08-09-2011, 01:26 PM
capitolele astea sunt mai triste :|.. oarecum...
nici eu nu ma asteptam sa iasa asa :))
in fine... sper sa va placa si scz de greseli :P
Cezar pov.
Ii pipai cu degetele trasaturile fine ale fetei, iar ea imi zambeste gingas, la fel cum o face intodeauna. Ma apropi de ea nelasand nici cel mai nesemnificativ spatiu sa ne desparta. Ii sarut fruntea si vad cum obraji ei capata o nuanta rosiatica, ca atunci cand eram copii si un simplu gest nevinovat insemna atat de mult. Dar asta nu ma multumea, pentru ca buzele ei rosi date cu strugurel par ca sclipesc in lumina soarelui atragandu-ma inevitabil spre ele. Amplificandu-mi dorinta de a o simti din nou, prezenta ei devenind nesfarsita in mine.
Si o sarut cu atata sete, de parca ar fi ceva interzis, ceva dupa care tanjeam de luni intregi…
Lumina soarelui ce intra printre jaluzele ma trezeste cu usurinta. Nelasandu-mi posibilitatea sa ma bucur de iluzile mele macar pentru inca cateva minute. Ma scol din pat incruntat, inca nemultumit de lumina ce-mi inundase camera pana la ultimul centimetru.
Ma duc lenes pana la bucatarie si vreau sa-mi torn niste cafea cand aud soneria. Ma indrept spre usa la fel de incet si deschid usa. In fata mea isi face aparitia Adam, ciufulit si cu ochii plini de cearcane, de parca nu a dormit de nopti intregi.
Ii fac loc sa intre si imediat il servesc cu o cafea mare. Poate, poate o sa reuseasca sa-si dezlipeasca ochii lipiti de somn.
Cand vad ca-si mai revine ii zambesc amuzant si incep imediat sa-l ironizez.
-Deci? Ce ai facut azi noapte?
Il intreb dand din gene ca una dintre acele fetiscane mironosite. Ma priveste si imediat ofteaza insa cu un zambet micut pe fata.
-M-am gandit… La tine, la Charlotte. Continua vazandu-mi privirea intrebatoare.
-Charlotte? Il intreb deodata mult mai prins in discutie.
-Da… si la ea. Spune-mi te rog sincer, te simti atras de ea? O iubesti?
Imi spune privindu-ma in ochii cand a pronuntat ultimele cuvinte. Tresar usor intalnindu-i privirea si in capul meu isi fac imediat locul sute de ganduri.
-Oare o iubesc? Iata o intrebare pe care mi-am pus-o de zeci de ori si… cel mai posibil, o fac.
Brunetul ma priveste confuz si totusi cu o urma de tristete in ochii.
-Care e relatia ta cu Charlotte? Ma trezesc intrebandu-l pe amicul meu. Tresare usor si imediat realizez ca asta nu-i de bine.
-Suntem doar prieteni… Imi spune incet, aproape soptit.
-Din pacate, nu?
Imi dau imediat seama cu cata rautate rostisem cuvintele. Poate gelozie… si tocmai el…
Ne ridicam de pe scaun in acelas timp. Pentru o secunda ma gandesc sa-mi cer scuze dar renunt imediat la idee. Nu are dreptul sa se indragosteasca de ea, pana la urma el e cel care mi-a facut cunostiinta cu ea de la inceput. Stiind parca ce urma sa se intample.
Il privesc incuntandu-ma usor, el imi evita privirea si in secunda urmatoare imi dau seama cat de ridicola devenise situatia.
In mod normal intr-un moment ca asta ne-ar izbucni rasul pe amandoi. Dar de data asta tensiunea dintre noi prindea amploare cu fiecare secunda. Nelasand nici o cale amiabila de iesire din toata aceasta situatie.
Si pentru un moment ma cuprinde un sentiment ciudat ce vrea sa iasa din mine. Ca o furie necontrolata, o ura nesfarsita… dar nu, nu e asta, petru ca nu as putea niciodata sa simt altceva decat afectiune pentru el. Doar o apreciere infinita pentru tot ce a facut pentru mine.
Imi trec prin cap toate momentele cand el a fost acolo, ca un amic care nu te lasa la greu. Oftez in timp ce ma las sa cad pe scaun.
