângă geam. Nici unul dintre noi nu spunea absolut nimic. Doar priveam absenţi fiecare dintre noi gândindu-se la cine ştie ce.
Dintr-o dată, Jessyca a scăpat paharul, cafeaua căzându-i pe picior. M-am ridicat rapid de pe scaun şi m-am aplecat să i-au paharul ce zăcea pe podea. M-am oprit în momentul în care mi-a luat mâna întra ei, ceea ce m-a făcut să o privesc. Avea nişte ochii atât de frumoşi, iar eu nu mi-am dat seama până acum, poate pentru că nu o privisem atât de intens până acum.
- S-a întâmplat ceva? Reuşi să mă întrebe scumpa mea logodnică, rupând tăcerea.
- Ştii, mă uimeşti. Ba eşti femeia fragilă care dă senzaţia că trebuie protejată, după care redevii femeia puternică. Mă atrage asta la tine. Am spus după care fără să o mai las să zică ceva m-am ridicat şi fără să aştept să zică ceva, am sărutato. Cred că era prima dată când o sărutam eu, aşa că părea chiar surprinsă.
- Se pare că te-ai trezit. Cum te simţi ? o întrebă Jessyca ducându-se lângă patul ei.
- Bine…cred. Mulţumesc că m-ai adus aici. Răspunse tânăra cu o voce uşor gâtuită, tuşind de câteva ori încercând să îşi dreagă vocea.
- Nu ai pentru ce, să ştii că m-am speriat. Oricum şi eu şi logodnicul meu vom sta cu tine până vom afla ce ai. Spuse din nou bruneta.
- Mulţumesc frumos, dar chiar nu este nevoie să rămâneţi. Sigur sunt aşa din cauza căldurii şi pentru că astăzi nu am avut timp să mănânc. Nu este nimic grav, serios. Ce ciudat, felul în care reacţionase mă pusese pe gânduri. Oare avea ceva de ascuns? Sau poate că nu se simţea bine în preajma străinilor. Orice ar fi fost, judecând după felul ciudat în care reacţionase, era clar că noi nu voiam să aflăm.
- Bine, dar îţi las numărul meu de telefon să mă suni de îndată ce afli diagnosticul. Vreau să ştiu că eşti bine. Se pare că bruneta nu băgase de seamă comportamentul fetei, şi nu cred că era treaba mea să îi spun, pentru că altfel nu mai plecam nici mâine dimineaţă de aici. Nu voiam să par nepăsător, dar aveam şi alte lucruri la fel de importante de făcut.
- Aşa o să fac. Asta a fost tot ce am auzit înainte să închidem uşa. Deşi, la cât de încet spusese asta, probabil că nu o va mai suna pe Jessyca.
Am plecat împreună de la spital îndreptându-ne spre vila părinţilor mei, din câte îmi spusese secretara se părea că mama voia să organizeze o reuniune de familie profitând de faptul că tata anunţase recepţia organizată în cinstea noastră. Presimţeam că va fi o seară plictisitoare.
Când am ajuns am fost întâmpinaţi de mama, care părea foarte încântată, la fel ca un copil de trei ani ce tocmai primea o jucărie nouă. Ne-am aşezat cu toţi la masă ca o adevărată familie, mâncând în linişte. O cină cu adevărat tăcută, în comparaţie cu altele. Desigur nu mai luasem cina cu ai mei de vreo trei ani, sau poate mai mult, de când tata luase acea decizie, cu care eu şi mama nu fusesem de acord. Poate că de asta relaţia mea cu tata se răcise atât de mult.
După ce am terminat de mâncat, eu şi tata am mers în birou să vorbim despre nu ştiu ce probleme legate de redacţie. Ceva mă făcea să cred că va fi o noapte lungă şi obositoare.
Dar, am adus un nou capitol, care sper să vă placă cât de cât, mai ales că nu am mai postat demult. În fine, lectură plăcută. Enjoy.
Capitolul 8. Sentimente contradictorii
Oficial începeam să urăsc monotonia. Să faci acelaşi lucru, iar şi iar începea să mă enerveze la culme.
Tot ce ştiam era serviciu, acasă şi tot aşa. Desigur, faptul că mă mai opream în câte un bar, sau că mă mai certam cu tata, nu făcea ca viaţa mea să capete un nou sens. Eram plictisit. Obosit. De când Asusena plecase, parcă îmi pierise cheful de viaţă. Recunosc, îmi era atât de dor de ea. Iar faptul că nu mai era din cauza mea, mă măcina pe dinăuntru.
Tocmai ieşisem dintr-o şedinţă, când telefonul a început să sune. Se pare că era Jessyca.
- Alo… .
