Life Hurts

[Addeh]

Vă mulţumesc pentru comentarii >:D<
Acum, vă anunţ că mă apropii de finalul acestui fic, Life Hurts. Să ştiţi că nu-mi e prea uşor să spun asa, dat fiind faptul că a fost primul meu fic şi am lucrat din greu la el, presupun că s-au mai observat unele progrese...
Anw, vă mulţumesc încă o dată. Enjoy this chapter. Printre ultimele. xd

Capitolul 18 - Parte din familie

Cât de oarbă am putut fii atunci când auzeam suspine în camera de alături, în fiecare noapte - şi îi aparţineau chiar lui, fratelui meu, Eric... Însă nu luam nimic în seamă, căci după acea nefericită întâmplare, refuzam să mai vorbesc, era ca şi cum trăsesem concluzii pripite şi parcă ştiam totul despre el din prima clipă în care a păşit în acea casă. Nu l-am ascultat; bănuiesc că, în acea seară când m-a violat pentru a doua oară, avea regrete, conştiinţa îi era prea încărcată şi, de aceea, nu părea detaşat ca de obicei. Dimpotrivă, a fost prima dată când i-am observat calmitatea rară, dar totodată, şi agitaţia uşor vizibilă. Am văzut totul, căci în fond, îmi erau destinate mie.
Ştiţi, v-aş întreba şi v-aş răspunde în acelaşi timp la toate sentimentele ce-au fost descrise în această poveste a vieţii, însă ştiu că-i greu, nu numai pentru mine - e greu să mă înţelegeţi.