‘De ce naibi trebuie sa fie asa?’ mi-am pus intrebarea asta de zeci de ori doar in ultimele luni. Si raspundul e mereu acelas, aceleasi randuri vopsite intr-un alb imaculat. Aceleasi zile dezagreabile, aceleasi sentimente infecte care ma distrug. Si totul e doar creatia mea, pentru ca mereu mi-am patat singur viata in cele mai anoste culori. Pentru ca astfel imi era mai usor sa arunc fiecare zi la gunoi.
Si mi-am dorit pentru cateva clipe sa schimb ceva, sa las in sfarsit una dintre acele culori pastelate care imi bantuie visele sa-mi picteze cateva clipe din viata mea.
Si din nou, de ce tocmai el? Pentru ca nimeni altcineva nu ar fi putut sa ma impiedice, nimeni altcineva nu ar putea sa ma faca sa renunt la ceea ce am pentru al vedea pe el fericit.
Ochii lui negri au incetat de mult sa mai tradeze vreun sentiment. Doar sta ca o stana de piatra in fata mea.
Si e vina lui, e vina lui ca ea a aparut in viata mea. Ca am inceput sa am toate acele vise stupide. De parca am inceput sa cred ca ea e mai mult decat un personaj episodic in viata mea.
Si tot ce tine de ea a devenit atat de irezistibil. Chiar as putea sa-l acuz ca simte ceva pentu ea? Cand e prima data cand am vazut atata puritate intr-o fiinta. Cand ma simt atat de cuprins de magie cand sunt langa ea. Chiar ma asteptam sa fiu singurul asupra caruia sa aiba efectul asta prezenta ei?
Imi vine sa tip. Sa-mi zbier toate sentimentele ca mai apoi sa pot pleca linistit, sa pot lua decizia corecta…
Adam face doi pasi spre iesire dar este oprit de vocea mea care I intreaba unde merge.
-La ea…
-Vin si eu.
Ii spun cu hotarare.Vrea sa-mi spuna ceva, probabil sa ma convinga sa nu-l urmeaz dar sfarseste prin a nu mai zice nimic si in cateva minute iesim impreuna pe usa.
nici eu nu ma asteptam sa iasa asa :))
in fine... sper sa va placa si scz de greseli :P
Capitolul 7
Cat de tragic poate sa fie, sa suferi in umbra si doar sa mimezi gesturile pe care le aveai candva, cand existenta ta inca isi mai avea rostul…
Cezar pov.
Ii pipai cu degetele trasaturile fine ale fetei, iar ea imi zambeste gingas, la fel cum o face intodeauna. Ma apropi de ea nelasand nici cel mai nesemnificativ spatiu sa ne desparta. Ii sarut fruntea si vad cum obraji ei capata o nuanta rosiatica, ca atunci cand eram copii si un simplu gest nevinovat insemna atat de mult. Dar asta nu ma multumea, pentru ca buzele ei rosi date cu strugurel par ca sclipesc in lumina soarelui atragandu-ma inevitabil spre ele. Amplificandu-mi dorinta de a o simti din nou, prezenta ei devenind nesfarsita in mine.
Si o sarut cu atata sete, de parca ar fi ceva interzis, ceva dupa care tanjeam de luni intregi…
Lumina soarelui ce intra printre jaluzele ma trezeste cu usurinta. Nelasandu-mi posibilitatea sa ma bucur de iluzile mele macar pentru inca cateva minute. Ma scol din pat incruntat, inca nemultumit de lumina ce-mi inundase camera pana la ultimul centimetru.
Ma duc lenes pana la bucatarie si vreau sa-mi torn niste cafea cand aud soneria. Ma indrept spre usa la fel de incet si deschid usa. In fata mea isi face aparitia Adam, ciufulit si cu ochii plini de cearcane, de parca nu a dormit de nopti intregi.
Ii fac loc sa intre si imediat il servesc cu o cafea mare. Poate, poate o sa reuseasca sa-si dezlipeasca ochii lipiti de somn.
Cand vad ca-si mai revine ii zambesc amuzant si incep imediat sa-l ironizez.
-Deci? Ce ai facut azi noapte?
Il intreb dand din gene ca una dintre acele fetiscane mironosite. Ma priveste si imediat ofteaza insa cu un zambet micut pe fata.
