Cand viata se complica

[Miss M]

Buna, multumesc mult pentru comentarii, ma bucur ca v-a placut capitolul. Ieri am trait toata ziua cu impresia ca l-am postat pe cel nou, dar se pare ca m-am inselat :)).


Capitolul XXX

Intreaga noapte am avut acel cosmar teribil, care nu imi da pace. Ma trezesc tipand ceva fara noima, transpirata, cu inima cat un purice. Imi prind genunchii cu mainile si incep sa plang. Nu datorita cosmarului, ci datorita adevarului pe care l-am desprins din el. Un adevar la care nu ma asteptam si care m-a facut sa inteleg gravitatea situatiei mele. Inimaginabil, imposibil, de necrezut, dar totusi asa evident. Nu ma pot opri din plans, desi stiu ca nu are rost. Sau poate are? Are, cu siguranta. Nu e doar un semn de slabiciune, e ceva menit sa ma calmeze si sa ma faca sa ma pierd printre ganduri, incercand sa inteleg mai bine totul.
Calatoria mea imaginara este intrerupta de o perna care ma rateaza milimetric. Este el, uitandu-se la mine din prag, fara a avea vreo intentie de a se misca. Intr-un final mi se adreseaza pe un ton somnoros:
- Da-te mai incolo.
Ce vrea sa spuna? Doar nu are de gand sa stea aici, nu-i asa? Il privesc, incercand sa desprind vreun sentiment de pe chipul sau.
- Poate daca sta cineva cu tine nu mai ai cosmaruri la miezul noptii.
Chiar asa de tare am tipat? Bine macar ca nu s-a trezit Eric, el e genul care se ingrijoreaza din orice. Nu sunt chiar atat de vulnerabila pe cat par in astfel de momente. Pe langa asta, nu am chef de o companie nocturna, asa ca incerc sa par cat mai rece cu putinta, ceea ce cred ca reusesc.
- Adica ce? Ma crezi asa fricoasa? Pleaca de-aici.
Nu mai spune nimic, trantindu-se langa mine si facandu-ma sa ma ghemuiesc si mai mult. Isi duce mainile la ochi, oftand scurt. Ii privesc conturul fetei, degetele lungi si albe, buzele rozalii si nasul potrivit ca marime. Parul sau ciufulit imi aminteste de un tip dintr-un film, genul de filme la care consumi pachete intregi de servetele, pentru ca desi e rau si arogant, o iubeste pe protagonista si sfarseste urat.
- Plec daca-mi promiti ca nu mai tipi toata noaptea. Promiti?
Stie ce sa zica, asta e clar. Singurul mod in care as fi sigura de ceea ce mi-a cerut ar fi sa nu dorm deloc, dar sunt atat de obosita… Desi nu imi surade deloc ideea, ma deplasez in celalalt capat al patului, facandu-i loc. Nu uit sa ii servesc una din privirile mele de gheata, ca sa il fac sa priceapa ca nu imi place compania sa. Pe cine incerc sa pacalesc? O mica parte din mine chiar spera ca asa ceva sa se intample, sa il am atat de aproape. Si acum, ca e aici, ratiunea ma impiedica sa ma misc din locul in care sunt, tintuindu-ma, invingandu-mi toate dorintele. Incerc sa adorm, dar gandurile nu imi dau pace. Ma simt singura, desi nu sunt. Vreau sa simt ca am pe cineva alaturi, nu conteaza pe cine. Il imbratisez pe Alex, ghemuindu-ma la pieptul sau, linistita. Ii pot auzi bataile inimii, accelerate acum. Zambesc in sinea mea, stiind ca l-am speriat. Fara intentie, bineinteles.
Stand astfel, langa el, simtindu-i fiecare miscare… Ma linistesc incet, fiind cuprinsa de somn cand, brusc, ii simt sarutul pe frunte, atat de cald, atat de aproape… atat de al lui.

***
Cand s-a facut dimineata? Ah, nu conteaza. Dar ce s-a intamplat azi-noapte? Cosmarul ala teribil inca ma bantuie, dar simtindu-l pe Alex langa mine, sunt bine. Brusc, tot ceea ce m-a speriat aseara se materializeaza. Il aud ridicandu-se, vrand sa plece.