- Haide, iubito, revino-ţi în fire, încerca să mă consoleze vocea lui Michael, în timp ce eu tot continuam să vărs aceleaşi lacrimi pe acelaşi mormânt recent.
Nu mă puteam opri şi, de fiecare dată când roşcatul dorea să plecăm de acolo, precum lăsatul în urmă, eu refuzam. Parcă ezitam să mă mişc; îmi devenise un loc stabil pentru toate memoriile mele, începeau să fie îngropate alături de bunica mea cee dragă. Doar că... Puţini înţeleg asta.
Reciteam şi tot reciteam scea scrisoare adresată mie şi mă gândeam la ce-i mai rau posibil. Putea face o prostie, cea mai mare idioţenie dacă nu-l găseam. Chiar e idiot ?! Cum să plece, aşa... fără să-şi ia rămas-bun faţă-n faţă măcar ?... A preferat să nu mă vadă ? De ce oare ? Să nu-mi provoace durerea sufletească cunoscută ? E prost - o ştiu deja. Cel mai important, unde putea fii ?
M-am ridicat încet, încă având lacrimi în ochi şi l-am privit pe cel de lângă mine. Se vedea mila în ochii săi, dar nu vreau să mi-l imaginez aşa, fir-ar !
- Michael...
- Hm ?
Nu doream s-o spun, dar da, mă eliberasem de o povară totuşi.
- Îl vreau înapoi, Michael, îmi vreau fratele înapoi, îi spusesem privindu-l în ochi şi rămânând cu o atitudine cât se poate de hotărâtă să-l "recuperez".
- Dar Abigor ! După tot ce ţi-a făcut ! Cum de încă preferi să se întoarcă ? Eu nu...
- Ştiu ! izbucnisem eu puţin furioasă, pentru că, ei bine, îi este prea dificil să mă înţeleagă, să ştie prin ce trec. M-am săturat . Dar, de-abia acum realizez că îmi este chiar un frate. Michael, vreau să-mi fie alături de mine, replicasem cu un ton mai jos şi cu nişte ochi rugători, parcă vrând să ştie prin ce trec.
Mă privi cu o uşoară urmă de tristeţe pe chip, după care adăugă ezitând :
- Vreau mai întâi, să-mi răspunzi sincer la ceva...
Mă pusese pe gânduri vocea sa, cât şi înţelesul cuvintelor. Adevărul e că nu prea le găseam rostul - sau poate că nu-mi doream să fac asta. Într-un fel, însă, mă temeam de continuarea acelei fraze.
Aşteptam o întrebare şi nu a întârziat să apară.
- Tu... Chiar mă iubeşti, Aby ?
Ce privire, ce melancolie şi totul - atât de vizibil.
M-am întors uşor către crucea mormântului bunicii Hara şi am şoptit câteva cuvinte.
- Te-ai îndoi dacă aş spune da ?
Retoric.
Oftatul îi era greu, îi trăda calmul specific şi caracteristic lui; exact, nu-l puteam compara cu altcineva, nici măcar cu Eric sau cu Josh.
- Bineînţeles că nu, dar... vroiam să ştiu, căci eu simt ceva puternic pentru tine, e prea... ieşit din comun.
I se citea confuzia, însă nu pe chip - nu-l priveam faţă în faţă. Era de-ajuns doar să-l aud şi să-mi dau seama că îi e frică să nu mă piardă sau mai rău. Mi-a luat două secunde să pun cap la cap toată această treabă. Şi astfel, l-am întrebat ceea ce tocmai am recunoscut.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Abigor ! Normal că mi-e teamă ! Dacă frate-tu vrea să te ia departe de mine ? Eu ce mă fac apoi ? Mi-e prea uşor să spun că te iubesc, în fond, ăsta-i adevărul, dar pe cealaltă parte, îmi e atât de greu, de imposibil mie să repet aceste cuvinte, cum că Eric te poate lua de lângă mine... Nu mai rezist, vreau să-mi fii alături şi, dacă poţi, pentru totdeauna.
Am auzit un zgomot în spatele meu, o mică bubuitură pe pământul uscat şi m-am întors spre el. Acele cuvinte practic, l-au tras în jos, a fost cuprins de multe sentimente comune şi nu a putut rezista lor. Tocmai mi s-a confesat şi credeţi-mă, a sunat cât se poate de plăcut. Eram undeva la începutul unei noi vieţi, eram în siguranţă alături de acest bărbat.
Nu am stat pe gânduri şi am sărit în braţele sale, strângându-l puternic la pieptu-mi, întocmai precum impactul confesiunii sale. Am zâmbit. L-am lăsat pentru câteva momente să suspine adânc, iar profunzimea de care dădea dovadă mă înconjura până şi pe mine, persoana ce aproape uitase să mai iubească.
- Michael, uită-te în ochii mei, îi spun, luându-i încet chipul într-ale mele palme mici şi mângâindu-l cu delicateţe. Părea firav cu acele mici lacrimi în ochi, asemeni unui copil. Eu te iubesc, să ştii. Te înţeleg perfect, doar că... Doar că ţin la Eric, ca la un frate, îmi este singurul meu frate şi-mi dau seama că a greşit şi că vrea să-l iert. Am oftat, ştergându-mi cu mâneca bluzei obrajii umeziţi, iar apoi am continuat mai încet. Îl înţeleg, ştiu prin ce-a trecut, a trebuit să se prefacă mereu de faţă cu părinţii mei şi de aceea, nu suport sentimentul de a-l abandona. Te rog... Lasă-mă să-l găsesc. E fratele meu vitreg, dar nu-mi pasă, vreau să uit.
Îmi acordă atenţie fiecărui cuvânt în parte şi îmi zâmbi liniştitor. Acum chiar mă simţeam bine, în siguranţă. După o lungă îmbrătişare, Michael se ridică primul şi-mi întinse o mână pentru a mă ridica şi eu la rându-mi.
Prima dată nu mi-am dat seama ce vrea să spună cu acel zâmbet plin de încredere, însă apoi, mi-a zis blând posibilele cuvinte ce eram în stare să le recunosc.
- Haide, mergem după fratele tău.
Am zâmbit scurt timp de o secundă, după care l-am aprobat.
- Da... Însă nu ştim unde poate fii, replic eu cu o uşoară urmă de nelinişte.
- Atunci presupun că vom începe să cautăm în tot oraşul. OK ?
Mă bucuram că-mi era alături indiferent de situaţie, puteam citi afecţiunea pe întreaga sa faţă. M-am ridicat pe vârfurile picioarelor pentru a-i oferi un sărut. Mi-era dor de asta...


