09-09-2011, 05:06 PM
next next next :))
Ada pov.
Pentru ca niciodata nu m-am lovit mai dur, mai tare, de… realitate. De aceea sunt inca aici, strangandu-mi picioarele la piept in speranta ca ma voi incalzi. Degeaba, astazi am invatat ca doar caldura lui mai are efect asupra mea, ca doar respiratia lui imi mai poate trezi simturile la viata.
Si-mi simt trupul amortit de un frig ce am impresia ca e doar in capul meu. Am inghetat si vreau sa tip dupa el, vreau sa-l chem, sa-mi balansez mainile timid ca in cele din urma sa sfarseasca in jurul trupului lui.
Dar el nu e aici. Probabil rataceste pe cine stie ce strazi… in cautarea mea, sau… de mana cu aceea blonda. Nu-mi pasa. Mi-am promis ca nu-i voi pune nici o intrebare, pentru ca nu am dreptul asta la fel cum nu am nici dreptul sa-l ranesc.
Imi strang picoarele mai tare, aproape dureros de tare, dar continui sa simt doar aceleasi frisoane reci, prea dure pentru starea mea.
Simt nevoia sa plang dar mi-am promis ca nu o voi faca. El nu trebuie sa ma vada in starea asta, dramatizand totul cand defapt… sunt aici pentru el.
Sau e doar una din acele scuze aberante pentru a-mi ascunde proprile nevoi. Nevoia de al vedea, inca… dupa tot ce sa intamplat.
Ca un copil care merge sa-si imbratiseze mama dupa ce la certat, pentru ca a realizat… ca e vina lui.
Si de ce am fugit ca o lasa? De ce mi-am lasat lacrimile sa curga? Cand puteam sa raman acolo, sa-mi inteleg rolul pe care il am. Pentru ca defapt ce suntem noi doi? Amici, prieteni… chiar as putea sa numesc relatia noastra atat de intima? Cand doar eu sunt cea care m-am lipit de el intr-un mod disperat, pentru ca el doar sa intamplat, sa fie acolo.
Imi asez capul pe genunchi incerand sa gasesc o pozitie mai confortabila.
Incep sa ma intreb daca eu chiar ar trebui sa fiu aici, oare as putea suporta daca s-ar intoarce din nou… cu ea. Nu as fugi iarasi? Pentru ca sunt inca atat de slaba…
Si de ce imi e atat de usor dau cu piciorul la atatia ani, atatia ani in care tot ce conta era reusita mea, fericirea mea aparenta. Dar el a ajuns sa conteze atat de mult, mi-as rupe sufletul in doua si i-as da jumatate daca as sti ca asta l-ar face fericit macar pentru un timp. Apoi i-as da si cealalta jumatate, pentru ca eu n-am nevoie de el, deoarece doar prezenta lui ma hraneste cu dorinta de viata.
Aud pasi inceti pe scari si simt ca sunt a lui. Tresar si-mi ridic capul. Corpul imi tremura nebuneste desi nu-mi mai e atat de frig.
Ii intalnesc imediat ochii caprui, atat de indurerati. Vreau sa-i zambesc dar colturile buzelor pur si simplu refuza sa se miste. El se apropie de mine aplecandu-se la nivelul meu si isi infasoara bratele in jurul intregului meu trup.
Ii simt lacrimile udandu-mi materialul rochitei si realizez in sfarsit cat de mult sufera. Simt zeci de fiori calzi cum imi strapung trupul si un sentiment ciudat de gol in stomac.
Il imping usor facandu-l sa se departeze de mine. Se ridica in picioare ciufulindu-si putin parul cu mana probabil pentru a-si mai reveni dupa care deschide usa si imi intinde o mana ca sa ma ridic.
Intram amandoi in apartament si imi face semn sa astept putin in timp ce se deplaseaza spre camera lui. Imagini de mai devreme imi strapung capul dar le alung imediat. Chiar nu-i momentul sa-mi amintesc…
Se intoarce in cateva clipe tinand in mana un hanorac de-a lui. Se apropie de mine in timp ce eu stateam ca un stalp in fata lui. Imi ridica mainile in sus si imi trage hanoracul pe cap in timp ce zambeste amuzat de toata scena. Dupa ce ma imbraca ma duc spre oglinda privindu-ma cu interes. Hanoracul larg ce sta atarnat pe mine reuseste sa ma amuze imediat si imi trag gluga de la el pe cap incepand sa chicotesc de una singura in oglinda.
Ii vad reflexia lui in oglinda, cum se indreapta spre mine si vrea sa ma imbratiseze de la spate. Cand isi desface bratele fac un pas in fata si ma intorc spre el.
- Te rog… nu…
Ma priveste trist dupa care isi apleaca capul lasand suvitele satene sa-i acopere chipul. Se intoarce cu spatele la mine si se departeaza cu pasi fortati.
Simt un impuls ciudat de a merge dupa el si a-l strange in bratele mele dar il resping imediat si doar stau pe loc, privind in gol.
Oliver pov.