Visul acela… Erau trei: el, Eric si Will. Eram singuri intr-un loc infiorator, care mi-a dat o senzatie ciudata, o neliniste nemotivata. Brusc, William s-a evaporat. Am fost putin surprinsa, dar nimic mai mult. Apoi a urmat Eric, fapt ce mi-a dat o durere in piept, aproape imperceptibila, dar resimtita pe deplin. Am ramas singura cu Alex. Tacerea aceea era atat de apasatoare, aproape sufocanta pentru mine. Cand a inceput sa se evapore la fel ca ceilalti doi, mi-am simtit corpul strapuns de mii de cutite, iar lacrimile au izbucnit, calde si sarate. Am incercat sa-l prind, sa-l opresc, dar nu am reusit. M-am trezit pe canapea, gafaind de incordare, trista. Cosmarul asta m-a ajutat sa ma redescopar, sa-mi dau seama ce simt cu adevarat si pentru cine.
Il apuc de mana, pe jumatate adormita.
- Mai stai…
Daca pleaca, o sa simt din nou acea durere. Dar de data asta va fi reala, ma va sfasia cu totul. Incearca sa-mi explice ca trebuie sa mearga la liceu, dar protestez cu jumatate de gura, convingandu-l sa-si reia locul. Parca mi-ar pasa mie de orele lui? Il imbratisez, obligandu-l sa ramana langa mine, facandu-ma micuta de frica.
- Ce faci aici?
Tacerea aceea asa expresiva a fost intrerupta de Eric. E speriat probabil, dar nu-mi pasa. Tot ce vreau este sa mai ramanem asa, macar cinci minute…
- Eu o pazesc pe asta mica, a tipat toata noaptea.
Din cauza ta, se poate adauga. Ma pazeste… ce frumos suna spus asa. Hei, ia stai! Eu sunt “asta mica” pentru el?
- Serios?
Ori Alex nu reusea sa doarma, ori Eric era asa obosit incat a devenit ca o statuie in somn. Desi eu nu cred sa fi tipat atat de tare. Dar ce motiv ar avea sa nu doarma? Acum se ridica din nou. Nu am de gand sa-l las, asa ca ii prind mana, cu mai multa putere.
- Haide, Lizzie, trebuie sa plec.
Nu trebuie, nu trebuie deloc sa pleci! N-am de gand sa te las sa dispari… Il strang mai tare, cand o aud pe Jo intrand in sufragerie. Lupta asta va deveni interesanta. Bietii gemeni incearca sa-i explice, dar din pacate nu prea le iese. Noroc ca vulpita e desteapta, altfel un anumit baiat cu ochii verzi si-ar fi luat-o. O simt apropiindu-se, dar nu deschid ochii, preferand sa raman in lumea mea plina de vise si liniste.
- Da-i drumul, Liz.
Doamne, ce lume insistenta pe aici! Imi adun toata energia, punand-o intr-un singur cuvant:
- Nu.
Aud un oftat si cateva expresii licentioase, apoi ma simt ridicata. Doar n-o sa plece cu mine?! Chiar atat de greu i se pare sa-mi faca moftul? Chiar asa putin contez eu pentru el? Ii dau drumul, resemnandu-ma cu gandul ca nu sunt destul de importanta incat sa fiu ascultata. Lacrimi mari imi umplu ochii, coborand pe obrajii incinsi, topindu-se in barba si udandu-mi pijamalele. Ma priveste, incercand sa se apropie. Acum, brusc, am devenit o prioritate? Sa nu il vad! Intru in sufragerie, cuibarindu-ma intre canapea si perete, plangand cu sughituri.
- Eric, Jo, plecati. Cred ca am sa chiulesc azi.
Isi iroseste timpul atat de pretios… pentru nimic. Nu am de gand sa ii vorbesc, nu vreau nici macar sa-i aud vocea. Vocea lui… ma face sa disper, sa-mi pierd cumpatul. Sa ma inalt pe norisori roz, apoi sa ma prabusesc in cea mai adanca tristete. Il vad stand langa mine, privindu-ma cu o fata ce se doreste a fi trista. De parca ii iese! Baiatul asta nu are inima.
