Cand viata se complica

[Miss M]

Am revenit cu next-ul, multumesc mult de comentarii, sper sa va placa!:*


Capitolul XXII

Astazi urmeaza sa am primul antrenament. Dupa ce toti au plecat in plimbare, i-am luat laptop-ul lui Eric si am intrat pe pagina personala de Facebook. Un gand ghidus mi-a strabatut mintea si am scris pe perete:
“Sunt foarte bine. Va pup pe toti! : * ”
Am inchis imediat calculatorul, gandindu-ma la reactia tuturor celor care vor citi. Ieri, inainte sa merg la micul dejun, am vazut ca mai multe site-uri legate de regiunea unde locuiesc - pardon, locuiam - au postat stiri legate de mine. Eram prezentata ca o “schizofrenica agresiva”. Semnalmentele mele au fost date publicitatii, impreuna cu poza de la banchetul din clasa a VIII-a. Unde, bineinteles, aratam ca un copil normal.
Toata situatia ma amuza teribil. Toata America e incinsa, cautandu-ma. Unele site-uri zvonesc chiar ca as fi autoarea unor crime a caror faptas inca nu a fost gasit. Oamenii astia! Daca ar sti ca eu sunt peste Atlantic, incercand sa ma impac cu ideea ca sunt o ciudatenie a naturii! Ce-ar mai scrie atunci?
Legat de vestile de ieri, nu ma mai impresioneaza. M-am obisnuit pur si simplu, fara alte intrebari. Trecutul tocmai s-a incheiat, am inceput o noua viata undeva departe, unde nimeni nu ma cunoaste. Si asta ma face sa fiu fericita, mai cu seama ca nu am un trecut stralucit. Mobilul meu vibreaza pe perna, enervandu-ma teribil. Deschid mesajul de la Eric.
“ Incepe antrenamentul.”
A, da, antrenamentul! Imi aranjez putin parul, apoi parasesc apartamentul, indreptandu-ma spre sala unde au loc aceste “pregatiri”. Pentru ce, Dumnezeu stie. Intru. Presupun ca gura mea e cascata si ochii iesiti din orbite, dar nu-mi pasa. Locul asta e imens! Arata ca o sala de sport normala, exceptand dimensiunile. Ar incapea un bloc aici! Camera e mult mai bine luminata decat holul. Oftez un “Wow!”, apoi ii caut pe baieti.
- Deci, cu care din gemeni te-ai distrat aseara?
Tonul ironic ma face sa ma cutremur. Nu o suport pe tipa asta, Chloe. De cand am venit, se tot ia de mine, ca de cine stie ce. Nu ca ar fi vreo Miss, dar presupun ca ea e domnisoara populara si ca se simte amenintata. Ranjesc superior, privindu-i parul lung si negru, ochii maronii si corpul slab, invelit in ceva ce se vrea a fi o rochie.
- Cu amandoi. Am… jucat Monopoly.
Ce? Noi chiar am jucat Monopoly aseara. Privirea ei plina de ura ma face sa inot intr-un rau de fericire, stiind cat de tare o enervez. Pornesc zambitoare mai departe, ignorand-o. Ea si prietenele ei ar face bine sa nu-mi stea in cale, sau vom avea mari probleme. Imi clatesc ochii cu dotarile salii, in timp ce ma indrept spre Jo. Ii fac cu mana, iar ea vine spre mine. Cand suntem la cativa metri una de alta, intorc capul, vazandu-l pe William. Ouch! Deci chiar a durut. Are o vanataie cat toate zilele pe obrazul stang. Nu imi pot abtine zambetul, dar rosesc imediat, intorcandu-mi fata de la el. Imi e rusine ca l-am lovit atat de tare, dar sunt mandra de taria de caracter personala.
Dupa cateva minute, in camera intra Andrew. Ne cerceteaza tuturor fetele cu un aer superior. Isi vede plodul ranit si merge cat se poate de aprig spre el. Cu totii facem un cerc in jurul lor, eu avand un loc privilegiat, gratie nazbatiei facute. Ei, daca sunt rea, am privilegii. Astea sunt regulile societatii contemporane.
- Ce ai patit, ma?
Cata duritate are in glas omul asta! Nu cred ca le are cu sentimentele si compasiunea, oricum. Cred ca inima lui e doar o mica bucata de gheata, care bate doar de frica sa nu se ia la cearta cu posesorul. A sosit momentul adevarului. Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile inimii. Nu prea reusesc, stiind urmarea.
- Am cazut si m-am lovit, asta e tot.
Casc ochii. Ma priveste cu un zambet intelegator. Will tocmai mi-a luat apararea in fata tatalui sau, desi avea toate motivele sa ma parasca. Narile mi se dilata nervos si incep sa rad. Nu am de gand sa accept protectie din partea lui. Nu am nevoie de ea. Merg langa antrenor. Ii privesc baiatul, care imi arunca o uitatura gen: “ Taci din gura.”, apoi incep, calma dar hotarata:
- A cazut pe naiba. Adica, ma rog, dupa impactul cu zidul, care imi inchipui ca a opus rezistenta, cred si eu ca a cazut. I-am tras una. Mare chestie. Adica, stii, nu e ca si cum i-as fi bagat cutitu’ in cap.
Andrew ma privea cu ceva care se poate numi, cu indulgenta, satisfactie. Pentru prima data in viata vad un zambet pe chipul omului aluia, zambet de care sunt cat se poate de mandra. Imi face semn sa plec, pastrandu-si expresia vesela a fetei. Trecand pe langa Will, ii arunc un “Multumesc!” in soapta, apoi ii dau un pupic pe obrazul vatamat. Tipul roseste, spre amuzamentul meu. Imi coninui drumul dar, pe la jumatatea salii, sunt oprita de un “ Lizzie…” incurcat.
