12-09-2011, 08:16 PM
Hey guys. Vă mulţumesc enorm pentru sfaturi. Am venit şi cu next-ul. Pentru acest capitol am încercat să iau în considerare tot ce mi-aţi spus. Aş vrea să precizez că primul capitol îl scrisesem prima dată la prezent, iar după aceea, deoarece nu mi se părea mie că sună bine l-am trecut la alt timp. Ştiu că a ieşit o harababură total, dar acest capitol m-am străduit să-l corectez cât de bine am putut.
Vă aştept părerile.
Enjoy!
Dimineaţa s-a aşternut uşor şi în camera mea, ceea ce nu era deloc plăcut într-o zi atât de posomorâtă. Eram conştientă că astăzi aş începe clasa a noua, dar nu aveam nici cel mai mic chef. Aş fi stat în patul meu comod toată ziua. În scurta vacanţă de vară, care după mine a trecut cam greu, s-au întâmplat atât de multe. Şi-a dat seama şi mama că îi este mai bine fără el, deşi era clar că-i ducea dorul. De fiecare dată când o întrebam ce are îmi răspundea sec că nu totul este în regulă. Încearca să mă păcălească (probabil) crezând că nu-mi voi da seama. Cum spuneam s-au întâmplat multe; tipu a ajuns la închisoare pentru tentă de viol, iar noi ne mutasem din Seattle. Nici nu-i duceam lipsa acelui oraş. Ajunsesem să locuim în Anglia, Londra. Un oraş atât de deosebit faţă de cel în care locuisem. Oamenii de acolo erau altfel. Mda, cam ploua şi era înorat toată ziua, dar atâta timp cât puteam duce o viaţă cât de cât normală şi decentă eram mulţumită. Mamei i-ar fi plăcut Franţa, dar cum eu nu aveam habar nici cum să cer ceva de băut în limba aia atunci am ales să venim undeva unde pot comunica şi eu cu oamenii. Şi spuneam că astăzi ar fi trebui să încep clasa a noua, minunatul început al celor patru ani din viaţă care cică îi cea mai frumoasă perioadă a tinereţii, pe zece trebuia să fiu în curtea liceului, iar eu stăteam şi dormitam în pat.
- Abigail ce faci în pat la ora asta? Şti foarte bine că de la zece este festivitatea de începere de an, iar tu... Off, ce mă voi face eu cu tine? Asta e mama. De când ne mutasem era în continuu cu gura pe mine, mă (cam) enerva situaţia, dar îmi plăcea într-o oarecare măsură că se ocupa mai mult de mine decât o făcea înainte.
- Încă două minute. Cât poate fi ceasu? Am întrebat-o cu jumătate de gură. Acum sincer, chiar nu aş vrea să ştiu pentru că aşa cum am mai spus n-am chef de nici o clasa a noua sau de alţi colegi noi. Şi nu intră în discuţie faptul că patul era mult prea comod ca să mă dau jos din el. Chicotisem silenţios. Niciodată nu-mi plăcuse să fiu tipa cea nouă.. Cumva trebuia să îi arăt că-mi pasă câtuşi de puţin de acest nou început, dar aş fi preferat să rămân acasă şi să lenevesc.
- Este ora nouă fără două minute. De când ne-am mutat aici, parcă nu mai eţti tu. Ce s-a întâmplat cu fata mea?
Nu credeam că auzisem bine. Nouă?! Cât, pentru numele lui Dumnezeu, poate să doarmă un om? Am sărit ca arsă din pat reuşind să o speriu şi pe mama, desigur fără să vreau. M-am întors cu faţa la ea şi i-am văzut expresia feţei ce era uşor speriată, mi-am cerut scuze printre râsete, nu ştiam dacă a înţeles măcar un cuvânt din tot ce i-am zis. Dacă da atunci bine şi dacă nu asta e. Dădusem din umeri nepăsătoare întorcându-mă cu spatele şi părăsind camera. Nu avusesem de gând să-i răspund la întrbare pentru că mi se părea aiurea. Fiecare om se schimbă odată cu trecerea timpului, iar eu nu fac excepţie.
