Legiunea intunecata

[Lanna]

Buna. Am venit cu un nou capitol. Sper sa va placa.


Capitolul patru – Michael

Cand am ajuns din nou in dreptul blocului doamnei Stribley am rasuflat usurat. Se pare ca nici unul din ei nu m-a urmarit, desi ar fi trebuit sa arunc macar o privire in urma. Eram curios cu privire la acei indivizi dubiosi. In special acel Michael. Simteam ca il cunosc de undeva, dar de unde? Ce legatura avea el cu viata mea? Capul imi era plin de intrebari fara raspuns. Cea mai fregventa dintre ele era “ De ce? “ De ce s-au luat acei indivizi de mine? De ce mi-a luat acel Michael apararea in fata lor? Nu mai inteleg nimic.
Nu puteam sa nu ma gandesc la toate acele evenimente. Era ceva in aer care ma deranja, smteam ca o furtuna incepea. Si eu sunt in inima ei. Simteam ca eu sunt intrerupatorul care ii va declansa furia. Si inca ce furtuna.
Dupa ce il las pe Sam acasa si ma imbrac in costum, ma indrept direct spre banca. Era doar 9:30. Am destul timp.
Mi-am tras palaria pe ochi si mi-am aranjat ochelarii de soare. Trebuie sa imi protejez fata. Nu poti fi niciodata sigur. Inca nu imi puteam explica reactia mea sa soare si nuanta anormala a pielii. Daca as fi mers la un doctor probabil mi-ar fi luat sute de probe pentru a afla ce fel de boala e asta. Poate nu e o boala, ci doar o stare temporara pana la stadiul final. Despre ce vorbesc eu aici? Ce stadiu final? Ce boala? E ca si cum acele ganduri nu imi apartin, ci le-am furat din mintea altei persoane. Alte aberatii. In ultimul timp scot numai prostii din acest mic creieras al meu. Cine le ia in seama? Ma tem ca eu. Am inceput sa devin paranoic. Ce urmeaza?
Brusc, am tresarit cand mi-am auzit numele in aer.
-James …
Era cel mai infricosator sentiment. Pe langa paranoia, mai auzeam si voci. Un om normal m-ar crede nebun daca i-asi spune ce gandesc si i-as povesti ce mi s-a intmplat pana acum. Mi-ar spune sa caut un psiholog.
Numele meu cutreiera atmosfera din nou, undeva in spatele meu. Mi-era frica sa-mi intorc privirea, insa curiozitatea ma cuprins si am facut-o. Nimic. Nici urma de sursa vocii ciudate.
Pentru o secunda, cu coada ochiului am prins umbra unei persoane ce disparea intre blocuri. Mi-am dus rapid mana la inima si m-am oprit. Aceasta batea anormal de incet. Probabil din cauza sperieturii. Din nou, curiozitatea m-a facut sa ma indrept spre acel loc pe care ar fi trebuit sa-l ocolesc. Incep sa-mi urasc aceasta trasatura ce se transforma treptat in defect. Nu cred ca ar fi trebuit sa fac asta. Simteam ca imi pun viata in pericol, insa nu parea sa imi mai pese in acele clipe. Cu fiecare pas pe care il faceam eram maide locul cu pricina. Tocmai eram pe cale sa intru pe alee, cand, deodata, simt o mana pe umarul meu si ma intorc. Michael. Are din nou acel zambet inselator pe chip.
-Trebuie sa fi mai rapid de atat daca vrei sa supravietuiesti in lumea asta nebuna, incepu el calm.
-Ce vrei sa spui cu asta?
-Am uitat. Tu esti debea la inceput. Nu ai cum sa intelegi.
-Ce sa inteleg? ma rastesc la el, facand cativa pasi inapoi. Nu vezi ca ghicitorile tale ma fac sa imi pierd capul? De cand te-am vazut, numai la asta ma gandesc si incerc sa imi dau seama ce ar trebui sa insemne, dar nu raman decat cu o durere groaznica de cap.