Ma respinge din nou si simt cum sute de ace imi inteapa inima intr-un mod atat de brutal. Simt iar nevoia sa fumez, sa beau... orice ca sa scap de starea asta nenorocita, macar pentru o perioada.
Imi torn cafea intr-o cana si imediat intra si ea in bucatarie luandu-mi direct cana de sub nas. Ma stramb iar ea imi scoate limba zambind.
Se aseaza pe unul dintre scaune iar eu ma pun pe celalalt. Secunde intregi nu ne spunem nimic, iar pentru mine aceasta tacere e mult prea dureroasa. Pentru ca desi e aici o simt atat de departe de mine. Imi aminteste de primele zile cand am cunoscut-o, cand tot ce simteam din partea ei era raceala, respingere…
- Deci… Ce suntem acuma?
Ma hotarasc intr-un sfarsit sa sparg tacerea, desi vocea mea tremura, mi-e atat de frica de ce imi va raspunde…
- Suntem prieteni. Nu asta am fost si pana acuma? Scuze de scena de mai devreme… nu am nici un drept…
Spune dandu-si capul putin in jos si soarbe cu greata din cafea.
“Prieteniâ€, cuvintele ei m-au lovit cu o forta inimaginabila. As vrea sa o zgatai, sa-i spun ca noi doi nu putem fi doar prieteni, ca nu as putea suporta niciodata asa ceva.
Dar ea nu m-a considerat niciodata mai mult decat un ‘prieten’… cuvantul a ajuns sa ma scarbeasca groaznic de tare.
- Trebuie sa plec, ne vedem maine…
Imi spune aprope in soapta in timp ce se ridica de pe scaun si se indreapta spre iesire. Ma ofer sa o conduc dar ma refuza imediat zicand un motiv aiurea. Vrea sa-mi dea hanoracul inapoi dar dupa insistentele mele am cazut de acord sa mi-l dea urmatoarea zi.
Sfarsesc prin a sta in pragul usi si a ma uita cum coboara scarile. Imi vine sa o strig, sa fug dupa ea dar simt ca ar fi o gresala. Pana la urma si statutul de amic ma multumeste pentru moment. Dar cu siguranta lucrurile nu se vor termina aici. Nu acuma, cand ai ajuns sa-mi bantui fiecare secunda din viata mea chiar daca nu esti aici…
Imi pare rau Ada, dar nu te pot lasa sa pleci de langa mine…
Capitolul 12
Suflet geaman, graieste-mi fericirea si sterge-mi lacrimile
reci de durere. Lasa-ma sa te simt, lasa-ma sa-ti simt caldura… lasa-ma sa te iubesc…
reci de durere. Lasa-ma sa te simt, lasa-ma sa-ti simt caldura… lasa-ma sa te iubesc…
Ada pov.
Pentru ca niciodata nu m-am lovit mai dur, mai tare, de… realitate. De aceea sunt inca aici, strangandu-mi picioarele la piept in speranta ca ma voi incalzi. Degeaba, astazi am invatat ca doar caldura lui mai are efect asupra mea, ca doar respiratia lui imi mai poate trezi simturile la viata.
Si-mi simt trupul amortit de un frig ce am impresia ca e doar in capul meu. Am inghetat si vreau sa tip dupa el, vreau sa-l chem, sa-mi balansez mainile timid ca in cele din urma sa sfarseasca in jurul trupului lui.
Dar el nu e aici. Probabil rataceste pe cine stie ce strazi… in cautarea mea, sau… de mana cu aceea blonda. Nu-mi pasa. Mi-am promis ca nu-i voi pune nici o intrebare, pentru ca nu am dreptul asta la fel cum nu am nici dreptul sa-l ranesc.
Imi strang picoarele mai tare, aproape dureros de tare, dar continui sa simt doar aceleasi frisoane reci, prea dure pentru starea mea.
Simt nevoia sa plang dar mi-am promis ca nu o voi faca. El nu trebuie sa ma vada in starea asta, dramatizand totul cand defapt… sunt aici pentru el.
Sau e doar una din acele scuze aberante pentru a-mi ascunde proprile nevoi. Nevoia de al vedea, inca… dupa tot ce sa intamplat.
Ca un copil care merge sa-si imbratiseze mama dupa ce la certat, pentru ca a realizat… ca e vina lui.
Si de ce am fugit ca o lasa? De ce mi-am lasat lacrimile sa curga? Cand puteam sa raman acolo, sa-mi inteleg rolul pe care il am. Pentru ca defapt ce suntem noi doi? Amici, prieteni… chiar as putea sa numesc relatia noastra atat de intima? Cand doar eu sunt cea care m-am lipit de el intr-un mod disperat, pentru ca el doar sa intamplat, sa fie acolo.
Imi asez capul pe genunchi incerand sa gasesc o pozitie mai confortabila.