Intrasem în baie de mai bine de două minute şi priveam reflecţia din oglindă. Un chip obosit şi cu cearcăne. Asta era tot ce puteam să văd, pe mine. Efectiv, nu mai eram eu cea care am fost. Nu mai sunt cea care eram acum doar câteva luni... ieşirea lui din viaţa mea îmi deschisesem o poartă spre un nou început. Un început în care nu aveam de gând să las pe nimeni pe absolut nimeni să-şi bată joc de mine în halul în care o făcuse el.
- Abigail Christina Steele! Nu eşti gata încă? În cinci minute strâng masa şi am plecat! Îmi strigă femeia de la parter.
Îmi mişcam leneş periuţa peste dinţii mei de un alb imaculat. Adormită, cu paşi mărunţi am ieşit din baie îndreptându-mă spre camera mea, de unde urma să-mi alege ţinuta, machiajul şi nu în ultimul rând felul în care-mi voi face părul. Zis şi făcut. Intrasem în cameră. Stăteam să mă holbez la hainele ce îmi umpleau dulapul. Şi mă grăbisem pentru ce? Oftasem. ‚Grea-i viaţa de fată!’ gândesc inconştient.
Am auzit uşa de la intrare deschizându-se, iar apoi trântindu-se cu putere semn că mama plecase. Am ofteat scurt resemnându-mă. Ştiam că nu voi mai mânca în dimineaţa asta. Se spune că micul – dejun este cea mai importantă masă a zilei, iar eu tocmai o pierdusem. Mi-am îndreptat în continuare toată atenţia asupra dulapului. Am scot o pereche de jinşi negri tăiaţi, un maieu mov ce se leagă după gât, iar în picioare bascheţii mei prefetaţi. Zis şi făcut. Mă îmbrăcasem cu hainele alese, iar acum machiajul şi părul. Părul meu brunet îl împletisem, lăsând împletitura să-mi cad pe umărul stâng în timp ce una dintre suviţele mov aluneca elegant pe faţa-mi ovală.
Ofteasem scurt când am realizat că defapt mă plictisisem. Încercam să mă obosesc singură. Nu cunoşteam nimic şi pe nimeni aici. Era un sentiment ciudat pe care nu vroiam să-l mai simt încă o dată, fie şi pentru ultima dată. Am auzit sunetul clopoţelului ce le dă de înţeles lor că trebuie să intre în clasă. Am aruncat o ultimă privire fugitivă curţii înainte să mă ridic şi să pornesc lent spre intrarea în instituţie.
Nu aveam nici cea mai vagă idee unde ar putea fi biroul directorului. Cred că urcasem până la ultimul etaj ca după aceea să cobor din nou. Ajunsă din nou la primul etaj am aruncat o privire prin jur şi am observat o uşă dublă elegantă din sticlă ce se deschide automat.
- Wow, astă da liceu din secolul douăşunu! Exclamez încântată.
O dată intrată nu îmi luase mult să citesc pe o plăcuţă argintie ‚Biroul directorului’ scris cu negru. Am bătut de două ori, discret, aşteptând să aud confirmarea de a intra. La câteva secunde am auzit un ‚Intră!’ înfundat. Am apăsat clanţa şi am păşit graţios peste pragul uşii din lemn de stejar. Cu spatele la mine, privind imens geamul ce ţine loc de peret stătea domnul director. Mă uitam dezorientată la spătarul scaunului super fiţos pe care stătea (se pare) foarte comod domn’ director. Okay, prima impresie; tipu ăsta nu prea băga oamenii în seamă. Bine de ştiut, cel puţin dacă voi face vreo boacănă nici nu-i va păsa. Gândisem eu la momentul respectiv, absurd să gândeşti aşa ceva. Fără să-mi fi dădut seama am început să râd.
- Pot să ştiu şi eu de ce râzi? Vocea groasă şi incredibil de plictisită mă aducsese cu picioarele pe pământ.
Se şi întorsese cu faţa la mine. Premieră! Părul uşor cărunt era într-un contrast perfect cu ochii lui verzi. Ochi ce seamănă perfect cu cei de pisică, migdalaţi, verzi şi (probabil) şireţi.
- Ăă.. nimic domnule director. M-am bâlbâit încercând să nu fiu prinsă de minciună. Sunt noua elevă, Abigail. Schimbsem repede subiectu.
