Fluturi negri pictaţi în alb

[Mad Hatter]

Helăăăău, my diărs. *smile*
@ Leontina; mulţumesc pentru comentariu. Well, da. La şaisprezece s'a îmbolnăvit, mă rog...o aflat că suferea de leucemie, iar în prezent are optsprezece ani. Mhm, acum ai înţeles ? :] Sper că da.
@KiDda; mulţumesc frumos pentru părere. Te mai aştept pe aici!
@ LoLix; e precaută. Whatevăr, nu dau afară din casă. Ai să afli mai multe pe parcurs. ;]] Mulţumesc pentru părerea lăsată, apreciez.

Cum spuneam, danke tuturor! ^^ Vă mai aştept pe la mine. Well, am venit cu continuarea şi btw, capitolul următor va fi un extra with George.
Lectură plăcută!
p.s. iertaţi lungimea, greşelile, timpul după care a fost adus.

Capitolul patru.


And suddenly, I felt nothing.

Deşi eram grav bolnavă, mai mult moartă decât vie, nu m-am întrebat niciodată cum va fi atunci când voi...deceda, pleca, dispărea de aici. De pe pământ. Nu mi-am pus întrebarea „Şi unde am să mă duc?”, fiindcă deşi ajunsesem uşor pesimistă, încă susţineam sus şi tare că am să fiu bine. Dar, nici nu-mi trecuse prin minte că inima mea nu să vrea să mai bată. Dusesem lupte încrâncenate cu ea, dure şi grave, iar tot timpul eu câştigasem. O muncisem ca pe o sclavă să bată pentru mine, pentru tata, o obligasem să facă 'bum-bum' la intervale scurte ca eu să fiu vie, o făcusem...doar a mea şi îmi jurasem să n-o rănesc. Ei bine, îmi încălcasem inconştientă jurământul. Îi provocasem răni adânci tot luptându-mă la nesfârşit cu ea...
Iar ultimul război îl câştigase ea. Se răzbunase şi cred, sunt sigură , de fapt, că se bucurase ca un copil când încetase să mai bată. Când se liniştise. Inima mea era o egoistă!

Totuşi, de ce ? De ce nu îşi revenise după o oră, două, trei de relaxare ? Pe asta nu o înţelegeam. Gata, se terminase totul ? Aşa brusc ? Căzusem jos, tremurasem, ţipasem de durere şi mai ce ? Eram moartă ? Eram ţinuţă în viaţă cu ajutorul unor nenorocite de aparte ? Cred că mă doream mai mult într-un coşciug tăcut, decât într-un salon plin de plânsete şi bip-bip-uri la fiecare secundă, ce anunţau tupeiste că încă sunt acolo. Cu inima pulsând sânge superficial. Aş fi vrut să-mi răspundă cineva, îmi doream cu ardoare să-mi spună o persoană că trăiesc...fără aparate, doar că dormeam. Dar, în ciuda tuturor gândurile bune, aveam senzaţia aceea tâmpită că nu sunt bine. Că nu e în regulă ce se întâmpla cu mine şi că din nefericire, eram în viaţă...ajutată.

Iar acum...vorbind singură cu conştientul, mă întrebam dacă tata va semna actul ăla după o lună de zile în care eu nu mă ridicasem şi nu dădusem un semn că aş mai trăii, care zicea că voi fi deconectată - de parcă şi eu eram un fir, ceva, din circuitul ăsta împuţit al vieţii - de la aparate , iar apoi îngropată în cimitirul 'Long life' de pe strada mea. Şi sinceră să fiu, nu ştiam. Nu-mi dădeam seama, nu puteam găsi un răspuns. Dar voiam!
Oricum, speram ca o idioată să n-o facă. Mă gândeam pe lângă toate astea că voi deschide dintr-o dată ochii...şi voi spune ceva, orice.
Ce, mai exact ? Îl voi chema pe tata ? Pe George ? Voi începe să plâng ? Sincer, nici nu doream să ştiu. Doar voiam să mă trezesc, atât. Să...văd lumină artifcială, aparatele, tata...Nu voiam să rămân în întunericul ăsta abisal al minţii mele.
Deci trebuia să existe şi o lumină, nu ? O luminiţă pe care să ies ! Una, una, una ! Şi eu trebuia să o caut, atâta tot....să o caut !

Conversaţia cu mine a luat sfârşit şi într-un mod foarte ciudat, am început să merg prin întuneric. Nu mă vedeam pe mine. Nu mă simţeam. Nu vedeam nimic, dar ştiam că încă nu am ajuns acolo. Şi am tot continuat să păşesc....pe nimic, să mă îndrept spre nicăieri, crezând ca un copil că voi găsi lumină. Strălucitoare, caldă, lumina care mă va aduce înapoi în lumea mea.
Ceva m-a orbit. Ce ? Nu ştiu. Dar sunt sigură că mă izbisem de ceva şi că mi-a intrat un lucru, poate o lumină în ochii, încât să mă deranjeze.
Şi m-am lovit de ceva. De un perete ? Nu ştiam exact, dar simţeam cum durerea se întorcea. Şi venea la mine cu paşi repezi de fiecare dată când eu mă loveam de acel perete sau uşă sau ce-o fi fost.
De fapt, venea în valuri puternice, îmi omora atât psihicul, cât şi fizicul, iar eu îmi doream să moară şi inconştientul sau conştientul, sau unde mă aflam, pentru a mai afla ce se întâmplă. Pentru a nu mai simţi.
Dar brusc, nu am mai simţit nimic. Doar am căzut în gol, sau am avut senzaţia că asta fac şi nu am văzut nimic, nici o lumină. Dar ştiam că mă adânceam şi mai mult în întunericul meu, ştiam că n-o să mai văd niciodată salonul enervant, că n-o să mai aud bip-urile enervante şi că nu o să-l mai aud pe George sau pe tata. Îmi era...dor de ei, deja.