- Gata, gata, iarta-ma, imi pare rau, gata…
Saracul… Merge in reluare, se gandeste asa intens la ce sa spuna incat nu gaseste nimic. Ii pare rau? Cu siguranta. Mai si sufera, la fel ca tata cand a aflat ca sunt nebuna. Nebuna sunt, fraiera nu. Dar si nebunii au un suflet, au tot dreptul sa fie iubiti… Il privesc incercand sa-mi ascund tristetea, ca sa deslusesc ceea ce gandeste.
- Loveste-ma, bate-ma, impusca-ma, injura-ma, fa tot ceea ce crezi de cuviinta, dar te rog, te implor nu mai plange, Lizzie. Te rog. Daca nu te opresti ma tare tem ca ma vei face si pe mine sa plang, ceea ce ar fi prea straniu…
Alex… Trebuie sa recunosc, m-ai convins. Desi nu te vad plangand, nu mi te pot imagina. Dar tu vrei ca eu sa ma opresc, si asta e tot ce conteaza acum. Imi sterg lacrimile, zambindu-i. Trebuie sa fiu puternica, nu pot lasa viata sa ma doboare.
- Sunt o proasta. Si stii ce e mai rau? Ce ma distruge mai tare? Nenorocitul ala de vis m-a indus intr-o eroare totala. Nu pot sa-i iubesc, Alex. Nici pe Eric, nici pe Will. Desi amandoi merita asta. Dar nu pot, pur si simplu nu pot. Si stii de ce?
M-am descarcat, mi-am luat o povara de pe inima. Dar este cazul sa ma opresc, deja l-am bagat si pe Will in toata problema si asta nu e bine. Nimic din ce am zis nu e bine. Nici pentru el, nici pentru mine… Daca voi continua, n-am sa mai aud niciodata acel “Lizzie” atat de dulce si increzator, acele soapte, n-am sa-i mai simt prezenta, nu vom mai exista unul pentru altul.
- De ce?
Of, nu poti sa taci? Nu iti pot spune, chiar nu pot. Eu si gura mea cea mare. Imi intorc privirea, soptind:
- Nu conteaza…
- Ba da.
- Ba nu.
Am spus cuvintele foarte usor, obisnuita cu asemenea contraziceri fara substanta. De obicei, daca insisti, celalalt renunta. Si eu vreau sa renunte, asa ca pot insista pana maine.
- Ei haide, m-ai facut curios si acum ma lasi in aer?
A schimbat replica. Acum trebuie sa analizez tot ce spune, nu se multumeste doar cu un “Ba da!”. Dar stiu ca trebuie sa tac, sa indur. Cat sa rezist, totusi? Si ce motiv as avea? Deja sunt intr-o stare oribila, nu mai conteaza daca ma va dispretui cineva. Chiar daca acel cineva este el. Desi as prefera dispretul intregii omeniri pentru a-l avea aproape.
- Vrei sa stii? Tu chiar vrei sa stii? Pentru ca eu nu cred ca vrei sa stii.
Am repetat acel cuvant mai mult pentru mine, ca sa am asigur ca nu ii voi spune, ca sa-l conving ca nu e bine sa stie. Si chiar nu e deloc bine, nici pentru el, nici pentru mine. Sper ca am reusit sa il conving, dar totul se spulbera cand aud acel “Da!”. Glasul sau imi arata ca n-am sa pot sa mai ascund nimic, e prea tarziu sa mai incerc sa o fac. Va trebui sa ii marturisesc. Imi simt inima strangandu-se, plangand si ea odata cu mine. Oftez, incercand sa-mi alin durerea.
- Esti cel mai ciudat, neatent, insensibil si total idiot baiat pe care il stiu. Si atunci… de ce m-am indragostit de tine?
Am spus-o, tot adevarul. Tot ce am realizat ca simt pentru el. Ma intorc, ca sa nu-mi vada lacrimile, tristetea… Unii oameni spun ca trebuie sa-ti asculti inima, dar atunci cand e rupta in mii de bucati, ce bucata trebuie ascultata? Nu stiu sigur pe care am urmat-o eu, dar am procedat gresit. Foarte gresit, cel mai gresit. Daca taceam, ar fi fost mult mai usor. Sa fim fata in fata, ca doi straini, fara sa stim ce simtim unul pentru altul. Dar asa… Cum sa il mai vad, sa ii analizez privirea dispretuitoare, sa ma simt ca un nimic? Atunci cand ii daruiesti inima ta unei persoane, ii daruiesti si puterea de a te rani, de a-ti chinui sentimentele. Ramane la latitudinea acelei persoane daca o va face sau nu.
