Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc pentru comenariu, Leontina! :* Vei vedea imediat care e legatura cu foile alea.

Capitolul XXV

- Sus, somnorici! Azi avem scoala!
Entuziasmul Joannei ma uimeste. Nu as fi atat de fericita sa merg la liceu nici intr-o mie de ani. Pe langa asta, sunt tipa noua, deci ma gandesc cat de ridicol va fi sa trebuiasca sa ma prezint in fata oamenilor pe care ii stiu deja. Imi adancesc capul in perna, dar cheful de somn imi piere atunci cand vulpita ma arunca din pat. Ii privesc uniforma impecabila si bentita neagra din par, ca un taciune in mijlocul vapaiei.
Merg la baie, unde fac un dus lung, incercand sa aman plecarea. Ma imbrac fara chef cu fusta scurta in carouri verzi si cu camasa alba, aranjandu-mi plictisita nodul de la cravata. Sacoul mi-l prind in jurul taliei, dand tinutei un aer mai nonconformist. Imi ciufulesc putin buclele aurii, prea scurte ca sa fie prinse in coada si pornim spre sala de mese. Ajunse acolo, ne sarutam pe obraji gemenii personali si incepem sa vorbim despre diverse, muscand fara chef din sandwichuri. Ii chestionez despre profesori, ore, teme si nu-mi place deloc ceea ce aflu. Imi termin micul dejun tacuta, incercand sa nu ma gandesc la prima mea zi.
Impreuna cu ceilalti ma deplasez spre hangarul unde am fost intampinata cand am sosit aici. Toata lumea intra in masini sau se urca pe motociclete, eu alegand a doua varianta si sfatuind-o pe Jo sa faca la fel. Ii potrivesc casca si o ajut sa urce in spatele lui Eric, care, dupa cum si-a dat si singura seama, e mai precaut in trafic.
Din multe puncte de vedere Eric poate fi considerat perfect. Frumos, atletic, destept, galant… Dar ce ii lipseste? Cred ca intrebarea e alta: ce imi lipseste mie? De ce nu pot pur si simplu sa-l iubesc? Sunt sigura ca as putea, dar problema e ca nu prea vreau. Nu vreau sa ma adancesc in aceasta minciuna, prefer sa ma rezum la a-l face pe el vesel, cu pretul fericirii mele.
Dupa ce parasim muntele-gazda, pot revedea padurile tinere de conifere ce imprejmuiesc zona. Drumul nu e prea lung, si, in aproximativ un sfert de ora, ajungem in fata unei cladiri stil conac, impunatoare si veche. Imi aranjez fusta si pornesc in labirintul de holuri, spre secretariat. Gemenii mi-au spus ca Miriam a aranjat totul, astfel ca voi participa la cursuri cu numele meu adevarat, fara sa mai fie nevoie de cine stie ce identitate secreta. Imi primesc orarul, insotit de un “Bafta!” fara viata, la fel ca intreaga zona. Caut clasa cu numarul 112 si intru incet.
Sala de curs este mica, alba, cu banci de doua locuri si o tabla magnetica mare. Pe jos este pus parchet, ceva uimitor pentru arhitectura si stilul liceului. Ma uit in jur si realizez ca singurul loc liber este in prima banca, chiar in fata catedrei. Il analizez pe baiatul care sta deja acolo, privind plictisit inainte, cu gandul pe alte meleaguri. Este blond, palid, cu ochii albastrii si pare trecut prin salile de fitness. Ma asez, punandu-mi sacoul pe spatarul scaunului. Imi intorc privirea spre colegul meu.
- Buna, eu sunt Elizabeth, dar imi poti spune si Ella.
Mama, ce introducere mi-am facut! Se intoarce spre mine, lasandu-ma blocata. Ochii aceia… e ca si cum m-as privi in oglinda. Nici el nu e mai putin surprins, dar ascunde mai bine asta. Stam asa cateva secunde, analizandu-ne unul pe altul.
- Michael, incantat.
Dam mana, apoi ma anunta ca prima ora avem matematica. Era ora mea preferata inainte de toate schimbarile, asa ca nu voi avea probleme. Dupa sunetul clopotelului in sala apare o femeie tanara, bruneta, cu ochii de un verde spalacit. E imbracata cu o rochie lunga si neagra, de parca ar purta doliu. Ma ignora total intreaga ora, ceea ce mie imi convine. Rezolv repede exercitiile de geometrie primite si ii ofer caietul, analizandu-i trasaturile fetei. Pare slabita, ca si cum nu ar fi dormit de ceva timp. Imi spune ca totul este corect, intrebandu-ma cum ma cheama. Ii raspund scurt si o vad trecandu-mi un zece in catalog. Ziua a inceput bine, din cate vad eu.
- Acum avem educatia civica, imi spune Michael privind pe fereastra, incruntat.