- Nu am unde sa plec, nu-i asa?
Incep sa rad de isprava pe care era sa o fac, acompaniata de ceilalti. Antrenorul ne trimite la vestiare, sa ne schimbam. Pe drum, Jo imi explica faptul ca trebuie sa purtam un fel de armuri, ca sa nu ne lovim. Exact ce-mi lipsea! Armura imi trebuie mie la ora asta. Accept fara tragere de inima si o urmez. Ajunsa acolo, imi arata dulapul personal. Imbrac neatenta ceea ce gasesc acolo, apoi ma deplasez la oglinda. Ma privesc cateva secunde bune, apoi scot o injuratura de familie si toti vecinii si merg nervoasa in sala, unde toti baietii erau adunati. Ignor fluieraturile de fundal si aproape ma napustesc asupra lui Andrew.
- Ce vrea sa fie asta? Armura?! Pe bune? Eu n-am de gand sa port chestia asta!
- O porti deja.
Nu parea sa-l deranjeze izbucnirea mea, continuand sa citeasca atent o carte despre nu-stiu-ce. Acum, sa va explic de ce eram asa scandalizata. “Armura” era alcatuita dintr-un maiou cu epoleti dintr-un plastic foarte rezistent, ca tot costumul, de altfel. In partea de jos aveam o fustita mini din placi alcatuite din acelasi material, sub care purtan un fel de colanti aproape transparenti, cu genunchiere si cizme pana sub genunchi. Era de-a dreptul oribila si, pot adauga, deocheata. Am ghicit ca acel “plastic” era un fel de aliaj foarte rezistent, dar nu-mi pasa.
Plec plina de nervi de langa antrenor, mergand tinta la gemeni, care radeau de mama focului. Singura diferenta intre ce purtam eu si ce purtau ei e faptul ca, in loc de fusta si colanti, au un fel de pantaloni din acel material, care, din fericire pentru vederea mea, nu e transparent. I-am avertizat ca daca mai aud un singur chicot, s-a zis cu ei, apoi am intrat in vestiar.
Imi pun la loc hainele cu care venisem, spre uimirea fetelor, care ma intreaba ce-i cu mine. Le explic ca nu voi accepta o astfel de umilire, chiar de-ar fi sa-mi rup si scarita in timpul antrenamentului. Le astept sa se aranjeze, apoi reintram in sala. Cand ma vede, Andrew face o fata exasperata, privind cerul si intreband ceva gen: “ De ce eu?”, dar ii spun ca n-are rost sa protesteze. El nu ma asculta, nici eu nu il ascult. Isi da ochii peste cap. Ca si cum e singurul nervos in acest moment. Ma trimite in vestiarul baietilor(?), ca sa iau o uniforma de-a lor. Recunosc ca imi surade ideea, asa ca plec intr-acolo fara a da celorlalti prilej de comentarii, care nu ar intarzia sa apara.
O fata mica, singura, in vestiarul baietilor care, desi gol, imi da o senzatie ciudata. Ma uit in jur. Iau prima haina care-mi sare in ochi si o imbrac repede, aruncandu-mi treningul intr-un dulap oarecare, apoi imi aranjez coada si ma privesc in oglinda.
- Mult mai bine.
Il vad pe Alex in spatele meu, lipit de un perete(traducere: tragand cu ochiul), cu un zambet tampit pe fata. In spatele lui apare Joanna care, dupa ce afiseaza acelasi zambet, ii pune mana la ochi prietenului ei. Ce e?
- Lizzie…
Tipul e prea incurcat ca sa-si duca ideea pana la capat. Il vad rosind pe sub palma Joannei. Oare ce au astia doi? Ma cam deranjeaza sa nu inteleg care e problema, dar se rezolva si asta.
- Liz, ai fermoarul descheiat la spate. De altfel, toate curelusele sunt prinse prost.
Nu se poate asa ceva. Stiu ca acest costum mi-e mare, asa ca probabil fermoarul alunecase intre timp. Asta inseamna ca baiatul imi vazuse sutienul pe care, slava Domnului, il purtam. Rosesc fals, de el nu-mi mai e rusine de cand m-a vazut atunci, dupa dus. Si acum sunt tot cu spatele, mult mai decenta, asa ca nu vad problema. Fara alte adaugari, Jo vine langa mine si incepe sa ma aranjeze cum se cade, cu Alex in spatele ei. Incearca sa ajusteze armura, mult prea mare pentru mine. Amandoi inoada, trag, leaga si fixeaza tot ce apuca, exact ca domnisoarele de onoare inaintea nuntii. Ii las sa ma finiseze, vizibil amuzata de concentrarea lor.
- Tot te imbraci ca un baiat, fa-o cum trebuie.
Afirmatia lui Alex imi da o idee. Sunt cat se poate de nebuna, stiu sigur. Dar nu am sa dau inapoi. Intreb de existenta vreunei foarfeci, pe care o primesc fara alte intrebari. Cu mana stanga imi apuc parul, in timp ce cu mana dreapta execut o miscare rapida, de finete. Privirile lor socate ma fac sa rad zgomotos. Bietii de ei! Imi privesc mana stanga, cu coada in ea si chicotesc vesela. Acum parul meu mare si blond a devenit micut pana la umeri. Sunt surprinsa ca, dintr-o taietura, a iesit destul de uniform. Ajustez cateva suvite si, intr-un minut, sunt gata. Desi mai scurte, buclele aurii imi incadreaza fata la fel ca inainte, evidentiindu-mi ochii albastrii. Curajul asta imi gadila orgoliul, de ce sa nu recunosc?
- Ei, gata cu fetele socate, trebuie sa incepem antrenamentul azi.
Ii zoresc spre iesire, privindu-ma pentru ultima data in oglinda.