- Cand trebuie sa-i spui unei persoane ca o iubesti?
Poftim? Ce intrebare mai e si asta? Ii pot auzi rasuflarea, ii simt frica si resemnarea din glas, simt ca raspunsul pe care il voi da poate schimba totul. Oftez, soptindu-i un adevar, crud, dar un adevar:
- Inainte sa ii spuna altcineva.
Am dreptate. Trebuie sa profiti de sansa pe care o ai inainte sa ti-o fure altcineva. Dar daca esti prea confuz in acel moment? Iar apoi, cand apele se limpezesc, e prea tarziu. Asta e realitatea lumii in care traim, e ca o lupta pentru superioritate. Este obiectivizarea iubirii, transformarea ei intr-un joc, un razboi in care cel cu strategia cea mai buna castiga.
- Eu sunt un intarziat. Te iubesc.
Ochii mi se maresc, rasuflarea mi se taie si incep sa tremur. “ Te iubesc”… Minte. Trebuie sa minta, nu concep alta varianta. Alta complicatie… Si daca spune adevarul? Glasul sau cand a zis asta… nu seamana cu nimic din ceea ce am auzit pana acum. Atat de dulce, de plin de sentimente. Orb. Da, asta e cuvantul cel mai bun. Sau poate ca nu mai e orb, poate ca tocmai a deschis ochii. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Dar acum? E mai tarziu. Ma cuprinde cu bratele. Suspin trista, gandindu-ma ca poate ar fi putut fi altfel. Daca nu eram atat de prosti!
Ramanem imbratisati un timp, nu stiu cat. Nu! Asta e o greseala, o mare greseala. Trebuie sa se opreasca, pentru binele tuturor. Trebuie sa ramana acel vis frumos, acea intrebare: Cum ar fi fost daca…?. Intrebarea care marcheaza existenta multor oameni, intrebarea care trezeste regrete si banuieli, presupuneri care nu se vor confirma niciodata. Ma ridic brusc, pornind spre usa, hotarata. Daca as mai sta, mi-as pierde si putina stapanire de sine, m-as adanci intr-o prostie. Unde ma duc? Nu stiu. Undeva unde poate reusesc sa ma regasesc. Undeva unde sa realizez ceea ce se intampla cu adevarat si sa pot gasi o iesire, cat de mica. Fara sa-mi dau seama ajuns in fata usii Joannei. E la liceu, asa ca singurul locuitor al apartamentului a ramas Michael. N-am de gand sa-i spun nimic, doar sa ma incui intr-o camera si sa plang, sa ma descarc.
Bat la usa sfarsita. Imi vad fratele privindu-ma speriat si uimit in acelasi timp. Urmeaza tipicele intrebari: “ Ce-ai patit? ”, “ Vrei ceva? ”, “ Imi poti povesti? ”. Merg in dormitor, trantindu-ma pe un pat, plangand cu sughituri si imbratisand perna. Michael se asaza langa mine si ma mangaie incet, incercand parca sa ma consoleze. Imi consum lacrimile, apoi intru in baie, unde fac un dus lung. Incerc sa-mi calmez bataile inimii, sa uit conversatia avuta cu Alex. Dar, spre deosebire de cea cu Will, aceasta e mai prezenta, mai vie. Mi s-a intiparit nu numai in minte, ci si in inima, ca un foc ce ma mistuie pe interior, ce ma goleste de toata energia. Apoi se stinge, fara niciun avertisment. Si, desi doare, acel foc ramane unicul prieten al sufletului. Si cand dispare ia cu el ultimul strop de fericire, lasand in urma un gol iremediabil. Imbrac fara chef hainele Joannei, care imi sunt prea mari si parasesc apartamentul, indreptandu-ma spre cantina. Stomacul meu isi cere drepturile, desi simt ca as putea la fel de bine sa mor de foame. N-ar mai conta.