Minunat! Imi scot cartea, cautand lectia de azi. Este ceva despre familie, deci presupun ca nimeni nu poate fi incantat. Cel putin cei pe care ii stiu eu. Noi, sobolaneii de laborator, aveam liceul sub stapanire, fiind majoritari. Citesc plictisita ce scrie acolo, cu gandul in alta parte. De fapt, trag cu coada ochiului la colegul meu, care isi sprijinise capul in maini, contempland cerul acoperit de nori cenusii.
In clasa intra o profesoara inalta, carunta, cu ochelari grosi si riduri pe masura. Sub brat are un diplomat negru, asortat cu costumul de un gri deschis. Realizez usor amuzata ca se potriveste cu stilul prafuit al liceului si al intregului oras, posomorat si vechi. Ne ridicam in picioare, salutand politicosi. Ma analizeaza cu ochelarii pe nas, apoi ma roaga sa ma prezint. Exact ce asteptam!
- Buna. Numele meu este Elizabeth Williams, am saispre…
Ma opresc pentru o clipa, afisand un zambet idiot. Michael observa si ridica tonul, din banca:
- Ai saptesprezece ani…
A pus accentul pe cuvantul “saptesprezece”, trezindu-ma la realitate.
- Da… Si vin din America.
Merg in banca, inca nevenindu-mi sa cred ceea ce tocmai se intamplase. Parea o simpla balbaiala care se poate pune pe seama emotiilor, dar nu e, cu siguranta. Ii multumesc colegului meu, intrebandu-ma cum de a stiu ce sa spuna, apoi tintesc cu privirea un punct oarecare de pe tabla. Inima imi bate tare, in fond tocmai facusem o constatare de zile mari! Imi pun cartea in fata, citind ceva la intamplare, in timp ce profesoara ne spune ca astazi vom avea un invitat special, o persoana cunoscuta care ne va vorbi despre importanta familiei. Visez la vreun actor celebru, poate Rupert Grint, cine stie? In orice caz, va fi interesant sa auzim experienta de familie a unei persoane publice.
- Fara alte introduceri, domnul Mark Williams.
- Ce?
Am tresarit la auzul numelui lui, ridicandu-ma in picioare, infigandu-mi mainile in lemnul bancii si indoindu-l, gata sa fac o criza. Privirea profesoarei tradeaza sperietura cauzata de tipatul meu. Imi reiau repede locul, ignorand privirile tuturor. Il vad intrand, aranjat si imbracat la patru ace, ca intotdeauna, moment in care folosesc din nou cartea ca scut, foindu-ma in banca. Incepe sa vorbeasca sobru despre cat de importanta este familia pentru el si despre cat a suferit afland vestea ca fiica lui cea mult iubita are grave probleme mintale. Marturiseste ca a vizitat-o inainte de evadare si ca s-a simtit oribil vazand-o in acea stare. Imi vine sa vars, sunt atat de scarbita ca poate folosi drama mea ca metoda de a parea un simplu om indurerat. Simt privirile gemenior asupra mea. Ma ridic brusc, rupand cartea in bucati mici.
- Nu ti-ar fi rusine, om batran, sa minti in halul asta? Esti de-a dreptul oribil, nici n-am cum sa exprim in cuvinte! Suferi, nu-i asa? La greu, sunt sigura. Ai facut si vizite, nu-i asa? In somn poate, altfel nu vad cum ai fi putut. Mascarici dezgustator, o spui de parca ti-ar fi pasat macar o singura clipa! Una!
Izbucnirea asta spontana ma face sa-l privesc in ochi, gafaind din cauza efortului de a urla intregul discurs. Isi ia privirea de pe fata mea, incercand sa treaca peste soc dar, vazandu-l pe colegul meu, incremeneste din nou.
- Hai salut. Nu ne-am vazut de mult.
Replica lui Michael ma face sa il privesc, sa ii vad zambetul sadic si sa inteleg. Apoi, in timpul momentului in care toti incearca sa-si revina, amintindu-mi de documentele gasite ieri, ii soptesc:
- La multi ani, domnule Black
- Mersi la fel, domnisoara.
Zambetul lui e fermecator, e zambetul meu. Ah, modestia asta… Imi trec mana prin parul des, scuturandu-l, apoi ies din banca, mergand la Eric, in ciuda tuturor tipetelor profesoarei, crizata de-a dreptul de iesirea mea. Imi strecor mana in buzunarul sacoului sau, scotand cheile de la motocicleta, apoi il iau de mana pe colegul meu de banca si parasesc clasa, nu inainte de a i-o tranti omului pe care pana acum cateva zile il credeam tata:
- Eliza, Elizabeth. E cam evident, stii? Si, daca tot ai venit, imi puteai aduce si un cadou aniversar, sau ai uitat ca acum noua ani? Imi pare sincer bine ca te-am facut sa suferi atat, dar am facut-o din dragostea pe care n-am primit-o niciodata de la tine, desi nu sunt nebuna, cum afirma toata America si cum trebuie sa se creada, gratie a doi zanatici… extraordinari. Stii ceva, poate ai dreptate. Poate chiar sunt nebuna. Dar asta nu e un motiv sa-ti faci publicitate pe seama mea.