Dar dintr-o dată, de parcă cineva ar fi bătut din palme, am tresărit. Da, da, da! Am tresărit, am simţit suprafaţa moale a patului, am deschis ochii brusc, iar lumina becului m-a orbit sigur, dar încetul cu încetul, m-am obişnuit. Uitându-mă în jurul meu, am observat în salon - era un salon de spital, dar nu era al meu - trei persoane. Un tânăr, o bătrânică şi un puşti de şase-şapte ani, poate. M-am ridicat în şezut uşor, iar spre uimirea mea, nu aveam nici un fir pe mine, nici o perfuzie, nimic. Purtam doar pijamaua mea ciudată - formată din pantaloni verzi cu broscuţe şi tricou negru- şi aveam...păr. Aveam păr, Dumnzeule Mare ! Mătăsos, catifelat, lung...întunecat. Mi-am trecut cu stupoare mâna pe el, crezând că va cădea, dar a rămas acolo. Am luat o şuviţă şi am dus-o în faţa ochilor albaştrii, îngheţaţi. Era păr...natural, nu era o perucă. Şi era doar al meu ! Îmi venea să ţip, să ţopăi şi să urlu de bucurie, dar....totuşi. Unde mă aflam, până la urmă ?
Mi-am întors atenţia asupra celor trei. Nu au spus nimic, aşa că m-am gândit să încep eu o conversaţie.
- Unde sunt şi cine sunteţi voi ? am întrebat direct, pe un ton uşor rece, dar plăcut şi m-am dat jos din pat, simţind gresia rece sub tălpile goale. Am zâmbit discret, crezând că eram în viaţă.

Tânărul m-a privit primul, apoi bătrânica şi puştiul. Tipul sigur avea vreo douăzeci de ani, părea tânăr. Părul îi era blond, jucăuş şi ondulat, iar ochii mari şi căprui mă priveau plini de căldură. Avea pe chip un zâmbet simplu, ce îi dezvelea dantura perfectă. Am observat o cicatrice pe gâtul lui şi pe încheietură şi mi-am arucit sprânceana, cutremurându-mă la gândul că se tăiase singur.

- Eu sunt Vincent, ea este Lucia şi cel mic este Frank ! Ai ajuns...în partea moartă a spitalului.
L-am primit stupefiată. Ultima parte auzită îmi ucisese zâmbetul. Am rămas blocată pe gresie, la şase paşi distanţă de cei trei. Copilul a râs într-un mod ciudat, apoi şi-a dres glasul, privindu-mă lung şi atent. Era şaten, drăgălaş rău, cu ochii verzi, jucăuşi.
Dar tocmai inocenţa asta a lui mă speria la el. Iar bătrânica...ei bine, era genul de bunică ideală. Imaginea perfectă, gen ochii albaştri, profunzi şi limpezi, un zâmbet plin de căldură şi bunătate şi păr alb, cărunt, ondulat, mediu. Şi era mai scundă decât mine. Purta o rochie albă, cu un şorţ negru peste. Altă culoare nu putea fi, aşa-i ?
- Cum adică...moartă ? m-am trezit întrebând pe un glas răguşit, iar apoi am tresărit, muşcându-mi buza inferioară. Adevărul era că nu puteam înţelege o astfel de "minune" - dacă puteam numi întreaga situaţie aşa - şi nici nu îmi dădeam seama dacă eram decedată sau vie.
- Adică aici ajung cei care au murit. Doar cei din spital, de fapt. Şi nu, nu te poţi întoarce înapoi. Deşi ar fi o cale...
De data asta mi-a vorbit copilul, numit din câte aflasem Frank. Mi-a zâmbit pueril, apoi a fluturat din gene, iar eu mă întrebam cum de erau aşa calmi. Mie îmi venea să ţip, să plâng, să lovesc. Să fac ceva , să-mi vărs nervii şi durerea .
Am întrebat "ce cale? " . Uram când persoanele nu spuneau tot ce aveau de spus, mă enervau la culme.
Bătrânica s-a uitat la mine. Pe un ton al dracului de catifelat şi bun - sincer, îmi provoca greaţă - a spus :
- Te întorci doar dacă eşti adusă la viaţă. Noi suntem decedaţi de şapte ani, toţi. Mai sunt spirite în aripa asta, dar noi am fost trimişi la tine !
M-am uitat ca o tâmpită la ea, neînţelegând ce dorea să spună. Spritie, aripa "moartă" a spitalului, trimişi la mine, decedată...
Visam, nu ? Era un coşmar ! Un coşmar...devenit realitate, iar eu nu mă puteam trezi din el.