07-09-2011, 02:04 PM
merci de comentariu si de asemenea tururor care citesc fic-ul :P
sper sa va placa, m-am axat mai mult pe ce simte el... :D
Oliver pov.
A plecat fara sa priveasca inapoi, fara sa-mi auda glasul stigand-o disperat, fara sa-mi citeasca pe chip agonia.
Mi-am aruncat niste haine pe mine si am iesit din casa imediat dupa ea, privind disperat in toate partile. Cautandu-i imaginea ca un dement. Dar ea plecase deja, fugise cu lacrmile in ochii probabil cat mai departe de mine.
Imi duc mainile spre cap prinzandu-mi intre degete cateva suvite, un gest plin de iritare, de nebunie pura…
Simt cum ma sparg, ma sparg in sute de cioburi si ma prabusesc cu fiecare secunda. Si imi vine sa plang, sa plang ca un copil care a facut o gresala si spera sa gaseasca iertarea mamei in lacrimile lui de nimic. La fel si eu, ii cersesc mila desi ea nu e aici. Incerc sa-i arat slabiciunea mea unei iluzi.
Imi vine sa strig dupa ea dar imi controlez impulsul in ultima secunda. Intr-un scurt moment de luciditate in cap imi apare imaginea parcului, acolo unde ne-am refugiat cand in acel moment de slabiciune lasase lacrimile sa-i brazdeze chipul.
Acolo trbuie sa fie… trebuie…
Pun un picior in fata cand simt ca cineva ma prinde de mana si ma intorc brusc, aproape doborand-o, spre blonda care pare ca incearca sa ma opreasca. Ma uit la ea pierdut iar aceasta pare inspaimanatata de privirea mea caci imediat imi da drumul la mana.
-Vroiam doar sa-mi cer scuze, voi pleca… pentru totdeauna…
Ii aud glasul aproape speriat dupa care se intoarce si o ia in parte opusa. Pentru o secunda simt nevoia sa o opresc dar se risipeste repede si sfarsesc doar prin a o privi pana trece de primul colt.
Ma dezmeticesc repede si pornesc in fuga spre parc. Ma lovesc de cateva personae si le aud injuraturile neclare in spatele meu dar nu le dau importanta. Singurul lucru de care am nevoie acum ea ea. Am nevoie sa ii simt prezenta pana nu ma sparg de tot. Pana mai ramane ceva din mine. Caci abia acum realizez ca doar ea ma tinut in viata in tot acest timp. Imagunea ei ma trezit in fiecare diminiata si gesturile ei ma pastrau… viu.
Si as fi putut sa-I spun de atatea ori toate astea, as fi putut sa-I spun ce simt cu riscul de a pierde totul. Dar mi-a fost frica, mi-a fost atat de frica ca avea sa fuga de mine.
Si ce am rezolvat? Mi-am batut joc de ea, mi-am batut joc de tot ce simt pentru ea si m-am imbatat cu parfumul sarrei incercand sa scap de a ei. De parca nu as fi stiut ca un truc asa de joscnic nu avea sa ma ajute cu nimic, ca ea e prezenta in mine in fiecare secunda.
Si daca acum te-am pierdut… e doar vina mea…
E vina mea ca n-am stiut sa te tin aproape, ca n-am stiut cand sa te imbratisez sic and sa te mustrez. Ca n-am stiut sa-ti citesc gandurile chiar daca ai incercat cu atata greutate sa te deschizi in fata mea. Pentru ca asta esti tu, acea fetita inocenta care se ascundea sub bluza mea. Care vorbea fara ea ca imediat dupa sa realizeze ce a facut si sa spere dupa ajutor.
Stiai ca voi fi acolo, stiai ca nu ai sa fi singura…
Iar eu, eu am fost cel care te-a crezut atat de puternica, care te-am numit un monstru cand stiam ca trasaturile tale sunt atat de departe de orice fiinta fara suflet.
Dar tu ai fost mereu inocenta, ai avut nevoie mereu de un umar pe care sa plangi.
Doar o copila cersind afectiune unui strain, un inger cautandu-si un invatacel care sa o invete sa zboare. Pentru ca ai cele mai frumoase aripi… doar ca nu te-a invatat nimeni cum sa dai din ele. Nu te-a invatat nimeni cat de usor e sa visezi ca mai apoi sa-ti transformi visele in realitate.
