Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc de comentariu, Leontina! :* Am revenit cu noul capitol ca, daca incepe scoala, nu am sa mai pot posta asa des. :|


Capitolul XXVI

Tata ne urmeaza in fuga pe holuri. Urc scari dupa scari, incercand sa-l determin sa renunte. Michael alearga cot la cot cu mine. Acum toate acele dati cand cineva suna la mama si ea ma privea ingrozita, totul capata sens. Ajunsi langa o trapa, o tragem cu putere, pomenindu-ne pe acoperis, cu domnul eu-sufar-enorm dupa noi. Ma apropii de marginea cladirii, privind o clipa in jos. Perfect! Ii zambesc tatalui meu, un zambet acru, care are unicul scop de a opri lacrimile sa-si inceapa drumul.
- Ce cauti aici? O tara intreaga e pusa pe jar din cauza ta si tu…
- Brusc ai aflat si tu ca am scapat de la psihiatrie? Probabil ai auzit asta atunci cand ai auzit si ca ajunsesem acolo, atunci cand mama ti-a spus socata in telefon despre o anumita vizita nocturna… Acum poti aparea la TV ca un erou, linistind America cu privire la mine. Esti un mincinos si un hot! Dar asta se termina aici, acum. Pentru ca nu ti-am fost, nu iti sunt si n-am sa-ti fiu niciodata fiica!
Ma rastisem la el, lasand sa-mi curga prin vorbe toata ura din suflet. Ma urc pe atic, tragandu-l si pe colegul meu langa mine. Ii soptesc, cu ochii la tatal meu:
- Tu doar sa taci. A, si incearca sa nu te faci una cu pamantul, daca tot veni vorba.
Situatia asta imi aminteste de cea de acum cateva zile, de la spitalul de nebuni. Ii fac cu mana omului care ne privea cu ochii mari si gura cascata, apoi sar cu un tipat strident. Timpul pare ca incetineste si, trecand pe langa fereastra clasei, apuc sa vad fetele socate ale tuturor. Imi lipesc fusta de corp cu mainile, inchizand ochii. Aterizez in picioare, la fel ca Michael. Eram sigura. Urc pe motocicleta, trimitandu-le o bezea colegilor adunati la geam, zambind la oftatul de usurare al Joannei, apoi demarez in viteza, ca sa nu-i dau ocazia tatei sa ma vada.
In timp ce trec pe cateva stradute laturalnice, ca sa-mi pierd urma, ii arunc baiatului din spatele meu mobilul, rugandu-l sa sune la urgente si sa anunte ceva legat de liceu. Stiu bine ca domnul Williams isi va lua talpasita cat mai repede, ca sa nu aiba necauri cu presa, care e pe urmele lui zi si noapte. Dar pentru orice eventualitate…
Incerc sa-mi opresc inima din goana-i nebuneasca. Dar cine ar fi calm in situatia mea? Imi revazusem parintele care mintea fara rusine despre mine, si acum mergeam pe aceeasi motocicleta cu fratele meu geaman, despre existenta caruia n-am stiut nimic. El cu siguranta a incercat sa ma gaseasca, el a stiut totul, de-aia l-a amenintat atatia ani pe tata. El a vrut sa imi cunosc familia, m-a iubit desi eram la mii de kilometri distanta. Si iata cum ne intalnim, undeva departe, printr-o pura coincidenta. Fericirea de a fi deslusit macar partial misterul ma face sa-mi uit toata dezamagirea. Suntem amandoi tacuti, eu concentrandu-ma la drum ca sa uit, el concentrandu-se la mine.
Ajungem in fata muntelui, intrand in viteza. Ma amuza cum s-a prins de talia mea, speriat de apropierea cu masa de piatra. Imi dau jos casca, fluturandu-mi suvitele blonde, apoi cobor de pe motocicleta. Ne privim o clipa in ochi. Mi-l amintesc perfect, desi ultima data l-am vazut cand aveam un an. Ii sar in brate, iar el ma ridica, ne prindem mainile, invartindu-ne si cazand, razand ca doi copii. Ma strange la piept, vorbind atat de repede ca de-abia intelegeam ce zice. Ii simt bataile inimii, la fel de emotionata ca a mea. Il sarut pe ambii obraji, aproape plangand de fericire. Fratele meu! Simt ca il iubesc, desi de-abia l-am intalnit. Toata explozia de bucurie e stinsa de aparitia zecilor de masini in intregul hangar.
Vad toti oamenii atat de cunoscuti iesind din masini, dar nu ma ridic, preferand sa raman prinsa in imbratisarea fratelui meu. E infricosatoare toata desfasurarea de forte ce are ca unic scop constatarea ca sunt teafara. Ma amuza teribil faptul ca pe motocicleta lui Alex sunt trei persoane, inghesuite ca vai de ele. Ii privesc pe gemeni si pe Jo venind spre mine cu mainile incrucisate si cu priviri aprige, exact ca in filmele politiste. Zambesc, prinzandu-l de mana pe Michael.
Vulpita ma someaza sa ma ridic, pretextand ca avem multe de vorbit. Sunt perfect de acord. Il ridic si pe fratele meu, apoi pornim spre camera noastra. Ii arunc cheile de la motocicleta lui Eric, apoi ma trantesc pe pat cu un zambet fericit pe fata. Imi acopar ochii cu mainile si aproape incep sa rad de intreaga situatie in care ma aflu.
- Mai intai te rastesti la un om de stat, apoi incepi sa vorbesti diverse cu colegul de banca, de parca nu s-ar intampla nimic, pentru ca imediat dupa sa iei cheile motocicletei si sa sari de pe acoperisul unei cladiri sub privirile tuturor. Ca sa nu mai vorbim ca ai cautat in documentele ascunse. Ce e cu tine, Lizzie?
Alex gesticuleaza exasperat, cand spre mine, cand spre fratele meu, cand spre Eric. Saracutul!
- In primul rand “omul de stat” este tatal meu cel mincinos, care nu e tatal meu, dar asta nu conteaza acum. Cum vroiai sa indur toate aberatiile pe care le spunea? In al doilea rand asta nu e colegul de banca, e fratele meu geaman si am tot dreptul sa-i urez la multi ani, cand vreau. In al treilea rand, stii bine ca sunt in stare sa sar asa, eram in stare de asta si fara sa stiu de puterile mele. Si acele documente le-am gasit din greseala, nici nu stiam ca eu sunt acea Eliza, credeam ca eu sunt Elizabeth Rose. Oricum nu cred ca Arnolds stie ca le aveti. In ultimul rand, am invatat sa merg pe motocicleta, ceea ce e tare.
Ultima propozitie nu are nicio legatura cu restul, dar mi se pare grozav ca am invatat in sfarsit sa manuiesc motorul. Tonul meu calm le mareste enervarea baietilor, care imi arunca priviri care mai de care mai expresive.
- Oricum, ideea cu ambulanta a fost geniala, Liz.
Macar Joanna vede partea buna a lucrurilor. Eram gata sa ii fac cunostinta cu Michael, dar ei se cunosc de mai mult timp. Ascult predici timp de aproape jumatate de ora, cand discursul baietilor este intrerupt de Andrew, care apare ca un vartej in incapere.
- Elizabeth, e adevarat tot ce am auzit ca ai facut azi la liceu?
- Da, si sincer imi pare rau. Imi pare rau ca nu am jduecat corect pentru ca, daca judecam corect, domnul Mark Williams era in ambulanta aia acum.
Am spus-o cu un nod in gat, stiind ca nu am facut nimic rau cu adevarat. Antrenorul ma apuca de mana si incepe sa mearga spre usa, tarandu-ma dupa el. Brusc, cealalta mana imi este prinsa si il vad pe Michael mergand alaturi de mine.
- Si tu ce crezi ca faci?
- Unde merge sora mea, merg si eu.
Cuvintele astea, atat de simple in esenta, au pentru mine o insemnatate aparte pentru ca ma fac sa realizez ca fratele meu chiar tine la mine si nu vrea sa patesc nimic. Antrenorul imi da drumul la mana, lasand un semn urat pe incheietura.
- Si eu care credeam ca in familia asta Will e nenorocitul.
Am primit cu demnitate palma peste obraz, abtinandu-mi lacrimile, inchizand ochii si injurandu-l printre dinti, cu zambetul pe buze. Cum isi permite? A lovit o fata, o fiinta mult mai firava decat el, fara sa se uite macar.