- Matt trebuie să mă ajuţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Pur şi simplu a leşinat.
- Linişteşte-te. Cine a leşinat? Ce s-a întâmplat? Unde eşti?
- Sunt în drum spre spital, vânzătoarea de la un magazin a leşinat. Nu ştiu ce să fac.
Nu am mai apucat să spun nimic, pentru că dintr-o dată conversaţia s-a întrerupt. Nu ştiam ce păţise, dar puteam să îmi dau seama că era agitată, speriată. Cine şi-ar fi imaginat că o să ajung să cunosc şi această latură a brunetei. Fără să mai aştept am luat telefonul, cheile şi am ieşit valvârtej din încăpere. Voiam să mă duc să vad dacă e bine, chiar dacă nu ştiam unde este exact.
- Domnule Matt, este cineva aici care vrea să vă vorbească. Spuse secretara, chiar când ieşeam din birou.
- Nu am timp acum. Să vorbească cu tata.
Eram conştient că nu dădeam dovadă de profesionalism, dar acum chiar nu îmi păsa. Trebuia să o ajut pe Jessyca. M-am urcat în maşină şi am demarat în forţă, în timp ce încercam să o sun pe brunetă să văd unde este. Trecuseră mai bine de douăzeci de minute timp în care nu făcusem decât să conduc fără a avea o destinaţie anume în minte, când am primit un mesaj de la brunetă în care îmi spunea la ce spital este. Nu mai aveam răbdare, aşa că după ce am terminat de citit mesajul, am pornit direct într-acolo.
Nici măcar nu mai ştiu cum am ajuns, oricum reuşisem. Acum nu îmi mai rămânea, decât să o caut pe fată. După ce am întrebat în stânga şi în dreapta, am văzuto pe brunetă cum se ,,învârtea’’ impacientată în stânga şi în dreapta aşteptând în faţa unui salon. Se părea că nu mă văzuse, însă imediat cum am ajuns lângă ea, aceasta m-a îmbrăţişat. Încă tremura şi era foarte agitată, era de înţeles, având în vedere sperietura prin care trecuse.
- Matt, ai venit. Nu ştiu ce a păţit săraca fată, dar m-am speriat îngrozitor. Şi, doctorii nu îmi spun nimic. Începuse să se agite şi mai tare, gesticulând. Se vedea că era nervoasă.
- Calmează-te, sunt sigur că îi fac doar un control de rutină, nimic mai mult. Vrei să îţi aduc un ceai? Am întrebato din nou, încercând să schimb subiectul.
- Nu mulţumesc, cred că mă duc singură să îmi iau, şi aşa aşteptarea asta mă ,,omoară’’. Şi fără să mai apuc spun nimic, o văd pe aceasta cum se îndepărtează. La câteva minute, doamna doctor a ieşit din salon studiind un fel de fişă.
- Doamnă doctor, cum se simte? Am întrebato pe femeia care stătea în faţa mea studiindu-mă.
- Sunteţi rudă cu pacienta? Mă întrebă ridicând suspicios din sprânceană.
- Nu, eu sunt logodnicul fetei care a venit cu ea. Sunt doar îngrijorat, fireşte pentru logodnica mea, care este foarte agitată.
- Ei bine, la controlul de rutină pe care i l-am făcut, pacienta pare să sufere de anemie, însă o să îi facem mai multe analize, ca să fim sigur. În orice caz, puteţi intra să o vedeţi. I-am dat un calmant acum ceva timp, probabil se va trezi în curând. Şi zicând asta, femeia a plecat.
Am mai stat câteva minute şi am intrat în salon. Jessyca nu venise, dar eram sigur că nu avea să se supere că am intrat fără ea. Salonul alb, slab luminat îmi provoca o senzaţie ciudată. Uram spitalele, dar eram chiar curios să o văd pe această fată. M-am apropiat uşor de patul pe care ea stătea. Părea atât de slăbită. Era mult prea palidă, trasă la faţă, dar cu toate astea foarte frumoasă. Am privito atent câteva zeci de secunde, încercând să îmi amintesc unde o mai văzusem, pentru că mi se părea atât de cunoscută. Atunci mi-am amintit. Sigur, era fata pe care o confundasem la orfelinat cu Asusena. Deşi acum privind-o mai atent semăna oarecum cu blonda, cu scumpa mea Asusena.
Dintr-o dată fruntea i se încreţii uşor, în timp ce gura i se întredeschise, spusese ceva, dar nu am înţeles prea bine ce. Se pare că avea un coşmar. Mă întreb ce ar fi putut să îi perturbe somnul, şi să îi schimbe chipul angelic, într-unul îndurerat. Atunci, am fost tentat să o trezesc, pentru a o scăpa din mrejele acelui coşmar ce părea să o chinuie, dar nu am fost în stare. În fond, ea nu era decât o necunoscută.
