Cand viata se complica

[Miss M]

Am revenit cu continuarea. Multumesc pentru comentarii! :*Legat de ce au de gand cu copiii, vor sa-i pregateasca oarecum pentru eventualitatea unui razboi, ceva :>.


Capitolul XX

Stau in camera, privind pierduta un perete. Lacrimile curg fara incetare. Uneori e mai bine asa. E mai bine sa ramai vulnerabila, sa-ti arati sentimentele, sa te descarci… Nu tin la parintii mei. Intotdeauna au fost prea reci fata de mine. Nu s-au purtat ca niste parinti adevarati, nu m-au iubit. Ma obisnuisem asa. Conmportamentul lor ma facuse sa n-am incredere in mine, sa cersesc dragoste, dar sa-mi fie frica sa ma atasez de cineva.
Apoi, mama a ramas insarcinata cu Katie. M-au evacuat din camera mea, pregatind-o pentru nou-venita. Tata a stat cu sufletul la gura cand s-a nascut. A fost alaturi de mama in primele doua luni, pana cand a trebuit sa-si reia munca. M-au ignorat complet, ca intotdeauna. Imi amintesc ca, de ziua mea, in clasa I, n-a dat nici macar un telefon. Nu i-a pasat. Din acel moment am stiut ca nu insemn nimic pentru tatal meu. Si asta m-a ranit, mi-a ranit inima. Eram doar un copil!
Fata de Katie aratau un atasament strain mie. Ea le semana, era sange din sangele lor. O iubeau. Pe mine nu. Niciodata nu ma iubisera. De fapt, probabil li se parea o prostie faptul ca ma adoptasera.
De ce plang, daca nu-mi pasa de parintii mei adoptivi? Din doua motive. Mai intai, ma gandesc la cei reali. Fusesem facuta dintr-o greseala sau circumstantele i-au obligat sa ma paraseasca? Mi se rupe inima gandindu-ma ca parintii mei adevarati nu m-au vrut, iar cei adoptivi nu m-au iubit. Trista ironie a sortii.
Al doilea motiv sunt ceilalti. Unii poate nu au avut parte de o familie adoptiva, fie ea si rece. Pentru ca, de ce sa nu recunosc? Nu mi-a lipsit nimic din punct de vedere material. Dar ei, bietii de ei, unde si-au petrecut viata? Si gemenii…oare si ei au trait intr-un orfelinat?
Inima mi-e franta pentru altii, de mine nu imi pasa. Ceilalti sunt acum mai importanti, viata a fost mai nedreapta cu ei. Si cu mine a fost, dar intr-o masura mai mica.
Alex intra incet in camera. Eu eram in picioare, gata sa izbesc peretele cu pumnul. Mi l-a prins cu mana lui si m-a intors. L-am privit o clipa in ochi, apoi i-am sarit in brate. Am cazut amandoi. Plang cu capul in maini, in timp ce ma cuprinde incet, tragandu-ma la pieptul lui.
As vrea sa tipe, sa imi dea o palma si sa imi spuna cat sunt de ridicola. Sa-mi spuna ca eu am avut o sansa pe care ceilalti n-au avut-o. Sa-mi spuna ca sunt slaba, ca-mi plang de mila si ca ii provoc dezgust. Sa ma trezeasca la realitate. Dar nu, el tace si ma tine in brate, ca si cum as trece prin cel mai trist moment al vietii si s-ar simti vinovat pentru ca e mai fericit decat mine. Incerc sa-mi opresc lacrimile. Il privesc in ochi, pierzandu-ma in universul lor de un verde crud. Se intinde incet spre mine, punandu-si mana dreapta pe talia mea, aducandu-ma mai aproape, in timp ce-mi sterge obrajii cu mana stanga. Nu ma impotrivesc.
- Cand te vad asa mica si trista, imi vine sa…
- Sa ce?
- Sa te sarut, ca sa ma conving ca nu esti un vis. Sa ma asigur ca esti aici, cu mine.
- Atunci fa-o.
Am spus-o soptit, inchizand ochii. Nu-mi vine sa cred ca am putut spune asta. Adica… ce se intampla cu mine?
O clipa ca o eternitate. Buzele noastre se ating. Imi pun mainile dupa gatul lui, tragandu-l mai aproape. Se sprijina cu mana stanga in podea, sarutandu-ma sufocant. Inima imi sare din piept, in timp ce buzele noastre se misca in armonie. Imi plimb mana prin parul lui, jucandu-ma cu suvitele castanii. Ne dezlipim incet.