-Rabdare, invatacelule! Toate la timpul lor. Ma tem ca adevarul pe care il cauti, raspunsurile pe care le vrei cu atata disperare iti vor distruge si ultima picatura de umanitate. Ma voi asigura ca asta nu se va intampla. Orice va fi nevoie, voi face. Pentru tine.
-Flirtezi cumva cu mine? Asculta aici! Poate sunt eu putin nebun, dar prefer femeile.
-Acum tu intelegi gresit ceea ce ti-am spus.
Zambetul i se schimba in nervozitate, dupa care isi inchise ochii si inspira adanc. Pa rca il pot auzi cum sopteste ceva. “ Am asteptat douazeci si patru de ani. Mai pot astepta cateva zile.”
Cand isi deschise ochii, avea din nou acel zambet pe chip. Eu eram si mai confuz si nu mai intelegeam ce se intampla in jurul meu. Eram satul de vorbele lui pline de enigme, care ar fi trebuit sa-mi raspunda la intrebari, nu sa-mi aduca altele.
-Nu stiu cine esti sau ce vrei de la mine, dar as vrea sa ma lasi in pace.
M-am indepartat cu pasi mari de el, gandindu-ma ca asa il pot pierde. Dar se parea ca el avea alte planuri. Am aruncat priviri rapide in urma pentru a vedea ca ma urmareste la doar cativa metri. Acum ce mai vroia? Nu l-a descurajat discursul meu?
M-am oprit si m-am intors spre el. L-am privit cu o figura serioasa pe chip ca sa-l fac sa inteleaga ca nu glumesc.
-Ai de gand sa ma urmaresti peste tot?
-Probabil. Depinde de starea mea. Dar, tinand cont ca sunt mai mereu in toane bune, raspunsul e “ da “. Te deranjeaza?
-Sincer sa fiu, da.
-Foarte bine atunci. Prefa-te ca sunt invizibil si continuati drumul. Daca apare ceva, te anunt. Nu uita, sunt invizibil.
Il ignor. Doar nu o sa ma supar din orice prostie. Se va plictisi el odata si va pleca. Cel putin, asa sper.
Am pornit cu pasi marunti spre destinatie. Am preferat sa o iau pe drumul cel lung. Poate urmaritorul meu se va razgandi si va pleca. La urmatorul colt am luat-o la dreapta, printr-o alee ingusta. In dreapta si in stanga sunt doar containere de gunoi ce imprastie in aer un miros neplacut de sobolani in stare de putrefactie si ceva ce nu vreau sa stiu. De obicei, nu sunt atat de sensibil la mirosuri, dar acum, cu aceasta schimbare neasteptata … Nici nu mai stiu ce sa cred. Visez? Oare e doar un cosmar si ma voi trezi curand? Totul pare ireal, desprins dintr-un film vechi de groaza. Pot spune ca e mai infricosator decat momentul in care am urcat in acel autobuz ciudat. Poate … poate toata aceasta poveste are ca punct de plecare acel autobuz. Ce s-a intamplat dupa ce am adormit si cum de am ajuns pe acea banca, la doar cativa pasi de casa? Si ce legatura are acest Michael? Era prea mult pentru a intelege ceva. De ce eu? Oare sunt si altii care au trecut prin asta?
De fapt, nici nu imi pasa. Tot ce conteaza acum e prezentul. Trebuie sa lucrez si sa imi castig banii de intretinere, altfel doamna Stribly ma va evacua. Am prea multe probleme care ma macina. E mai bine sa am un acoperis deasupra capului, decat sa traiesc pe alei murdare ca sobolanii. Numai asta nu.
Continui sa il ignor, desi el nu pare prea afectat. Dimpotriva, e mai vesel ca niciodata. As vrea sa ii spun cate ceva, dar mi-e teama ca imi va raspunde cu aceleasi ghicitori si imi va spune ca nu sunt pregatit pentru adevar. Nici nu vreau sa ma vorbesc cu el. Se poarta de parca ar fi bodyguard-ul meu sau, cel putin, pretectorul meu. Dar de cine ma apara? Sunt sigur ca nu imi va raspunde nici de data asta.