- Da da da. Noua elevă, hmm? Şti aici în liceul nostru nu permitem eleviilor să vină atât de neadecvat îmbrăcaţi, iar aceste şuviţe.. trebuie să dispară. Îmi rostise dispreţuitor gesticulând, aşa cum făceau directorii fiţoşi din filmele cu liceeni, în timp ce s-a întors cu spatele la mine (din nou). Eşti în clasa a noua C, continuă să-mi spună, sus la etajul doi, ultima clasă pe stânga. Orarul tău se află pe masă, i-al şi grăbeşte-te în clasă dirigintele probabil că a ajuns deja.
Ciudat! Incredibil de ciudat. Şi la naiba, cum adică îmbrăcăminte neadecvată? Broscoi nesuferit... Nu putea să-mi spună el mie cum să vin îmbrăcată. Este o ţară liberă. Am oftat scurt şi m-am îndreptat plctisită spre noua clasă. Aş fi minţi dacă aş fi spus că sunt încântată, eram dezorientată şi total pe dinafară. Mă gândeam la ce voi spune în faţa clasei, dacă voi fi nevoită. Nu credeam că am de gând să le dau detalii legate de viaţa mea. Neah, cu siguranţă nu le voi da. Doar strictul necesar, nume şi... atât. Le ajunge să ştie doar atât despre mine. Prinsă în gândurile mele nu realizasem că ajunsesem în faţa uşii ce mă desparte de ei, de noii mei colegi. Nu se audea nimic, linişte ca de mormânt. ‚Ce să spun, liceeni’ mi-am spus oarecum surprinsă. Mă aşteptam la mai multă gălăgie sau cel puţin la râsete, da nu era linişte. Bătusem de două ori la uşa mare din lemn vopsită în negru. În momentul în care auzisem un ‚intră’ aproape prea entuziasmat, am apăsat clanţa şi am păşit intru.
Cercetasem cu privirea locul unde mă aflam. Zeci de perechi de ochi erau aţintiţi asupra mea. Unii mai surprinşi, alţi mai geloşi, iar alţii plictisiţi. Îmi studiau fiecare mişcare pe care o făceam. ‚Oameni curioşi din calea fară’ îmi spusesem în timp ce am încercat să ignor privirile noilor mei colegi. Pot spune că a fost un real succes. Îmi îndreptasem atenţia spre noul meu diriginte. Nimic special, un bărbat cărunt, precum directorul, şi cu o pereche de ochi căprui. Avea o privire blândă ce-mi dăduse încredere, nu că aş fi avut nevoie. M-am oprit în dreptul său şi l-am salutat politicoasă, exact aşa cum mă învăţae mama. Întodeauna să fiu politicosă şi să le zâmbesc oamenilor mari. Cum era şi de aşteptat mă rugase să mă prezint. Ce aş fi vrut să-l refuz, dar prima impresie contează mult. Mă întorsesem încrezătoare spre colegii mei super plictisiti, şi am deschis gura lăsând cuvintele să iasă afară. Nu stătusem mult să mă gândesc aşa că mare partea a ceea ce le-am spus a fost la nimereală.
- Eu sunt Abigail. Am reuşit să spun suficient de tare încât să mă audă toată clasa. Întrebări? Jumătate din clasă ridicase mâna, dar îmi propusesem să nu le zic nimic mai mult. Şi aşa nu ar fi avut nevoie de mai multe informaţii despre mine.
- Perfect atunci, domnule diriginte unde este locul meu? Prima parte o rostisem tare în aşa fel încât să mă audă şi restul, iar ultima doar între mine şi dirigu. Îmi indicase locul meu fără să facă semne din mână ceea ce îmi convenise. Cel puţin până ajung să mă aşez pe scau ceilalţi nu vor şti locul meu. Mă uitasem prin clsă şi îmi zărisem scaunul pe care mă voi aşeza astăzi. În banca a treia de lângă geam. Locul ideal, era pur şi simplu perfect. Cu paşi hotărâţi m-am îndreptat spre viitorul meu coleg de bancă.
Ca o primă părere pot spune că nu seamănă absolut deloc cu nişte liceeni obişnuiţi. Rămâne de văzut.[/font][/align]
XoXo, SummerBreeZ.
Vă aştept părerile.
Enjoy!
