Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc de comentarii :*. Maine luati-va pastila de inima, daca aveti nevoie de asa ceva (Doamne fereste! :-s). Enjoy! >:D<


Capitolul XXVIII

Vocea tatalui meu imi zgaraie creierul, in timp ce caut disperata o cale de a iesi de aici. Intrebarea e urmatoarea: cum am ajuns in locul asta?
Sa spunem doar ca nu a fost o decizie prea inspirata sa conduc cu un brat ranit, motiv pentru care am facut un accident de circulatie in genul celui suferit de Ken, doar ca aici nu era vorba despre o inscenare. Am fost data la stiri si domnul Williams, la curent cu noutatile, m-a revendicat de la spital, anuntand totodata ca “schizofrenica” a fost gasita si ca toata lumea poate dormi linistita noaptea. Ce erou, domnule, ce om!
De doua zile mimez faptul ca sunt adormita, doar ca sa nu aud tot ce are de spus. Bratul drept, rupt acum, ma doare teribil, la fel si glezna luxata. Dar ceea ce ma doare cel mai mult este orgoliul. Am fost salvata de omul pe care il detest si acum sunt blocata in casa lui. Il pot auzi cum vorbeste la telefon cu mama, cum ii spune ca voi fi pedepsita drastic si ca se va ocupa personal de gasirea unei clinici de psihiatrie cu paza speciala. Ca atare si prin urmare, spitalul de nebuni scrie pe mine! Nu ma pot imagina din nou in acel loc, alaturi de oameni a caror unic scop in viata este sa supravietuiasca pana a doua zi, in acea inchisoare a durerii, fizice si psihice de-o potriva.
Am fost deposedata de telefonul mobil si de orice alt obiect personal. Toata lumea de la baza incearca sa ma scape cum poate, dar casa e inconjurata de bodyguarzi, care sunt si la usa, in numar de patru. Ma gasesc la etajul doi, geamul are gratii si e pazit cu camere de supraveghere si alarme. Ce sa-i faci, doar sunt o “schizofrenica agresiva”!
Stau intinsa in pat, stergandu-mi stangace lacrimile, incercand sa gasesc o cale de a scapa din camera asta mare si roz. Perfuzia din mana stanga ma jeneaza la fiecare miscare, iar pijamaua asta e prea larga pentru mine. Ma gandesc la triumful tatalui meu, la victoria lui nesperata in fata mea, si imi vine sa urlu si sa distrug intreaga casa(palat, mai bine zis). Dar nu pot. Trebuie sa evadez in liniste, fara sa fiu observata. Alarma de la geam si membrele ranite sunt singurele mele probleme. Probleme mari, prea mari pentru starea mea. Nu am dormit de cand sunt aici. Nici n-am tinut sirul zilelor, pierduta printre amintiri care mai de care mai urate.
Inchid ochii, auzindu-l pe doctor intrand, insotit de domnul Williams.
- Astazi trebuie sa se trezeasca. Zgaraieturile de la mana dreapta incep sa se vindece. Din cate mi-am dat seama, au fost cauzate probabil in timpul caderii de care mi-ati spus.
- Si despre care nu trebuie sa se afle nimic. Din pacate, un delicvent e inca liber. Cat despre iubita mea fiica, sper doar sa se trezeasca mai repede, ca sa o pot privi in ochi si sa-i spun cat o iubesc.
Omul asta merita un Nobel pentru minciuna. Ma iubeste la fel cum il iubesc si eu, sunt sigura. Astept sa iasa, abtinandu-mi cu greu o exclamatie deloc bucuratoare la adresa asa- zisului meu parinte. Mi-a facut fratele, scumpul meu fratior delicvent. E singura mea ruda adevarata, pe care o iubesc. Si cand te gandesti ca as putea sa nu-l mai vad niciodata… Nu! N-am sa las asta sa se intample. Avem atatea de discutat, atatea detalii de descoperit impreuna.
Ma ridic in picioare, incercand sa trec peste durerea pe care o simt la glezna. Merg la geam, analizand sansele de a scapa. In fata este un parc imens, unde ma pot ascunde lejer si, dupa cate am vazut, locul asta se afla la vreo treizeci de minute de liceu. Unde mai pui pauzele cauzate de luxatie… Ah, ma voi descurca eu cumva.
