Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc tuturor pentru comentarii, ma bucur ca vi s-a parut amuzant, compensez cu tristete in asta >:).


Capitolul XXIII

- N-am vazut om mai nebun ca tine de cand ma stiu.
Joanna m-a tinut tot intr-o mustrare tot drumul spre sala. Cand am intrat, toate privirile s-au atintit spre mine. Fete socate, la fel ca mai devreme. “ Ignora-i.” mi-am spus si am mers la antrenor, care parea surprins de brusca mea schimbare. Daca l-am surprins pe Andrew, pot surprinde intreg pamantul fara probleme.
- Deci, ce avem de facut?
Dupa ce bolboroseste ceva in barba, imi spune ca ar vrea sa vada ce capacitati am. O cheama langa mine pe Chloe si imi spune ca trebuie sa incerc sa o daram. Cat de greu poate fi? Mai ales ca trebuie sa o bat pe ea.
Ne departam una de alta, incordate. O privesc o clipa in ochi, apoi, dintr-un salt, sunt in aer. Vad cum si ea sare si, in curand, ne incaieram deasupra solului. Realizez ca probabil ca va castiga, din moment ce e mult mai bine antrenata decat mine, iar eu sunt prea uimita de ceea reusesc sa fac. Scrasnesc din dinti, primind o lovitura in stomac. Incerc sa-mi mentin echilibrul si reusesc sa-i pun piedica, dar se sprijina in maini si ramane dreapta. Dupa inca un salt in aer, ma simt epuizata. O lovitura de picior ma impinge spre pamant. Inchid ochii, asteptand impactul.
M-a prins. Fara sa se miste. Atunci… cum de a cazut asa usor mai devreme? Il privesc in ochii ciocolatii, ridicandu-ma usor ametita, pastrand contactul vizual. As fi vrut sa ma uit in alta parte, dar ochii lui nu ma lasau sa-i indepartez pe ai mei.
- Merci, Willie.
A trebuit sa ii multumesc de doua ori intr-o zi, nou record. Ar trebui sa fie mandru. Inima imi bate nebuneste din cauza efortului. Rasuflu greu, aplecandu-ma incet pentru a ramane in picioare. Daca nu ma prindea, as fi fost una cu pamantul acum. Daca, daca, daca. M-a prins si gata. Nu conteaza ce se intampla daca nu ma prindea, pentru ca nu mai e cazul. Chloe vine langa mine cu un zambet triumfator pe fata, intrebandu-ma indiferenta daca sunt bine. Ma prefac ametita si imi intinde o mana ca sa ma sprijine, asa, de ochii lumii. Perfect! Ii arunc o privire demonica si o trantesc la pamant, punandu-mi un picior peste ea.
- Sunt foarte bine. Am daramat-o, domn’ profesor. Altceva?
Zambesc, distrata de siretenia personala. In mod normal nu as fi facut asa ceva, dar cum in ultima vreme nimic nu mai e normal in jurul meu, ma adaptez cum pot. Fata lui Andrew tradeaza o oarecare fericire. Probabil ca in razboaie se si triseaza, nu-i asa? Imi iau piciorul de pe victima, in timp ce antrenorul anunta pe toata lumea ca, gratie mie, antrenamentul se anuleaza. Initial nu inteleg dar, privind in jur si vazand craterul imens din mijlocul salii, totul capata sens. Am facut eu groapa aia? Minunat! Dar sunt putin dezamagita de fragilitatea incaperii, asa ca imi exprim nemultumirea:
- Da’ faceti si voi locu’ asta mai rezistent, ca daca mai vin de doua ori aici se darama tot muntele.
Pornesc spre vestiarul baietilor. Toata lumea e fericita ca a scapat de antrenament. Sunt o eroina, deh! Am reusit sa o si bat pe miss popularitate, inca un punct pentru mine. Realizez ca sunt inconjurata de baieti, asa ca ma uit derutata in jur. Caut dulapul unde mi-am lasat hainele, ghidandu-ma dupa un chicot slab. Il vad pe Will uitandu-se incurcat la tricoul meu, ca la cine stie ce chestie nemaivazuta. Grozav! Tocmai dulapul lui il nimerisem?
- Astea sunt ale mele.
O spusesem fara sa ma uit la el, de teama ca iarasi va trebui sa il privesc ca mai devreme. Grabesc pasul, mergand spre partea opusa a salii, la vestiarul fetelor. Imi las armura intr-un loc la intamplare, stiind ca nu o pot confunda cu celelalte. Cand mi-o dau jos, simt o durere acuta de spate, datorata probabil luptei. Oricum, am reusit sa o caftesc pe tipa aia, ca atare durerea merita. Sunt putin ravasita de aceasta zi, dar imi spun ca totul se datoreaza oboselii si ca nu e cazul sa ma ingrijorez. Mai multe fete imi multumesc pentru pauza pe care le-am oferit-o fara intentie. Probabil ca antrenorul ii omoara pe bietii oameni. Vai, ce creatura! Ma gandesc la realizarea mea, la faptul ca i-am trezit un zambet, amortit, slab, dar totusi un zambet.