Capitolul II
Dimineaţa s-a aşternut uşor şi în camera mea, ceea ce nu era deloc plăcut într-o zi atât de posomorâtă. Eram conştientă că astăzi aş începe clasa a noua, dar nu aveam nici cel mai mic chef. Aş fi stat în patul meu comod toată ziua. În scurta vacanţă de vară, care după mine a trecut cam greu, s-au întâmplat atât de multe. Şi-a dat seama şi mama că îi este mai bine fără el, deşi era clar că-i ducea dorul. De fiecare dată când o întrebam ce are îmi răspundea sec că nu totul este în regulă. Încearca să mă păcălească (probabil) crezând că nu-mi voi da seama. Cum spuneam s-au întâmplat multe; tipu a ajuns la închisoare pentru tentă de viol, iar noi ne mutasem din Seattle. Nici nu-i duceam lipsa acelui oraş. Ajunsesem să locuim în Anglia, Londra. Un oraş atât de deosebit faţă de cel în care locuisem. Oamenii de acolo erau altfel. Mda, cam ploua şi era înorat toată ziua, dar atâta timp cât puteam duce o viaţă cât de cât normală şi decentă eram mulţumită. Mamei i-ar fi plăcut Franţa, dar cum eu nu aveam habar nici cum să cer ceva de băut în limba aia atunci am ales să venim undeva unde pot comunica şi eu cu oamenii. Şi spuneam că astăzi ar fi trebui să încep clasa a noua, minunatul început al celor patru ani din viaţă care cică îi cea mai frumoasă perioadă a tinereţii, pe zece trebuia să fiu în curtea liceului, iar eu stăteam şi dormitam în pat.
- Abigail ce faci în pat la ora asta? Şti foarte bine că de la zece este festivitatea de începere de an, iar tu... Off, ce mă voi face eu cu tine? Asta e mama. De când ne mutasem era în continuu cu gura pe mine, mă (cam) enerva situaţia, dar îmi plăcea într-o oarecare măsură că se ocupa mai mult de mine decât o făcea înainte.
- Încă două minute. Cât poate fi ceasu? Am întrebat-o cu jumătate de gură. Acum sincer, chiar nu aş vrea să ştiu pentru că aşa cum am mai spus n-am chef de nici o clasa a noua sau de alţi colegi noi. Şi nu intră în discuţie faptul că patul era mult prea comod ca să mă dau jos din el. Chicotisem silenţios. Niciodată nu-mi plăcuse să fiu tipa cea nouă.. Cumva trebuia să îi arăt că-mi pasă câtuşi de puţin de acest nou început, dar aş fi preferat să rămân acasă şi să lenevesc.
- Este ora nouă fără două minute. De când ne-am mutat aici, parcă nu mai eţti tu. Ce s-a întâmplat cu fata mea?
Nu credeam că auzisem bine. Nouă?! Cât, pentru numele lui Dumnezeu, poate să doarmă un om? Am sărit ca arsă din pat reuşind să o speriu şi pe mama, desigur fără să vreau. M-am întors cu faţa la ea şi i-am văzut expresia feţei ce era uşor speriată, mi-am cerut scuze printre râsete, nu ştiam dacă a înţeles măcar un cuvânt din tot ce i-am zis. Dacă da atunci bine şi dacă nu asta e. Dădusem din umeri nepăsătoare întorcându-mă cu spatele şi părăsind camera. Nu avusesem de gând să-i răspund la întrbare pentru că mi se părea aiurea. Fiecare om se schimbă odată cu trecerea timpului, iar eu nu fac excepţie.
Intrasem în baie de mai bine de două minute şi priveam reflecţia din oglindă. Un chip obosit şi cu cearcăne. Asta era tot ce puteam să văd, pe mine. Efectiv, nu mai eram eu cea care am fost. Nu mai sunt cea care eram acum doar câteva luni... ieşirea lui din viaţa mea îmi deschisesem o poartă spre un nou început. Un început în care nu aveam de gând să las pe nimeni pe absolut nimeni să-şi bată joc de mine în halul în care o făcuse el.
- Abigail Christina Steele! Nu eşti gata încă? În cinci minute strâng masa şi am plecat! Îmi strigă femeia de la parter.