Incep sa ma intreb daca eu chiar ar trebui sa fiu aici, oare as putea suporta daca s-ar intoarce din nou… cu ea. Nu as fugi iarasi? Pentru ca sunt inca atat de slaba…
Si de ce imi e atat de usor dau cu piciorul la atatia ani, atatia ani in care tot ce conta era reusita mea, fericirea mea aparenta. Dar el a ajuns sa conteze atat de mult, mi-as rupe sufletul in doua si i-as da jumatate daca as sti ca asta l-ar face fericit macar pentru un timp. Apoi i-as da si cealalta jumatate, pentru ca eu n-am nevoie de el, deoarece doar prezenta lui ma hraneste cu dorinta de viata.
Aud pasi inceti pe scari si simt ca sunt a lui. Tresar si-mi ridic capul. Corpul imi tremura nebuneste desi nu-mi mai e atat de frig.
Ii intalnesc imediat ochii caprui, atat de indurerati. Vreau sa-i zambesc dar colturile buzelor pur si simplu refuza sa se miste. El se apropie de mine aplecandu-se la nivelul meu si isi infasoara bratele in jurul intregului meu trup.
Ii simt lacrimile udandu-mi materialul rochitei si realizez in sfarsit cat de mult sufera. Simt zeci de fiori calzi cum imi strapung trupul si un sentiment ciudat de gol in stomac.
Il imping usor facandu-l sa se departeze de mine. Se ridica in picioare ciufulindu-si putin parul cu mana probabil pentru a-si mai reveni dupa care deschide usa si imi intinde o mana ca sa ma ridic.
Intram amandoi in apartament si imi face semn sa astept putin in timp ce se deplaseaza spre camera lui. Imagini de mai devreme imi strapung capul dar le alung imediat. Chiar nu-i momentul sa-mi amintesc…
Se intoarce in cateva clipe tinand in mana un hanorac de-a lui. Se apropie de mine in timp ce eu stateam ca un stalp in fata lui. Imi ridica mainile in sus si imi trage hanoracul pe cap in timp ce zambeste amuzat de toata scena. Dupa ce ma imbraca ma duc spre oglinda privindu-ma cu interes. Hanoracul larg ce sta atarnat pe mine reuseste sa ma amuze imediat si imi trag gluga de la el pe cap incepand sa chicotesc de una singura in oglinda.
Ii vad reflexia lui in oglinda, cum se indreapta spre mine si vrea sa ma imbratiseze de la spate. Cand isi desface bratele fac un pas in fata si ma intorc spre el.
- Te rog… nu…
Ma priveste trist dupa care isi apleaca capul lasand suvitele satene sa-i acopere chipul. Se intoarce cu spatele la mine si se departeaza cu pasi fortati.
Simt un impuls ciudat de a merge dupa el si a-l strange in bratele mele dar il resping imediat si doar stau pe loc, privind in gol.
Oliver pov.
Ma respinge din nou si simt cum sute de ace imi inteapa inima intr-un mod atat de brutal. Simt iar nevoia sa fumez, sa beau... orice ca sa scap de starea asta nenorocita, macar pentru o perioada.
Imi torn cafea intr-o cana si imediat intra si ea in bucatarie luandu-mi direct cana de sub nas. Ma stramb iar ea imi scoate limba zambind.
Se aseaza pe unul dintre scaune iar eu ma pun pe celalalt. Secunde intregi nu ne spunem nimic, iar pentru mine aceasta tacere e mult prea dureroasa. Pentru ca desi e aici o simt atat de departe de mine. Imi aminteste de primele zile cand am cunoscut-o, cand tot ce simteam din partea ei era raceala, respingere…
- Deci… Ce suntem acuma?
Ma hotarasc intr-un sfarsit sa sparg tacerea, desi vocea mea tremura, mi-e atat de frica de ce imi va raspunde…
- Suntem prieteni. Nu asta am fost si pana acuma? Scuze de scena de mai devreme… nu am nici un drept…
Spune dandu-si capul putin in jos si soarbe cu greata din cafea.
“Prieteniâ€, cuvintele ei m-au lovit cu o forta inimaginabila. As vrea sa o zgatai, sa-i spun ca noi doi nu putem fi doar prieteni, ca nu as putea suporta niciodata asa ceva.
Dar ea nu m-a considerat niciodata mai mult decat un ‘prieten’… cuvantul a ajuns sa ma scarbeasca groaznic de tare.
- Trebuie sa plec, ne vedem maine…
Imi spune aprope in soapta in timp ce se ridica de pe scaun si se indreapta spre iesire. Ma ofer sa o conduc dar ma refuza imediat zicand un motiv aiurea. Vrea sa-mi dea hanoracul inapoi dar dupa insistentele mele am cazut de acord sa mi-l dea urmatoarea zi.
Sfarsesc prin a sta in pragul usi si a ma uita cum coboara scarile. Imi vine sa o strig, sa fug dupa ea dar simt ca ar fi o gresala. Pana la urma si statutul de amic ma multumeste pentru moment. Dar cu siguranta lucrurile nu se vor termina aici. Nu acuma, cand ai ajuns sa-mi bantui fiecare secunda din viata mea chiar daca nu esti aici…
Imi pare rau Ada, dar nu te pot lasa sa pleci de langa mine…