Nici nu mi-am dat seama ca nu a trecut nici jumatate de ora de cand am plecat de acasa si am ajuns deja in preajma bancii. Am ramas surprins cand am vazut o multime de masini ale politiei cu girofarele aprinse ce inconjurau cladirea. O armata de jurnalisti si curiosi se imbulzeau in gardul ridicat de fortele de ordine, incercand sa treaca.
Am intrat si eu in multime pentru a vedea ce se intampla. Politia izolase o zona mica de la intrare, blocand si circulatia pe sosea. Auzeam jurnalistii intreand daca cineva a fost ranit sau ce anume s-a furat. Probabil cineva jefuise banca. Oau, ce rapsuns inteligent din partea mea. Daca vezi politia in fata unei astfel de cladiri ca Banca Nationala, la ce altceva poti sa te gandesti? Doar o vizita? Nu. Orice prost si-ar fi dat seama. M-am strecurat printre curiosi pana la gardul de politisti. Le-am aratat legitimatia pentru a demonstra ca sunt un angajat, dar au refuzat sa ma lase. Vroiam sa aflu cat se furase si daca Jennson e in regula. Probabil batranul nu avusese prea mult noroc in a-I opri pe hoti sau s-a ascuns undeva. I-am rugat frumos sa ma lase pentru ca vroiam sa stiu daca paznicul e bine, dar nu era chip sa-i convingi. Inteleg ca isi faceau doar treaba, insa puteau macar sa imi raspunda la intrebari. Nici vorba. Se purtau cu mine ca si cum as fi fost un prost, un curios. Nu intelegeau ca eram ingrijorat din cauza prietenului meu. Nici ca le pasa. Mi-au spus ca voi afla totul de la stirile serii. Da, de parca aia spun de fiecare data numai adevarul.
Am iesit din multime si se pare ca urmaritorul meu a disparut. Ce usurare! Insa nu dureaza mult si il vad langa mine. Tresar speriat.
-Ce faci? Ai inebunit? Nu stii ca nu e bine sa sperii asa oamenii? i-am repsosat, insa mai in soapta.
-Scuze. Atunci nu cred ca vrei sa auzi vestile, imi raspunde el, privindu-ma in ochi.
-Ce vesti? Daca tot ai inceput, atunci termina.
-Stai calm! Intai, s-a furat o suma destul de mare de bani. Se pare ca luna asta nu iti primesti sarariul …
-Dar cum …
-Si in al doilea rand, batranul nu mai e. Un glont direct in inima. A sangerat pana si-a dat sufletul. Ce moarte!
Cand am auzit, nu mi-a venit sa cred. Jennson fusese impuscat? L-am privit cu neincredere si tristete in acelasi timp si am simtit ca nu minte. Dar nu era posibil. Jennson a fost cel mai incapatanat om pe care l-am cunoscut vreodata. Nu merita sa moara asa. Nu mi-am imaginat niciodata ca soarta ar putea fi asa de cruda cu el. Nu ma puteam gandi la o moarte mai oribila dacat a lui. Bietul om! Muncise atatia ani, dar pentru ce? Pentru ca un simplu glont sa-i curme viata? Suferise el atat de mult in timpul vietii iar acum moartea si-a pus amprenta si asupra lui. Va trebui sa imi prezint condoleantele familiei si sa le spun ca a fost un om bun, un prieten bun. Nu imi place cand cei din jurul meu se sting. Atat de multa durere, atat de multa suferinta.
Imi indrept privirea spre Michael. Nici un sentiment pe chipul lui, nici o urma de tristete. Doar obisnuitul lui zambet.
-Ce e cu tine? Cun poti sa zambesti cand un om a trecut de partea cealalta? i-am strigat, nervos.
-Si ce ai vrea sa fac? Sa-l plang? De asta se ocupa familia lui.
-Nu pot sa inteleg cum poti fi asa de rece. Nu stiu cine esti sau ce crezi ca obti daca ma urmaresti, dar eu, spre deosebire de tine, sunt mai uman.
-Da, deocamdata.