Ajung in parc cu o credinta nebuna ca totul are sa fie bine, crezand cu adevarat ca are nevoie doar sa-mi auda gandurile pentru a se intoarce la mine. Crezand ca totul poate fi sters cu radiera doar cu ajutorul unui regret absurd, a unui sentiment atat de distructibil de vinovatie.
O caut cu privirea secunde bune, dar parcul e gol… atat de gol.
Si imi simt genunchi moi ca imediat sa ma prabusesc pe ei si sa-mi las sperantele naruite de o lacrima ce vroia sa-mi arate ca am ajuns la sfarsit. Ca aici are sa se termine totul, dintr-o prostie de realitate.
Si regretele nu-si mai au rostul, nici macar niste lovituri brutale nu ar putea sa ma raneasca asa. Nu ar putea sa-mi transforme sufletul in pulbere, in… nimic…
Ma ridic pe o banca tragandu-mi gluga hanoracului pe cap si imi scot din buzunar pachetul de tigari intact incepand sa fumez cu o dorinta pe care nu am mai simtito de mult. Am o nevoie aberanta de a-mi otravi trupul fara mila, de a ma distruge fizic.
In scurt timp arunc primul muc de tigara pe jos urmat de altul si altul pana in pachet ramane doar o ultima tigara. Atunci frang cutia de carton intre degetele mele si o arunc la cativa metri in fata mea.
Ma indrept spre casa cu pasi marunti si cu capul aplecat, privind asfaltul negru, parca cautandu-i urmele.
Intr-un final ajung in fata blocului, parca dupa ore intregi. Ma gandesc pentru cateva clipe sa merg mai departe dar trupul meu amortit si obosit ma oblige sa intru in bloc si mai apoi sa urc acele putine scari pana la usa apartamentului.
Si ajung repede, sau poate ca am pierdut notiunea timpului. Si in fata usi apartamentului o vad pe ea, stand pe jos sprijinita de perete si tinandu-si picioarele in brate. Tremura, inca nu-si schimbase rochita subtire cu care era acum cateva ore.
O privesc in timp ce simt ca ceva din mine se reface, parca redevenind un intreg…
scz de eventualele greseli :|
nu ma pot dezobisnui de ele....
sper sa va placa, m-am axat mai mult pe ce simte el... :D
Capitolul 11
Oliver pov.
A plecat fara sa priveasca inapoi, fara sa-mi auda glasul stigand-o disperat, fara sa-mi citeasca pe chip agonia.
Mi-am aruncat niste haine pe mine si am iesit din casa imediat dupa ea, privind disperat in toate partile. Cautandu-i imaginea ca un dement. Dar ea plecase deja, fugise cu lacrmile in ochii probabil cat mai departe de mine.
Imi duc mainile spre cap prinzandu-mi intre degete cateva suvite, un gest plin de iritare, de nebunie pura…
Simt cum ma sparg, ma sparg in sute de cioburi si ma prabusesc cu fiecare secunda. Si imi vine sa plang, sa plang ca un copil care a facut o gresala si spera sa gaseasca iertarea mamei in lacrimile lui de nimic. La fel si eu, ii cersesc mila desi ea nu e aici. Incerc sa-i arat slabiciunea mea unei iluzi.
Imi vine sa strig dupa ea dar imi controlez impulsul in ultima secunda. Intr-un scurt moment de luciditate in cap imi apare imaginea parcului, acolo unde ne-am refugiat cand in acel moment de slabiciune lasase lacrimile sa-i brazdeze chipul.
Acolo trbuie sa fie… trebuie…
Pun un picior in fata cand simt ca cineva ma prinde de mana si ma intorc brusc, aproape doborand-o, spre blonda care pare ca incearca sa ma opreasca. Ma uit la ea pierdut iar aceasta pare inspaimanatata de privirea mea caci imediat imi da drumul la mana.
-Vroiam doar sa-mi cer scuze, voi pleca… pentru totdeauna…
Ii aud glasul aproape speriat dupa care se intoarce si o ia in parte opusa. Pentru o secunda simt nevoia sa o opresc dar se risipeste repede si sfarsesc doar prin a o privi pana trece de primul colt.