***
Oare visez? Nu, e cu siguranta adevarat. Eu chiar am vazut ceea ce am vazut, chiar s-a intamplat. Ma sprijin de perete cu privirea pierduta, cu ochii inlacrimati. Imi amintesc cuvintele lui Alex:
- Sa nu indraznesti sa te mai atingi de Lizzie.
Ii intorsese palma lui Andrew fara sa se gandeasca, tragandu-ma in spatele lui, la adapost. In ochi i se citea aceeasi tristete ca si mie, combinata cu o licarire de furie. Avea curajul sa-mi ia apararea in felul asta. Ca intotdeauna… Luase o pozitie defensiva, analizandu-l pe antrenor, gandind ce va face.
Din fericire situatia nu a degenerat, proful carandu-se in secunda doi, spre linistea mea. Acum stau nemiscata, cu lacrimile gata sa izbucneasca, gandindu-ma cat de nemernic poate fi un om. Ma lipesc de peretele rece, incercand sa ma calmez. Nu prea reusesc. In interiorul meu se da o lupta. O parte ar vrea sa mearga dupa omul ala de nimic si sa-i spuna cateva, alta parte doreste sa ramana pe loc, iar ce-a de-a treia i-ar sari in brate lui Alex, care ma priveste ingrijorat.
Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile inimii. Imi tarasc picioarele pana la baie, unde ma privesc in oglinda. Parul ravasit, ochii injectati si o urma imensa de palma pe obrazul drept. Imi trec degetele peste lovitura, fiecare apasare facandu-ma sa tremur. Tip nervoasa, satula de prostia umana, izbind cu pumnul oglinda, care se sparge zgomotos.
Ce a urmat?
Intuneric.