-Ce vrei sa spui cu asta?
-Nimic. Nu ma lua inseama. Sunt doar un nemernic fara inima, care te urmaraste peste tot.
-Tu chiar nu ai sentimente. Nici nu stiu de ce vorbesc cu tine.
Ii intorc spatele si ma indepartez cu pasi mari, in speranta ca il voi pierde. Dar nici vorba. El ma urmarea la doar cativa metri, ca si cum ar fi fost Sam. Desi nu il pot compara pe Sam cu unul ca el. Nici nu stiu ce vrea de la mine.
Mi-am indreptat toata atentia asupra mortii lui Jennson. Ceva imi spunea sa cred ca inca mai traieste, ca nu murise cu adevarat, dar vorbele luI Michael ma asigurau ca era adevarat, ucis de un foc de arma. Nici nu mai stiu ce nu e adevarat si ce nu.
Imi masez fruntea si ma asez pe prima banca pe care o vad. Incepeam sa ma simt din ce in ce mai rau. M-am lasat pe spate si am oftat. Ce am sa fac acum? Intai schimbarea, apoi asta. Moartea lui Jennson pare a fi cireasa de pe tort. Imi intorc privirea pentru a vedea, cu coada ochilui, umbra unui barbat solid, cu un corp proportionat, indreptandu-se pe o alee intunecata. Cateva fire carunte ii ieseau dintr-o sapca albastra iar uniforma lui mi se parea atat de familiara. Dar … nu se poate. Nu poate fi el. Michael tocmai imi spusese ca a murit. Jennson? Isi intoarce privirea in spate. Avea acelasi zambet, aceasi expresie a fetei. Dar nu avea cum sa fie el. Ori incepeam sa-mi pierd rationamentul si mintile, ori Michael nu mi-a spus adevarul.
L-am vazut cum dispare in intuneric si ii auzeam pasii ca si cum ar fi fosr chiar langa mine.
Mi-am mutat privierea in ochii lui Michael. Aveau o nuanta anormala de purpuriu spre rosu.
-Ochii tai … am soptit, mai mult pentru mine. Insa el parea ca ma auzit.
-Lentile de contact. Am probleme cu vederea.
-Iar pielea ta e atat de alba.
-Mereu am fost un copil sensibil. Stii ce: incepi sa ma calci pe nervi. Poate ma crezi fara inima, un nemernic care te urmareste fara motiv, insa nu ai dreptul sa te legi de viata mea privata. Am incercat sa te ajut, dar nu mai merge. Iti spun de acum ca, fara mine, vei intra in probleme mai mari decat poti duce. Te-am avertizat.
Imi intoarse spatele si se indrepta in directia opusa, cu o privire care m-a facut sa tresar. Ce avea de era atat de imbufnat? Poate l-am calcat in picioare, l-am umilit, dar cum? Nu ii puteam intelege reactia. L-am intrebat doar de ce arata asa de ciudat. Aproape ca mine.
Mi-am privit speriat mainile. Unghile imi erau putin mai lungi decat de obicei iar pielea mea avea aproape culoarea zapezii. Ce ciudatenie a naturii eram? Ce fel de monstru deveneam?
De ce m-am gandit tocmai la asta acum? Eu nu eram un monstru, ci un om normal. Ca toti ceilalti. Imi venea sa strig, sa-mi smulg parul de pe cap. Incepeam sa vad oameni morti care se plimba prin oras. Ce era cu mine? Nu am mai trecut niciodata prin asa ceva. Mi-am scuturat capul si mi-am spus ca totul nu e decat in mintea mea, nimic din ceea ce s-a intmplat nu era real.
M-am ridicat rapid de pe banca. Daca tot nu aveam unde sa merg, o cafea calda mi-ar prinde bine. De ce nu? Vreau sa uit de tot, de intamplarile din acea zi, de Michael, de moartea lui Jennson. Stiu in adancul sufletului ca nu mai era printre noi. Cine era acest Michael si ce vroia de la mine? Doar asta vroiam sa stiu. Poate voi afla la timpul potrivit. Cel putin, asa sper.