Îmi mişcam leneş periuţa peste dinţii mei de un alb imaculat. Adormită, cu paşi mărunţi am ieşit din baie îndreptându-mă spre camera mea, de unde urma să-mi alege ţinuta, machiajul şi nu în ultimul rând felul în care-mi voi face părul. Zis şi făcut. Intrasem în cameră. Stăteam să mă holbez la hainele ce îmi umpleau dulapul. Şi mă grăbisem pentru ce? Oftasem. ‚Grea-i viaţa de fată!’ gândesc inconştient.
Am auzit uşa de la intrare deschizându-se, iar apoi trântindu-se cu putere semn că mama plecase. Am ofteat scurt resemnându-mă. Ştiam că nu voi mai mânca în dimineaţa asta. Se spune că micul – dejun este cea mai importantă masă a zilei, iar eu tocmai o pierdusem. Mi-am îndreptat în continuare toată atenţia asupra dulapului. Am scot o pereche de jinşi negri tăiaţi, un maieu mov ce se leagă după gât, iar în picioare bascheţii mei prefetaţi. Zis şi făcut. Mă îmbrăcasem cu hainele alese, iar acum machiajul şi părul. Părul meu brunet îl împletisem, lăsând împletitura să-mi cad pe umărul stâng în timp ce una dintre suviţele mov aluneca elegant pe faţa-mi ovală.
***
Am intrat oarecum plictisită pe poarta liceului. Pe cât posibil încercasem să nu atrag atenţia asupra mea, dar aşa cum se spune, de ce îţi este frică nu scapi. Nu că mi-ar fi fost frică doar că este puţin stânjenitor să şti că se uită un liceu întreg la tine. M-am aşezat relaxată pe una dintre băncile de piatră aflate în apropierea porţii. Priveam fără interes prin curtea mare plină de liceeni, încercând să găsesc ceva pe care să-mi concentrez atenţia. Nimic. Pe de o parte şi de a alta a aleei este spaţiu verde frumos amenajat cu copaci, flori şi cu aceste bănci din piatră pe care se caţărau cânte un trandafir roz şi unul roşu. Încolăcindu-se elegant pe picioarele băncii de piatră făcând-o să pară scoasă dintr-o poveste. Ofteasem scurt când am realizat că defapt mă plictisisem. Încercam să mă obosesc singură. Nu cunoşteam nimic şi pe nimeni aici. Era un sentiment ciudat pe care nu vroiam să-l mai simt încă o dată, fie şi pentru ultima dată. Am auzit sunetul clopoţelului ce le dă de înţeles lor că trebuie să intre în clasă. Am aruncat o ultimă privire fugitivă curţii înainte să mă ridic şi să pornesc lent spre intrarea în instituţie.
Nu aveam nici cea mai vagă idee unde ar putea fi biroul directorului. Cred că urcasem până la ultimul etaj ca după aceea să cobor din nou. Ajunsă din nou la primul etaj am aruncat o privire prin jur şi am observat o uşă dublă elegantă din sticlă ce se deschide automat.
- Wow, astă da liceu din secolul douăşunu! Exclamez încântată.
O dată intrată nu îmi luase mult să citesc pe o plăcuţă argintie ‚Biroul directorului’ scris cu negru. Am bătut de două ori, discret, aşteptând să aud confirmarea de a intra. La câteva secunde am auzit un ‚Intră!’ înfundat. Am apăsat clanţa şi am păşit graţios peste pragul uşii din lemn de stejar. Cu spatele la mine, privind imens geamul ce ţine loc de peret stătea domnul director. Mă uitam dezorientată la spătarul scaunului super fiţos pe care stătea (se pare) foarte comod domn’ director. Okay, prima impresie; tipu ăsta nu prea băga oamenii în seamă. Bine de ştiut, cel puţin dacă voi face vreo boacănă nici nu-i va păsa. Gândisem eu la momentul respectiv, absurd să gândeşti aşa ceva. Fără să-mi fi dădut seama am început să râd.
- Pot să ştiu şi eu de ce râzi? Vocea groasă şi incredibil de plictisită mă aducsese cu picioarele pe pământ.
Se şi întorsese cu faţa la mine. Premieră! Părul uşor cărunt era într-un contrast perfect cu ochii lui verzi. Ochi ce seamănă perfect cu cei de pisică, migdalaţi, verzi şi (probabil) şireţi.
- Ăă.. nimic domnule director. M-am bâlbâit încercând să nu fiu prinsă de minciună. Sunt noua elevă, Abigail. Schimbsem repede subiectu.
