[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

[crazy little red]

un nou capitol :))
nu mai e mult pana la sfarsit :D
sper sa va placa

Capitolul 13

Caci de cate ori te privesc in ochii imi simt bataile inimi zbatandu-se in mine
nebuneste. Si pentru o secunda simt din nou ca pot zbura. M-ai invatat sa zbor, m-ai invatat sa simt…

Ada pov.

Cu cata usurinta lasam lucrurile sa ne doboare. Cat de usor e sa dam cu piciorul la tot zicand ca e “prea greu”. Dar am incercat vreodata sa lasam lucrurile asa cum sunt, sa ne acceptam rolul in ‘filmul vieti noastre’. Pentru ca sa iubesti inseamna sa-i cedezi rolul principal altei personae, sau poate e doar o aiureala de-a mea intr-o alta incercare ridicola de a ma intelege.
Si clipele nu au trecut niciodata atat de incet, minutele nu mi-au parut niciodata atat de lungi. Si as zbiera, as zbiera atat de tare incat el sa ma auda si sa vina la mine ca mai apoi sa fugim impreuna. Unde? Departe… Pentru ca fiecare clipa petrecuta aici imi pare un infern. Cand ei au realizat cat de slaba sunt, cand au inceput sa ma arate cu degetul, numindu-ma o ‘ratata’.
Si le simt privirile atintite asupra mea. Si as vrea sa le spun sa-si vada de viata lor, dar mi-am pierdut puterea de a ma afirma. Mi-am pierdut forta de ai manipula fara sa-mi pese macar pentru o secunda de sentimentele lor.
Si el nu e aici si doare tot mai tare…

Simt ca se aseaza cineva pe scaunul de langa mine si imi intorc brusc tot trupul ca sa o vad pe Liz. Pare trista, ingrijorata…

- Chiar esti cu Oliver, sau e doar o barfa prosteasca?

Cuvintele ei m-au socat, o privesc confuza si abia dupa cateva secunde reusesc sa asimilez tot ce-mi zisese. Privesc in jos analizandu-mi incaltamintea parca.
Dau negativ din cap ca raspuns la intrebarea ei. Liz isi roteste prvirea prin clasa ca mai apoi sa ofteze zgomotos.

- Nu-i lasa sa-ti controleze viata. Tu esti mai mult de atat…

Imi spune punandu-si o mana pe umarul meu. O privesc si ii zambesc micut. De ar sti cat de mult ma ating cuvintele ei.
Ma ridic din banca luand din banca o plasuta de hartie si ii fac semn lui Liz sa vina cu mine.

- Ce-ai acolo? Ma intreaba in timp ce se ridica din banca.

- A, hanoracul lui Oliver…

- Doar nu…? Ma intreaba intepenind brusc si marindu-si ochii de soc. O privesc si imediat ce imi dau seama la ce se refera ma izbugneste un ras necontrolat.
Toata clasa incepe sa ma priveasca chiar mai ciudat. Dar rasul meu e atat e colorat, parca nimic nu ar mai conta pentru cateva clipe. Liz inca sta impietrita si ma hotarasc sa o salvez de starea asta asa ca mimez un “nu” printre chicoteli dupa care o iau de mana tragand-o dupa mine afara din clasa.
Cand ajung la el inca mai am un ditamai zambetul pe fata. Cand iasa din clasa ii intind direct punga cu hanoracul soptind un “multumesc” inca cu zambind ca o dementa.
Vad cum si pe fata lui apare un zambet aproape inocent si dupa ce imi ia plasa din mana imi inmaneaza o hartie impaturita in patru. Il privesc mirata intrebandu-l din priviri ce e pe foaia respectiva.

- O sa vezi tu, pa!

Imi spune in timp ce imi face cu mana si intra in clasa lasandu-ma cu ochii in soare.
Vreau sa desfac biletul dar Liz ma opreste facandu-mi semn sa mergem in clasa mai intai. Dau aprobator din cap si incep sa merg, defapt aproape sa alerg pe coridoarele inguste ale scolii pana ajung iar in clasa si ma las sa cad pe scaun. Desfac biletul in timp ce simt cum inima imi pulseaza tot mai tare, mainile imi tremura deja cand incep sa citesc. “ Diseara la sapte, la mine acasa.” Si doar atat, o privesc aiurita pe Liz care a citit ce scria odata cu mine.
Imi zambeste si simt ca se bucura pentru mine. Desi, ea nu stie…
Pentru o secunda ma gandesc sa-i povestesc totul, dar renunt la idee. Pana la urma asta nu ar face-o decat sa se ingrijoreze pentru mine. Pentru ca ea cu siguranta ar sti cat de greu mi-a fost sa fiu acolo, sa-mi accept rolul de amica cand sentimentele mele sunt atat de bulversate.
O privesc pe Liz aproape nostalgica si il vad pe Ionut, un coleg cu care draga mea prietena e in razboi de cand s-au cunoscut acuma trei ani, cum se apropie de ea de la spate si o imbratisaza. Chicotesc gandindu-ma ce pumn o sa incaseze imediat, dar spre surprinderea mea vad cum blonda se intoarce si il ia in brate avand ditamai zambetul pe fata. Ii privesc socata, era randul meu sa raman impietrita iar a prietenei mele sa se amuze pe seama mea.
Imi scutur putin capul incercand sa-mi revin si le zambesc amandurora.

- Ce am pierdut?

- Pai, scumpa ta prietena s-a hotarat in sfarsit sa vada ce minunatie de baiat se afla sub picioarele si pumni ei.

Imi spune Ionut apropriindu-se de mine si punandu-si una dintre maini in jurul gatalui meu in timp ce ma priveste amuzat. Imediat ma izbucneste rasul in timp ce blonda mai avea putin si-si desfigura prietenul.
Abia acum realizez cat de oarba pot sa fiu uneori. Cum sunt oameni pe care aproape i-am ignorant in tot acest timp, care sunt alaturi de mine tot timpul.
Ma ridic de pe scaun si imi pun cate un brat dupa gatul fiecaruia tragandu-i intr-o imbratisare colectiva. Le soptesc un “ma bucur pentru voi” dupa care le dau drumul gandindu-ma ca o sa continuie bataia. Dar nu, amandoi stateau in fata mea si imi zambeau atat de dulce.
In momente de astea zambetul meu abia mai are loc pe chipul meu. Si e atat de bine sa sti ca oameni la care ti cu adevarat sunt fericiti. Chiar daca tu n-ai nici un merit pentru asta. Pur si simplu ajungi sa te bucuri pentru fericirea lor. Iar zambetele noastre spun intodeauna cat de mult insemnam unul pentru celalalt…