Ceasul bătea în jur de şase la amiază, se părea că se întunecă deja, fiind în ultima zi de februarie.
Am tot căutat şi-n fiecare lor în care am fost, acolo unde am crezut că poate fii şi el - am mers cu speranţă. Unde eşti, Eric ? Peste tot unde fusesem, el era de negăsit. Chiar şi-n genul de cluburi şi baruri ce îi plac; mă gândeam că are de gând să-şi înece amarul în băutură şi-n ţigări, în viciile cele mai cunoscute. Cu toate acestea, am realizat ceva tocmai în ultimul moment. Adevăratul Eric nu ar merge în astfel de locuri, eu îl cunoşteam numai pe cel fals, cel arătat şi menit mie. L-am luat pe Michael de mână şi nu am ezitat în a merge unde bănuiam că va fii.

Şi nu m-am înşelat; după atâta străbatere de drum, prea multe minute, ore - şi orice clipă, într-un final l-am văzut. Îl priveam de sus, deoarece stăteam pe malul unui râu, aproape de un pod jos. Totul dn jurul său părea melancolic, anost şi vechi, însă nu şi el - acelaşi corp înalt, privirea îi era schimbată doar. Bineînţeles - acesta este adevăratul Eric, fratele meu. Am dorit să cobor acel mic câmp ce era mai mult o denivelare a solului, pentru a mă duce la el şi pentru a-i spune că-i iertat; Michael însă, mă prinse de braţ, uitându-se la mine cu o privire de parcă mă întreba dacă sunt sigură de ceea ce vreau să fac. I-am răspuns încet că e în regulă şi nu am mai amânat următoarele secunde. Am coborât.
Încă păşeam în aşa fel încât să nu-l sperii. Poate fugea de mine, de teamă. Doi paşi, trei paşi şi-n cele din urmă am ajuns în spatele său. L-am atins pe umăr, încă nu mă simţise venind, după care i-am şoptit clar numele. A tresărit - probabil mi-a recunoscut vocea oricât de încet aş fii vorbit. S-a întors numaidecât spre mine. Puteam să-i văd lacrimile din ochi, îi aparţineau... Şi asta dovedea ca-i pasă într-adevăr. Expresia facială îi era uimită, tristă, confuză şi fără cuvinte parţial.
- A... Aby...?
Nu se aştepta să mă vadă şi nici eu, în această situaţie - cu acel chip brăzdat de regrete şi durere. Îl înţeleg cât se poate de perfect, poate prea bine. I-am zâmbit scurt; mă îmbrăţişă subit şi începu să plângă. Îi auzeam suspinele în urechea-mi stângă, în timp ce-l strângeam şi eu în braţe. Simt afecţiune şi este una reciprocă. O trăiesc pe propria piele.
Acum plângeam amândoi, însă de fericire - eram împreună şi pregătiţi să o luăm de la capăt ca soră şi frate.
Mă apucă de umeri şi mă îndepărtă puţin, îndeajuns încât să mă ptrivească în ochi. Expiră şi inspiră adânc. Asta îmi spuneam şi eu în gând.
- Ştiu că nu mă poţi ierta, dar chiar regret. Nu am avut curajul să-ţi spun tot adevărul faţă-n faţă... E posibil să mă urăşti şi mai mult ca la început, însă doresc să revenim la ceea ce ar fi trebuit să fim de la început, fraţi adevăraţi. Nu-mi pasă de vorbele şi ordinele părintilor tăi ! Oh, Dumnezeule ! Îmi pare atât de rău, draga mea Abigor.
Şi izbucni din nou în lacrimi, lăsându-şi capul în jos.
- Eric, uită-te la mine, îi spun mângâindu-l cu blândeţe pe obraji şi surâzând. Eşti prost, eşti atât de idiot ! Era uimit de ce mi-a ieşit din gură, ba chiar nu înţelegea deloc ce vreau să spun. Părea naiv. Am inspirat adând, profund. Te-am iertat, frăţioare...
La ultima replică, s-a liniştit total şi puteam spune că era cu adevărat fericit. Apoi, nu încetă să mă îmbrătişeze şi să-mi mulţumească de mii de ori, chiar mai mult posibil. Dar asta îmi aducea şi mie bucurie, începeam s-o simt după doi ani întregi.
- Să mergem acasă, toţi trei, mai adăugasem ştergându-mă de lacrimile umede şi privindu-l pe Michael. Urmărise toată scena şi zâmbea acum.
Mă simţeam mai în siguranţă ca niciodată. Cât de bine putea să fie.