- Da da da. Noua elevă, hmm? Şti aici în liceul nostru nu permitem eleviilor să vină atât de neadecvat îmbrăcaţi, iar aceste şuviţe.. trebuie să dispară. Îmi rostise dispreţuitor gesticulând, aşa cum făceau directorii fiţoşi din filmele cu liceeni, în timp ce s-a întors cu spatele la mine (din nou). Eşti în clasa a noua C, continuă să-mi spună, sus la etajul doi, ultima clasă pe stânga. Orarul tău se află pe masă, i-al şi grăbeşte-te în clasă dirigintele probabil că a ajuns deja.
Ciudat! Incredibil de ciudat. Şi la naiba, cum adică îmbrăcăminte neadecvată? Broscoi nesuferit... Nu putea să-mi spună el mie cum să vin îmbrăcată. Este o ţară liberă. Am oftat scurt şi m-am îndreptat plctisită spre noua clasă. Aş fi minţi dacă aş fi spus că sunt încântată, eram dezorientată şi total pe dinafară. Mă gândeam la ce voi spune în faţa clasei, dacă voi fi nevoită. Nu credeam că am de gând să le dau detalii legate de viaţa mea. Neah, cu siguranţă nu le voi da. Doar strictul necesar, nume şi... atât. Le ajunge să ştie doar atât despre mine. Prinsă în gândurile mele nu realizasem că ajunsesem în faţa uşii ce mă desparte de ei, de noii mei colegi. Nu se audea nimic, linişte ca de mormânt. ‚Ce să spun, liceeni’ mi-am spus oarecum surprinsă. Mă aşteptam la mai multă gălăgie sau cel puţin la râsete, da nu era linişte. Bătusem de două ori la uşa mare din lemn vopsită în negru. În momentul în care auzisem un ‚intră’ aproape prea entuziasmat, am apăsat clanţa şi am păşit intru.
Cercetasem cu privirea locul unde mă aflam. Zeci de perechi de ochi erau aţintiţi asupra mea. Unii mai surprinşi, alţi mai geloşi, iar alţii plictisiţi. Îmi studiau fiecare mişcare pe care o făceam. ‚Oameni curioşi din calea fară’ îmi spusesem în timp ce am încercat să ignor privirile noilor mei colegi. Pot spune că a fost un real succes. Îmi îndreptasem atenţia spre noul meu diriginte. Nimic special, un bărbat cărunt, precum directorul, şi cu o pereche de ochi căprui. Avea o privire blândă ce-mi dăduse încredere, nu că aş fi avut nevoie. M-am oprit în dreptul său şi l-am salutat politicoasă, exact aşa cum mă învăţae mama. Întodeauna să fiu politicosă şi să le zâmbesc oamenilor mari. Cum era şi de aşteptat mă rugase să mă prezint. Ce aş fi vrut să-l refuz, dar prima impresie contează mult. Mă întorsesem încrezătoare spre colegii mei super plictisiti, şi am deschis gura lăsând cuvintele să iasă afară. Nu stătusem mult să mă gândesc aşa că mare partea a ceea ce le-am spus a fost la nimereală.
- Eu sunt Abigail. Am reuşit să spun suficient de tare încât să mă audă toată clasa. Întrebări? Jumătate din clasă ridicase mâna, dar îmi propusesem să nu le zic nimic mai mult. Şi aşa nu ar fi avut nevoie de mai multe informaţii despre mine.
- Perfect atunci, domnule diriginte unde este locul meu? Prima parte o rostisem tare în aşa fel încât să mă audă şi restul, iar ultima doar între mine şi dirigu. Îmi indicase locul meu fără să facă semne din mână ceea ce îmi convenise. Cel puţin până ajung să mă aşez pe scau ceilalţi nu vor şti locul meu. Mă uitasem prin clsă şi îmi zărisem scaunul pe care mă voi aşeza astăzi. În banca a treia de lângă geam. Locul ideal, era pur şi simplu perfect. Cu paşi hotărâţi m-am îndreptat spre viitorul meu coleg de bancă.
Ca o primă părere pot spune că nu seamănă absolut deloc cu nişte liceeni obişnuiţi. Rămâne de văzut.[/font][/align]
XoXo, SummerBreeZ.
*. Nu e totul perfect , dar o sa fie ...