Ma dezmeticesc repede si pornesc in fuga spre parc. Ma lovesc de cateva personae si le aud injuraturile neclare in spatele meu dar nu le dau importanta. Singurul lucru de care am nevoie acum ea ea. Am nevoie sa ii simt prezenta pana nu ma sparg de tot. Pana mai ramane ceva din mine. Caci abia acum realizez ca doar ea ma tinut in viata in tot acest timp. Imagunea ei ma trezit in fiecare diminiata si gesturile ei ma pastrau… viu.
Si as fi putut sa-I spun de atatea ori toate astea, as fi putut sa-I spun ce simt cu riscul de a pierde totul. Dar mi-a fost frica, mi-a fost atat de frica ca avea sa fuga de mine.
Si ce am rezolvat? Mi-am batut joc de ea, mi-am batut joc de tot ce simt pentru ea si m-am imbatat cu parfumul sarrei incercand sa scap de a ei. De parca nu as fi stiut ca un truc asa de joscnic nu avea sa ma ajute cu nimic, ca ea e prezenta in mine in fiecare secunda.
Si daca acum te-am pierdut… e doar vina mea…
E vina mea ca n-am stiut sa te tin aproape, ca n-am stiut cand sa te imbratisez sic and sa te mustrez. Ca n-am stiut sa-ti citesc gandurile chiar daca ai incercat cu atata greutate sa te deschizi in fata mea. Pentru ca asta esti tu, acea fetita inocenta care se ascundea sub bluza mea. Care vorbea fara ea ca imediat dupa sa realizeze ce a facut si sa spere dupa ajutor.
Stiai ca voi fi acolo, stiai ca nu ai sa fi singura…
Iar eu, eu am fost cel care te-a crezut atat de puternica, care te-am numit un monstru cand stiam ca trasaturile tale sunt atat de departe de orice fiinta fara suflet.
Dar tu ai fost mereu inocenta, ai avut nevoie mereu de un umar pe care sa plangi.
Doar o copila cersind afectiune unui strain, un inger cautandu-si un invatacel care sa o invete sa zboare. Pentru ca ai cele mai frumoase aripi… doar ca nu te-a invatat nimeni cum sa dai din ele. Nu te-a invatat nimeni cat de usor e sa visezi ca mai apoi sa-ti transformi visele in realitate.
Ajung in parc cu o credinta nebuna ca totul are sa fie bine, crezand cu adevarat ca are nevoie doar sa-mi auda gandurile pentru a se intoarce la mine. Crezand ca totul poate fi sters cu radiera doar cu ajutorul unui regret absurd, a unui sentiment atat de distructibil de vinovatie.
O caut cu privirea secunde bune, dar parcul e gol… atat de gol.
Si imi simt genunchi moi ca imediat sa ma prabusesc pe ei si sa-mi las sperantele naruite de o lacrima ce vroia sa-mi arate ca am ajuns la sfarsit. Ca aici are sa se termine totul, dintr-o prostie de realitate.
Si regretele nu-si mai au rostul, nici macar niste lovituri brutale nu ar putea sa ma raneasca asa. Nu ar putea sa-mi transforme sufletul in pulbere, in… nimic…
Ma ridic pe o banca tragandu-mi gluga hanoracului pe cap si imi scot din buzunar pachetul de tigari intact incepand sa fumez cu o dorinta pe care nu am mai simtito de mult. Am o nevoie aberanta de a-mi otravi trupul fara mila, de a ma distruge fizic.
In scurt timp arunc primul muc de tigara pe jos urmat de altul si altul pana in pachet ramane doar o ultima tigara. Atunci frang cutia de carton intre degetele mele si o arunc la cativa metri in fata mea.
Ma indrept spre casa cu pasi marunti si cu capul aplecat, privind asfaltul negru, parca cautandu-i urmele.
Intr-un final ajung in fata blocului, parca dupa ore intregi. Ma gandesc pentru cateva clipe sa merg mai departe dar trupul meu amortit si obosit ma oblige sa intru in bloc si mai apoi sa urc acele putine scari pana la usa apartamentului.
Si ajung repede, sau poate ca am pierdut notiunea timpului. Si in fata usi apartamentului o vad pe ea, stand pe jos sprijinita de perete si tinandu-si picioarele in brate. Tremura, inca nu-si schimbase rochita subtire cu care era acum cateva ore.
O privesc in timp ce simt ca ceva din mine se reface, parca redevenind un intreg…
scz de eventualele greseli :|
nu ma pot dezobisnui de ele....