-M-am gandit… La tine, la Charlotte. Continua vazandu-mi privirea intrebatoare.
-Charlotte? Il intreb deodata mult mai prins in discutie.
-Da… si la ea. Spune-mi te rog sincer, te simti atras de ea? O iubesti?
Imi spune privindu-ma in ochii cand a pronuntat ultimele cuvinte. Tresar usor intalnindu-i privirea si in capul meu isi fac imediat locul sute de ganduri.
-Oare o iubesc? Iata o intrebare pe care mi-am pus-o de zeci de ori si… cel mai posibil, o fac.
Brunetul ma priveste confuz si totusi cu o urma de tristete in ochii.
-Care e relatia ta cu Charlotte? Ma trezesc intrebandu-l pe amicul meu. Tresare usor si imediat realizez ca asta nu-i de bine.
-Suntem doar prieteni… Imi spune incet, aproape soptit.
-Din pacate, nu?
Imi dau imediat seama cu cata rautate rostisem cuvintele. Poate gelozie… si tocmai el…
Ne ridicam de pe scaun in acelas timp. Pentru o secunda ma gandesc sa-mi cer scuze dar renunt imediat la idee. Nu are dreptul sa se indragosteasca de ea, pana la urma el e cel care mi-a facut cunostiinta cu ea de la inceput. Stiind parca ce urma sa se intample.
Il privesc incuntandu-ma usor, el imi evita privirea si in secunda urmatoare imi dau seama cat de ridicola devenise situatia.
In mod normal intr-un moment ca asta ne-ar izbucni rasul pe amandoi. Dar de data asta tensiunea dintre noi prindea amploare cu fiecare secunda. Nelasand nici o cale amiabila de iesire din toata aceasta situatie.
Si pentru un moment ma cuprinde un sentiment ciudat ce vrea sa iasa din mine. Ca o furie necontrolata, o ura nesfarsita… dar nu, nu e asta, petru ca nu as putea niciodata sa simt altceva decat afectiune pentru el. Doar o apreciere infinita pentru tot ce a facut pentru mine.
Imi trec prin cap toate momentele cand el a fost acolo, ca un amic care nu te lasa la greu. Oftez in timp ce ma las sa cad pe scaun.
‘De ce naibi trebuie sa fie asa?’ mi-am pus intrebarea asta de zeci de ori doar in ultimele luni. Si raspundul e mereu acelas, aceleasi randuri vopsite intr-un alb imaculat. Aceleasi zile dezagreabile, aceleasi sentimente infecte care ma distrug. Si totul e doar creatia mea, pentru ca mereu mi-am patat singur viata in cele mai anoste culori. Pentru ca astfel imi era mai usor sa arunc fiecare zi la gunoi.
Si mi-am dorit pentru cateva clipe sa schimb ceva, sa las in sfarsit una dintre acele culori pastelate care imi bantuie visele sa-mi picteze cateva clipe din viata mea.
Si din nou, de ce tocmai el? Pentru ca nimeni altcineva nu ar fi putut sa ma impiedice, nimeni altcineva nu ar putea sa ma faca sa renunt la ceea ce am pentru al vedea pe el fericit.
Ochii lui negri au incetat de mult sa mai tradeze vreun sentiment. Doar sta ca o stana de piatra in fata mea.
Si e vina lui, e vina lui ca ea a aparut in viata mea. Ca am inceput sa am toate acele vise stupide. De parca am inceput sa cred ca ea e mai mult decat un personaj episodic in viata mea.
Si tot ce tine de ea a devenit atat de irezistibil. Chiar as putea sa-l acuz ca simte ceva pentu ea? Cand e prima data cand am vazut atata puritate intr-o fiinta. Cand ma simt atat de cuprins de magie cand sunt langa ea. Chiar ma asteptam sa fiu singurul asupra caruia sa aiba efectul asta prezenta ei?
Imi vine sa tip. Sa-mi zbier toate sentimentele ca mai apoi sa pot pleca linistit, sa pot lua decizia corecta…
Adam face doi pasi spre iesire dar este oprit de vocea mea care I intreaba unde merge.
-La ea…
-Vin si eu.
Ii spun cu hotarare.Vrea sa-mi spuna ceva, probabil sa ma convinga sa nu-l urmeaz dar sfarseste prin a nu mai zice nimic si in cateva minute iesim impreuna pe usa.