Dupa ce ma schimb imi aranjez noua coafura, trecandu-mi degetele prin suvitele blonde, ravasite. Imi impreunez mainile deasupra capului, intinzandu-ma, ca sa imi relaxez muschii. Ma frec somnoroasa la ochi, pornind pe holul intunecat, spre camera. O mana puternica, pusa pe umarul meu, ma opreste. Ma intorc, privindu-l pe Will in semintuneric. Ma intreaba daca am putin timp si dau din cap afirmativ.
Trebuie sa il ascult, m-a ajutat destul azi. Imi spune ca, fiind fata, stiu mai bine decat el tot ceea ce are de gand sa afle. Oare ce ii trece prin minte?
- Ar fi fata asta pe care o plac mult si careia nu stiu cum sa-i zic…
- Fa-o, pur si simplu.
William tocmai ma consulta in probleme de dragoste, nestiind ca eu sunt mai confuza decat el in plan sentimental. Hotarasc totusi sa-i accept propunerea de a “exersa” cu mine, anuntandu-l ca, in functie de cum se descurca, am sa-i dau un raspuns cat mai placut. Trebuie sa fiu si draguta din cand in cand, nu-i asa?
- Te iubesc…
E cam balbait, probabil el chiar isi imagineaza ca eu sunt tipa respectiva. Ma amuza teribil situatia, eu nu prea il suport si el imi cere asa ceva… Decid totusi sa-l incurajez.
- Si eu te iubesc, acum fugi si spune-i.
- Tocmai am facut-o.
Inghet efectiv, inghitind in sec. Palmele imi transpira, tremurand. Simt cum rasuflarea mi se taie, din cauza batailor accelerate ale inimii. Incerc sa-mi pastrez calmul, oftand din cinci in cinci secunde, pentru a regla cantitatea de aer ce-mi paraseste plamanii. Simt cum totul se invarte cu mine, cum un val de caldura imi cuprinde corpul si ma inmoaie. In momente ca astea sunt complet vulnerabila. Stiu bine ca acest baiat nu mi-a facut cu adevarat nimic rau, m-am prins ca a aterizat intentionat in perete, ca sa ma faca sa ma simt puternica, dar totusi… Recunostinta si iubirea nu se pot compara. Niciodata.
Merg leganat, punand cu greu un picior in fata celuilalt, ca si cum as fi baut cateva pahare bune de Jack. Il ignor pe Will, care mentine o distanta de cativa metri intre noi. Ajunsa la apartament, bat fara chef in usa pana mi se deschide. Nu ascult toate intrebarile gemenilor, trantindu-ma pe pat. Imi trag perna peste cap si incep sa plang incet, rememorand ceea ce tocmai s-a intamplat.
De cine imi place cu adevarat? Nu de Will, in orice caz, dar trebuie sa ii multumesc ca a reusit sa ma bage in ceata mai rau decat eram deja. Teoretic sunt moarta dupa Eric, doar formam un cuplu. Recunosc, imi e simpatic, dar nu il iubesc. E o diferenta. Ken este inamicul numarul unu, pe care il urasc din toata fiinta mea. Iar Alex… Alex e complicat. Prea complicat.
In concluzie, nu-mi place nimeni. Dar toata situatia devine prea complexa pentru mine. As vrea sa uit de toti, odata pentru totdeauna, sa nu mai existe baieti pe lumea asta. Sa nu existe iubire. Sentimentul asta, iubirea, e foarte simplu. Doar ca oamenii il extind, ii dau noi conotatii, il acopera cu simtiri fara legatura. Dragostea sincera e una, cea amestecata cu recunostinta, simpatie sau orice altceva… Aia nu e dragoste. E un amalgam de sentimente ce da iluzia unuia singur. Nu reprezinta nimic pur.
Si, la drept vorbind, nu am nevoie de dragostea nimanui. Pentru ca inseamna suferinta, in cele din urma. Ma ridic incet, incercand sa alung toate aceste ganduri. Merg la baie, unde ma stropesc cu apa rece, linistindu-ma. Gemenii ma privesc din prag, complet dezorientati. Fetele lor imi trezesc un zambet. Ii imbratisez pe amandoi, recunoscatoare ca am parte de asemenea prieteni. Doar prieteni.