Deschid repede fereastra, strivind alarma inainte sa apuce sa sune. Rup grilajul si fac cu mana camerei de supraveghere, sarind. Isi vor da seama de absenta mea in cateva minute, asa ca nu am timp de pierdut. Ma ascund dupa o arcada, pentru a nu fi vazuta de gardieni apoi, intr-un moment de neatentie din partea lor, ma furisez dupa unul din copacii parcului.
Piciorul ma doare ingrozitor, la fel si mana. Saritura m-a solicitat enorm, dar trebuie sa mai rezist putin. Ma misc incet, incercand sa nu atrag atentia nimanui. Dupa o ora de mers prin ploaie, vad cladirea liceului, sobra si intunecata. Trec cu usurinta de gardian si merg in bine cunoscuta clasa, unde dau buzna fara a ma anunta, gata sa alunec datorita baltii de apa pe care o las in urma mea.
- Sal’tare, amici.
Fetele uimite ale tuturor imi dau un sentiment de mandrie. Zambetele care apar imediat ma fac sa zambesc la randul meu. Merg la Eric, luand cheia de la motocicleta apoi, dupa o clipa de gandire, il trag de mana afara din clasa, sub privirile socate ale profesoarei, care nu stie cum sa reactioneze.
- Bravo, ma. Noi planuim cum sa te scoatem de acolo si acum iesi singura.
Ma imbratiseaza protector, sarutandu-mi parul ud, inconjurandu-ma cu bratele sale reci, care acum imi par atat de calde…
- Am nevoie sa ma duci acasa. Nu prea pot conduce, adaug, aratandu-i mana si picorul in ghips.
Este ciudat cum am ajuns sa numesc baza de antrenament casa. Dar nu imi pare rau, pentru ca acasa sunt prietenii mei, care mi-au devenit familie. Dupa calculele mele intreaga zona va fi plina de politisti in cateva minute, acesta fiind singurul loc din oras unde pot merge. Ma urc in spatele prietenului meu – din nou, suna foarte ciudat – si raman tacuta intregul drum. Ajunsi in siguranta in fata muntelui, ma gandesc cat de abil a scapat Eric de toate patrulele de politie, ocolind cum a stiut mai bine. Intram, parcand motocicleta langa o alta, albastra.
- Asta e noua ta motocicleta pe care nu ai voie sa o conduci pana nu-ti revii complet, ma informeaza.
Pornesc pe holurile intunecate spre biroul domnului Arnolds, care ma priveste uimit, lasandu-si ochelarii sa cada pe nasul carn.
- Dragute pijamale.
Mda, omul asta vede doar hainele. Ii explic ca toata suflarea Angliei ma va vrea curand si ca trebuie sa raman ascunsa cat mai bine, pana cand se vor lasa pagubasi. Imi expune punctul sau de vedere, apoi ma intreaba ce s-a intamplat intre mine si antrenor.
- Stiti ca am evadat de la ora acum cateva zile din cauza minunatului meu tata. Ei bine, cred ca a vrut sa-i dau socoteala, asa ca m-a tras nu tocmai usor dupa el, lasandu-mi niste urme de toata frumusetea. A fost atat de nepoliticos incat i-am spus cateva, dupa care m-am pomenit cu o palma de toata frumusetea, continui, aratand spre obrazul inca vanat. Iar Alex, ca un gentleman ce este, i-a intors mangaierea domnului in cauza. Cam asta e tot.
- Aha…
Se gandeste intens la ceva, asa ca decid sa-l parasesc, indreptandu-ma spre camera mea. Tremur tot drumul, apa uscandu-se pe mine si oferindu-mi fiori reci. Il gasesc pe Michael intins pe jos, inconjurat de zeci de schite ale casei domnului Williams, incercand sa caute unghiul mort al unei camere de supraveghere. Ma aplec incet in spatele lui si scot un “Bau!” strident si copilaros. Se intoarce si, fara alte cuvinte, ma imbratiseaza. Cam puternic, pentru ca ma face sa scot un tipat slab, datorat bratului, apoi sa inchid ochii, lasandu-ma in bratele lui, care imi striga speriat numele de cateva ori. Nu reactionez, dar cand aud un “Lizzie!” spart, indrug in barba:
- Sunt aici, nu mai racniti.
Am auzit un oftat urmat de alte trei si am ghicit ca din nou imi pusesem prietenii pe jar. Am intredeschis ochii destul cat sa-l vad pe Alex ridicandu-ma grijuliu si ducandu-ma pe canapeaua transformata brusc in pat dublu. Si vai, ce moale e! Ma acopar cu patura si adorm, fericita ca am scapat din casa groazei.