Privesc spre usa, unde stau Eric si Jo. Ochii mi se maresc, in timp ce ei ne privesc cu rasuflarea taiata. Gafai incet, inghitind in sec, apoi ma scufund in imbratisarea lui Alex, care ii vede pe intrusi. Suntem amandoi imbujorati, doi hoti prinsi asupra faptului. Inima lui este la fel de agitata ca a mea, in timp ce il cuprind cu bratele si imi inchid ochii, lasandu-mi capul pe umarul sau.
- Daca stiam nu as fi venit… Eu… Scuze!
Se balbaie, nereusind sa lege doua vorbe. Era socata, ca si mine. Ii zambesc slab, dar pe fata ei se citeste tristetea. Eric, dezgustat de toata scena, iesise in fuga. Il vad pe Alex plecand capul, strangandu-ma in brate in timp ce imi mangaie absent parul. Privirea ii este pierduta intr-un punct oarecare de pe parchet. E cu spatele la Jo, care e gata sa planga in prag. Se sprijina de un perete, slabita, in timp ce o lacrima ii paraseste ochii, lovind podeaua si imprastiindu-se cu un “Pic!” slab.
Beculetele mele se aprind in sfarsit. Realizand intreaga situatie, ma ridic incet din imbratisarea lui Alex, care isi strange genunchii cu bratele.
- Eu sunt cea care trebuie sa isi ceara scuze. Este… doar o neintelegere.
Ies din camera cu lacrimi in ochi. E numai vina mea. Totul.. Alex o iubeste pe Joanna. Nu pe mine. Nu! Asta e doar o iluzie conturata fara a tine cont de realitate. Asta e adevarul pe care il aflu prea tarziu. Nu stiu incotro alerg. Ochii imi sunt impaienjeniti, privirea incetosata. Lovesc in plin o persoana. Ma dau cativa pasi inapoi, incercand sa-mi mentin echilibrul.
- Imi pare rau, rostesc cu capul in pamant, in timp ce lacrimile continua sa curga.
Mi se intinde o batista alba. Accept, stergandu-mi fata cu ea.
- Mul…
Nu sfarsesc cuvantul. Privirea lui rece ma fixeaza. Imi acopar ochii cu mainile, izbucnind in plans, suspinand trista. Umerii imi tresar violent cu fiecare hohot trecut. Ce-am facut sa merit asta? Privirea lui… l-am ranit enorm, stiu prea bine. Sunt un monstru si acum am inca un om pe constiinta. Cum de fac totul gresit? Nu e posibil sa fiu asa un dezastru.
Ma imbratiseaza. Protector, puternic.
- Gata, gata… Stiu ca e vina lui Alex, nu a ta. Gata!
Tonul lui bland ma calmeaza. Stiu ca e doar vina mea, stiu. Dar el nu stie. Din nou ajung in postura victimei. Il strang in brate, lipindu-mi capul de pieptul lui, ascultandu-i bataile inimii in timp ce ii inspir parfumul.
- Bate numai pentru tine. Te iubesc, Ella.
Of, imi vine sa-l omor! Saracul, tine la mine atat de mult! Dar eu? Eu nu tin la nimeni. Nu in sensul acela. Nu dupa ziua de azi. Am sa-i acord o sansa. O merita, dupa tot ce i-am facut. Incerc sa imi reglez respiratia, in timp ce rostesc cat mai sincer cu putinta:
- Si… si eu te iubesc.
Alex ma striga din intunericul holului. Auzind spusele mele, se opreste o clipa si ma priveste contrariat.
- Alex…
- Nu!
Imi arunca acel cuvant, pe care il simt mai greu decat toate reprosurile din lume. Mi-l imaginez ridicandu-se de pe podea, impingand-o pe Joanna si cautandu-ma, gasindu-ma in bratele fratelui sau, caruia tocmai ii marturiseam dragostea mea. Cat de crud sa fie asta? Cat sa reziste asa un om? O ia la fuga. In loc sa il opresc, ma adancesc in imbratisarea lui Eric. Macar el sa fie fericit. In tot acest amestec de durere, fericire, ura si tradare, o singura inima impacata valoreaza enorm.
Un sarut a stricat totul.
Cuvintele nu pot repara nimic.
Si totusi…