M-am ridicat de lângă patul ei, îndreptându-mă spre uşa, hotărâsem să o aştept pe brunetă afară, dar chiar atunci aceasta intră cu două pahare de cafea.
- Scuze, că am întârziat. Îmi spuse şoptit întinzându-mi unul dintre cele două pahare. Nu aveam de ce să îmi dea explicaţii, şi mai ales că nu i le cerusem. Jessyca a mers lângă patul fetei. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce avea să facă, însă privind-o am înţeles că o privea cu compasiune, pe fata cu chip angelic.
- Iubitule, priveşte-i chipul, pare atât de tristă. Ce o fi păţit? Rosti bruneta mângâind-o pe frunte. Într-adevăr avea dreptate, părea tristă. Ne-am îndepărtat amândoi, şi am mers şi ne-am aşezat pe scaunele aflate lângă geam. Nici unul dintre noi nu spunea absolut nimic. Doar priveam absenţi fiecare dintre noi gândindu-se la cine ştie ce.
Dintr-o dată, Jessyca a scăpat paharul, cafeaua căzându-i pe picior. M-am ridicat rapid de pe scaun şi m-am aplecat să i-au paharul ce zăcea pe podea. M-am oprit în momentul în care mi-a luat mâna întra ei, ceea ce m-a făcut să o privesc. Avea nişte ochii atât de frumoşi, iar eu nu mi-am dat seama până acum, poate pentru că nu o privisem atât de intens până acum.
- S-a întâmplat ceva? Reuşi să mă întrebe scumpa mea logodnică, rupând tăcerea.
- Ştii, mă uimeşti. Ba eşti femeia fragilă care dă senzaţia că trebuie protejată, după care redevii femeia puternică. Mă atrage asta la tine. Am spus după care fără să o mai las să zică ceva m-am ridicat şi fără să aştept să zică ceva, am sărutato. Cred că era prima dată când o sărutam eu, aşa că părea chiar surprinsă.
- Se pare că te-ai trezit. Cum te simţi ? o întrebă Jessyca ducându-se lângă patul ei.
- Bine…cred. Mulţumesc că m-ai adus aici. Răspunse tânăra cu o voce uşor gâtuită, tuşind de câteva ori încercând să îşi dreagă vocea.
- Nu ai pentru ce, să ştii că m-am speriat. Oricum şi eu şi logodnicul meu vom sta cu tine până vom afla ce ai. Spuse din nou bruneta.
- Mulţumesc frumos, dar chiar nu este nevoie să rămâneţi. Sigur sunt aşa din cauza căldurii şi pentru că astăzi nu am avut timp să mănânc. Nu este nimic grav, serios. Ce ciudat, felul în care reacţionase mă pusese pe gânduri. Oare avea ceva de ascuns? Sau poate că nu se simţea bine în preajma străinilor. Orice ar fi fost, judecând după felul ciudat în care reacţionase, era clar că noi nu voiam să aflăm.
- Bine, dar îţi las numărul meu de telefon să mă suni de îndată ce afli diagnosticul. Vreau să ştiu că eşti bine. Se pare că bruneta nu băgase de seamă comportamentul fetei, şi nu cred că era treaba mea să îi spun, pentru că altfel nu mai plecam nici mâine dimineaţă de aici. Nu voiam să par nepăsător, dar aveam şi alte lucruri la fel de importante de făcut.
- Aşa o să fac. Asta a fost tot ce am auzit înainte să închidem uşa. Deşi, la cât de încet spusese asta, probabil că nu o va mai suna pe Jessyca.
Am plecat împreună de la spital îndreptându-ne spre vila părinţilor mei, din câte îmi spusese secretara se părea că mama voia să organizeze o reuniune de familie profitând de faptul că tata anunţase recepţia organizată în cinstea noastră. Presimţeam că va fi o seară plictisitoare.
Când am ajuns am fost întâmpinaţi de mama, care părea foarte încântată, la fel ca un copil de trei ani ce tocmai primea o jucărie nouă. Ne-am aşezat cu toţi la masă ca o adevărată familie, mâncând în linişte. O cină cu adevărat tăcută, în comparaţie cu altele. Desigur nu mai luasem cina cu ai mei de vreo trei ani, sau poate mai mult, de când tata luase acea decizie, cu care eu şi mama nu fusesem de acord. Poate că de asta relaţia mea cu tata se răcise atât de mult.
După ce am terminat de mâncat, eu şi tata am mers în birou să vorbim despre nu ştiu ce probleme legate de redacţie. Ceva mă făcea să cred că va fi o noapte lungă şi obositoare.